Ioan Marini-Păcatul

[Matei Vasilică]

În memoria fratelui Ioan Marini

UN SUFLET DE APOSTOL

Sunt oameni la care amintirea trecerii lor prin lume e tot atât de vie, de nu chiar mai luminoasă, decât însăşi scurta lor existenţă pământească. Timpul consumă tot ceea ce era perisabil în fiinţa lor, dă la o parte toate micile mizerii legate de o mână de pământ, şterge rugina prejudecăţilor contemporanilor, lăsând să apară dincolo de ani, strălucitor şi biruitor, omul spiritual, model de vieţuire pentru generaţii de-a rândul.

Un astfel de om a fost blândul învăţător IOAN MARINI, de la a cărui trecere la Domnul s-au împlinit anul acesta, la 2 februarie, 50 de ani.
Suferinţa, care l-a cercetat încă din anii tinereţii, i-a dat prilejul să-l întâlnească pe un alt mare înfrăţit cu durerea şi jertfa, pe Părintele Iosif Trifa, întemeietorul pământesc al mişcării religioase «Oastea Domnului», din cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

Era în Sanatoriul Geoagiu, unde tânărul învăţător fusese adus de o boală nemiloasă. Sufletul îi era măcinat de deznădejde, căci orizontul vieţii i se părea prea de timpuriu cufundat în negură. Dar întâlnirea cu preotul de la Sibiu i-a marcat întreaga existenţă, dându-i o altă înţelegere a rosturilor omului în lume.
De acum boala şi suferinţa primeau un alt înţeles, erau văzute prin răbdarea tăcută şi mântuitoare a Golgotei.
Pacientul a părăsit sanatoriul cu boala... ameliorată, dar cu sufletul complet vindecat.
Din slăbiciunea trupului supus trecerii inevitabile s-a ivit făptura cea nouă, născută din lacrimi şi căinţă.
La început vorbirea lui era plină de poticniri, preaplinul inimi nu găsea cuvântul cel mai nimerit.
Cu timpul, pe măsură ce s-a dăruit lui Hristos, pe măsură ce îl trăia zilnic în viaţa lui, în Şcoala Duhului Sfânt, a primit un duh de vorbire căruia „ nimeni nu-i putea sta împotrivă".
Privirea, cuvântul, gestul, întreaga lui fiinţă deveneau o putere care dărâma zidurile păcatului, făcând inimile să se prăbuşească, zdrobite de căinţă, la Crucea Domnului Iisus.
Prima cetate cucerită pentru Dumnezeu va fi însăşi comuna Săsciori, locul unde a văzut lumina zilei înflăcăratul apostol.

Cârciumile se închid, ţigara dispare din viaţa sătenilor; în case, pe uliţe şi pe ogoare în loc de înjurături se aud cântări de laudă pentru Domnul!
Mai târziu, câmpul lui de acţiune se va extinde asupra Banatului, Transilvaniei, îndeosebi cea de nord, Moldovei, mai ales în timpul marii secete din vara anului 1946.
Suferind împreună cu mulţimile flămânde şi însetate, le vestea adevărurile mântuitoare, potolindu-le foamea şi setea cu pâinea cea nepieritoare şi cu apa cea vie a Cuvântului Evangheliei.
În Apahida sau la Alba Iulia, la predica lui ţinută pe peronul gării, călătorii, personalul trenului, mecanicii de locomotive l-au înconjurat din toate părţile şi, fermecaţi de puterea cuvântului lui Dumnezeu, au întârziat mai bine de o oră, uitând de călătoria pământească şi schimbând macazul spre Patria Cerească.
Întâlnirea cu acest om al lui Dumnezeu, care s-a lepădat de toată grija cea lumească, îmbrăcând haina sărăciei şi a smereniei, însemna un prilej unic, un moment de conştiinţă şi de adevăr răscolitor.

Când, în 1929, „gornistul de la Sibiu" îl cheamă în redacţia săptămânalului «Oastea Domnului», renunţă la toate şi se dăruieşte ogorului Evangheliei cu o desăvârşită lepădare de sine, asemenea părintelui său duhovnicesc.
Nu peste mult timp, răspunzând aceleiaşi chemări, va veni de pe plaiurile bihorene tânărul Traian Dorz, viitorul poet, din a cărui harfă se va închega „doina Golgotei", doina unui neam care şi-a purtat crucea în istorie, însângerând veacurile, şi căruia, ca dreaptă răsplătire, la vremea rânduită, Dumnezeu i-a dăruit, în mila Sa, învierea naţională şi spirituală.

Amândoi vor deveni „calfele lui Neemia", rămânându-i statornici în biruinţe şi înfrângeri, sorbindu-i cu evlavie nu numai învăţăturile, ci şi ultima suflare, în casa de pe Aleea Filozofilor din Sibiul anilor 1938.
Astfel, pe paginile ziarelor «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului» şi-a făcut ucenicia pentru a deveni un condei înaripat şi o sabie de luptă încercată.
Articolele publicate în aceste ziare, iar mai târziu în «Isus Biruitorul», «Viaţa Creştină», «Familia Creştină», «Misionarul Vieţii Creştine» sau în bogatele calendare de masă, izvorau dintr-o experienţă religioasă profundă şi roditoare.
Avea responsabilitatea cuvântului scris şi rostit, fiecare predică sau articol însemnând pentru el o frângere de sine pe altarul adevărului.
Conştiinţa lui de luptător al lui Hristos nu-i permitea să lovească în vânt, ci întotdeauna la ţintă.
Ştia să răspundă cu îndrăzneală şi la obiect unor intelectuali batjocoritori de cele sfinte, punându-i la punct nu cu armele unui Goliat teologic, ci cu pietricica smeritului David.
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, a fost închis ca... „eretic şi răzvrătit".
Acolo, în celulă, prin exemplul unui creştinism model unit cu meditaţia, rugăciunea şi dragostea jertfitoare, îi eliberează pe mulţi din robia păcatului, chemându-i la pocăinţă şi la viaţă cu Hristos.
Dar convertirea cea mai spectaculoasă este aceea a doi intelectuali de forţă: un profesor de latină şi un medic - care slujiseră o ideologie izvorâtă din ură şi teroare.
— Dumneata şi popa Trifa, i se adresă unul din ei, n-aţi urmărit decât să faceţi afaceri cu ziarele şi cu sutele de mii de cărţi cu care aţi umplut ţara!
La aceasta, blândul Marini i-a răspuns cu demnitatea şi siguranţa pe care numai Adevărul le poate da:
- Puteţi să-mi arătaţi, aici în Sibiu sau în vreun loc din ţară, care este vila ori fabrica preotului Iosif Trifa?
S-a găsit, cumva, după moartea lui vreo sumă de bani depusă la vreo bancă din ţară sau străinătate? La Geoagiu, la Sibiu, la Davos în Elveţia, n-a ,, depus " decât suferinţă... Este singurul aur pe care l-a strâns cu o lăcomie sfântă în toţi anii vieţii lui! Ba, mai mult, pe patul de moarte i-a fost luată până şi modesta reverendă de preot... A murit în sărăcie şi umilinţă el, care a îmbogăţit sute de mii de suflete cu aurul curat al Evangheliei.
Cât despre mine, iată cu ce m-am ales după atâţia ani de colaborare cu dânsul: căciula asta roasă şi paltonul vechi care-l vedeţi pe mine.
Mi le-a lăsat ca dar şi amintire înainte de a închide ochii.
Au trecut săptămâni la rând, până când, într-o zi mândria şi încăpăţânarea de cremene ale celor doi intelectuali s-au topit sub lucrarea înnoitoare a Duhului Sfânt.
La părăsirea celulei au ieşit făpturi noi întru Hristos.
Asemenea dascălului său, a trăit în suferinţă, sărăcie şi smerenie.
Şi cât de bine îi stătea lui în această haină a smereniei!
Ţinea atât de puţin la el şi la viaţa lui.
Suferea mereu de suferinţa aproapelui. De fapt, a iubi cu adevărat înseamnă a trăi viaţa aproapelui.
Puţinii bani câştigaţi nu întârziau prea mult în buzunarul lui. La Cluj, strângea săracii de pe străzi, îi ducea la o cantină, le plătea prânzul şi, în timp ce aceştia îşi potoleau foamea, le vestea cuvântul Evangheliei. Aceasta pentru că binele material neînsoţit de cel spiritual nu este mântuitor.
Pe stradă, în tren şi pe drumurile ţării, în desele lui călătorii misionare, dispăreau de pe el pardesiul, haina, puloverul, acestea ajungând, cu discreţie, la cei care, considera el, se aflau în mai mare strâmtorare şi suferinţă decât dânsul.

Era aşa de puţin legat de lucrurile şi bogăţiile, sau chiar de confortul de care viaţa noastră, a celor de azi, atârnă atât de mult!
În vara anului 1946, într-o adunare mare, la Roşia Montană, a vestit Cuvântul cu o aşa putere, încât toate inimile erau scăldate în lacrimile pocăinţei.
Un inginer de la mina de aur nu ştia cum să-şi arate bucuria şi recunoştinţa faţă de acest om care i se părea extraordinar.
A părăsit adunarea iar, după un sfert de oră, a revenit şi, îndreptându-se spre omul lui Dumnezeu, îi întinse o cutiuţă frumoasă.
Acesta o deschise calm, apoi din ea, deodată, a strălucit în lumină un bulgăraş de aur. Uimire generală! L-a luat în mână, l-a întors pe o parte şi pe alta, fără cea mai mică urmă de surpriză ori de satisfacţie pe faţă. Apoi, cu gestul cu care ai ţine în mână o bucată de fier ruginit, îi întinse binevoitorului său preţiosul metal.
- Dar e-al dumneavoastră! Vă rog, luaţi-l, stărui din toată inima inginerul.
- Nu. Mulţumesc, dar faţă de aurul pe care îl am aici, zise el luând Biblia în mână, este atât de uşor şi de spălăcit...
În drumul spre cer, metalul ăsta nu rezistă!

În noaptea Anului Nou 1947, în biserica ortodoxă din Săsciori, la îngroparea anului vechi, ca sub lumina unei înştiinţări de Sus, a încheiat ultima parte a testamentului său pentru Oastea Domnului, spunând printre altele:
„ Va veni vremea, şi trebuie să ne pregătim de pe acum pentru ea, când centrul de greutate nu va mai cădea pe adunarea din pieţe, săli de conferinţe sau alte locuri publice, ci pe «Biserica» din doi sau trei de la Evanghelia Sf. Matei, 18, 20, adică pe «celula de rugăciune».
Prin aceasta va vorbi Domnul Iisus oamenilor din această parte a lumii, pentru multă vreme de aici înainte.
Însăşi Biserica-Mamă va fi în suferinţă, iar toţi aceia care se vor lupta să nu dea Cezarului ceea ce este a lui Dumnezeu, vor avea de pătimit.
Vor veni zilele când firma va fi dată jos, iar credincioşii vor scrie în fiecare zi o pagină de Evanghelie, nu cu vorbe, ci cu sângele faptelor izvorâte din trăirea cu Iisus cel Răstignit; o trăire nu pe Tabor, ci jos în Ierusalimul care închide pe prooroci sau le dă o cruce de pe care vor fi părtaşi la marea înviere.
Oamenii pot răstigni Adevărul, îl pot pune sub lespezi grele, dar ultimul cuvânt este totdeauna al lui Dumnezeu: ÎNVIEREA!"
Secretul acestei vieţi exemplare? Totala lepădare de sine, smerenia, fapta bună, statornicia în păzirea şi păstrarea adevărului primit, rugăciunea şi iar rugăciunea unită cu postul cel adevărat!

Acest slujitor al Adevărului, cum prindea o clipă de răgaz, alerga la rugăciune.
El simţea nevoia permanentă de a fi în legătură continuă cu Cerul. Rugăciunea era oxigenul care îi întreţinea mereu vie arderea spirituală.
Când venea la Săsciori, dacă era vreme frumoasă, îl vedeai seara cum o lua spre pădurea de brazi ce urca de pe malurile râului Sebeş.
Se afla acolo, de îndată ce părăseai o cărăruie anevoioasă, o stâncă cu un intrând ce-l ferea de privirile vreunui trecător întâmplător.
Şi, deodată, totul devenea rugăciune! Luna, stelele, ierburile, brazii, vietăţile, clipocitul vesel al undelor, toate se uneau cu glasul lui într-o rugăciune de mulţumire unică şi necuprinsă a tuturor văzutelor şi nevăzutelor, adresată Marelui Creator care toate le-a întocmit cu atâta dragoste şi înţelepciune!
De câte ori nu pleca în amurg şi se întorcea în zori...
Uneori dispărea în toiul adunării.
Era atâta putere în Cuvântul vestit, încât întreaga adunare se transforma într-un râu de lacrimi mântuitoare.
Fiecare se simţea primenit, descătuşat, o făptură nouă în Hristos.
De-abia mai târziu, după ce asemenea ,, dispariţii" s-au mai repetat, am înţeles că în adunare sau biserică era putere pentru că, în ascuns, cineva stăruia cu suspine negrăite. Asemenea rugători, fie că se află în pustie, sau în creierii munţilor, fie că străbat satele şi oraşele, sunt sarea şi lumina pământului.
Dumnezeu îi rânduieşte să fie astfel pentru ca noi cei mulţi care facem umbră pământului, cufundaţi în negura îngrijorărilor şi îndoielilor, să avem, din loc în loc, stâlpi de foc şi de aducere-aminte care să ne ajute să nu ne abatem, ci să ţinem drumul înainte spre ţinta mântuirii noastre.

Apostol înflăcărat al lui Hristos, în veacul acesta de pe urmă, Ioan Marini rămâne un exemplu luminos pentru toţi aceia care şi-au făcut din mântuire idealul suprem al existenţei lor, iar din Ierusalimul cel Ceresc culmea dorurilor lor sfinte.

Gheorghe Precupescu
_________________
Slăvit să fie Domnul!

[eva.m]

O ICOANĂ GRĂITOARE

Să ne închipuim că suntem în lanul de grâu. Carul încărcat cu snopi trece scârţâind din toate încheieturile, lăsând urme adânci, de-a lungul holdelor pe unde trece.
Noi mulţumim lui Dumnezeu şi-L preamărim, lăudându-L pentru roada bogată cu care ne-a binecuvântat şi pentru timpul bun ce ne-a dat, rugându-L să ne ajute până ce şi ultima claie de grâu va fi adusă acasă; iar plugarul să se bucure atunci cu mare veselie, că-şi vede roada strânsă grămadă în ograda sa.
Ce icoană minunată a binefacerilor cereşti, este pentru noi carul încărcat cu snopi! Din leagăn şi până la mormânt, noi suntem înzestraţi neîncetat cu darurile scumpe ale lui Dumnezeu.
Fiecare zi ne-a adus un snop de binecuvântări. Ce ne-ar fi putut dărui Dumnezeu mai mult decât ne-a dăruit? El ne-a încărcat zilnic cu binefaceri, ocrotindu-ne necontenit cu dragostea Sa.

Să ne închinăm bunătăţii Sale şi cu inima plină de bucurie să-I mulţumim întotdeauna.
Dar, ah, carul încărcat cu grâu mai are şi un alt înţeles.
În timp ce Dumnezeu ne încarcă cu darurile Sale, noi îl încărcăm cu păcatele noastre.
În timp ce El ne îngrămădeşte mereu, unul după altul, cu snopii dărniciilor Sale, noi îl îngrămădim, rând pe rând, cu faptele noastre rele, până ce povara păcatelor noastre ajunge de nesuportat.
Şi El strigă atunci cu glas tare de sub povara păcatelor noastre, zicându-ne: „Sunt stropşit de voi (de păcatele voastre), precum este stropşit pământul de carul încărcat cu snopi".

Textul nostru începe cu „iată".
Cuvântul „iată" este în Biblie ca firma unei prăvălii ce atrage atenţia. Oriunde întâlnim în Sfânta Scriptură cuvântul „iată", să luăm aminte, fiindcă el arată că acolo ni se spune un lucru la care trebuie să privim cu toată grija.
Acest „iată" este ca un sol care stă pe treptele casei înţelepciunii şi strigă: „ Veniţi înăuntru, voi inimilor înţelepte şi ascultaţi glasul Domnului!".
Să ne deschidem şi noi ochii, ca să vedem şi să ne rugăm ca Duhul Sfânt să-şi croiască drum prin ochii noştri şi prin urechile noastre, să ne dea pocăinţa, şi scârba de noi înşine să ne cuprindă cu putere, pentru ca să urâm păcatul şi să nu-l mai făptuim, ci să umblăm în neprihănire înaintea Dumnezeului nostru milostiv.

Desigur, ceea ce s-a spus mai sus despre greutatea cu care păcatul apasă pe Dumnezeu, este o icoană de vorbire.
Fiindcă Dumnezeu nu poate fi apăsat de oameni. Oricât de multe păcate ar făptui cineva, acestea nu pot să tulbure pacea desăvârşirii dumnezeieşti, ori să aducă vreun val de nemulţumire în liniştea cerească.
Dar El vrea să facă pe oameni să înţeleagă ceea ce este păcatul înaintea Sa, de aceea vorbeşte în chip obişnuit, în graiul nostru, ca să putem pricepe în chip desăvârşit ceea ce ne spune.
După cum bunicul vorbeşte nepoţeilor săi după mintea lor, ca să-l poată pricepe, tot aşa şi Domnul, se pogoară la înţelegerea noastră.
În Cuvântul Său, ne vorbeşte în graiul nostru, şi în cuvintele noastre, pentru a descoperi acestei lumi slăbănoage şi neştiutoare, tainele cerului şi binefacerile dragostei Sale pentru noi toţi.
Cum se îndoaie osia la un car şi roţile scârţâie de povara cea mare, aşa zice Domnul că este împovărat, gârbovit de păcatele oamenilor, până ce strigă, fiindcă nu mai poate suferi răutăţile acelora care păcătuiesc împotriva Lui.

Să cercetăm pe rând cele de mai sus.
În primul rând, ceea ce ni se descoperă lămurit e faptul că păcatul este foarte dureros şi apăsător pentru Dumnezeu.
Uimeşte-te, cerule, şi minunează-te, pământule, că Dumnezeu vorbeşte, spunând că este apăsat şi stropşit de păcat, dar nicăieri nu se spune că întreaga Creaţie ar fi o povară pentru Cel Prea înalt.
Iată insulele sunt ca nişte fire de praf înaintea Lui.
Nici soarele, nici luna, nici stelele, nici toate planetele mari şi toate corpurile cereşti pe care le-a creat Atotputernicia Sa, nu L-au costat mare lucru.
Dumnezeu, Care ţine pământul şi Care cârmuieşte întreg universul, niciodată nu oboseşte.
Nu poţi găsi nici cel mai mic semn undeva, care să arate că grija şi conducerea lumii (a Universului) ar obosi pe Dumnezeu.
El veghează ziua şi noaptea. Puterea Lui o simţim în fiecare clipă. El face să răsară luceafărul dimineţii la timpul său.
El e temelia pământului şi El ţine piatra cea din capul unghiului. El le poartă toate cu puterea mâinii Sale şi nimic nu stă şi nu mişcă fără ştirea Lui... El arată locul unde trebuie să se ivească zorile şi desparte întunericul de umbra nopţii.

Cum într-un moment se cufundă spuma în valurile apei care o poartă, şi cum dispare o piatră aruncată în apă, aşa ar dispare pe totdeauna întreagă lumea, dacă Dumnezeul cel veşnic n-ar ţine-o cu mâna Sa.
Această lucrare fără sfârşit nu împuţinează nici decât puterea Lui Dumnezeu; nu există oboseală pentru El, şi nici nu poate fi vorba de o istovire a Lui.
El a făcut şi pune în mişcare toate lucrurile, cu toate acestea ele nu-I sunt o povară, căci sunt ca o nimica pentru El.
Însă, ciudat, neânţeles şi nespus de ciudat, minune a minunilor:
păcatul este o povară pentru Dumnezeu,
deşi lumea, universul întreg, nu-i este!
Fapta rea îl apasă pe Cel Prea înalt, cu toate că greutatea întreagă a conducerii lumii este pentru El, numai ca un fir de praf într-o căruţă.
Ah, oameni nesocotiţi! Voi luaţi păcatul drept un lucru de nimic; glumiţi cu păcatul (Proverbe 14, 9).
Şi voi, fii ai lui Veliar îl luaţi drept o plăcere şi ziceţi: „El nu bagă de seamă... El nu observă... El nu ştie... şi dacă ştie, El nu se sinchiseşte de păcatele noastre...
Dar învăţaţi din Cartea lui Dumnezeu, că n-aveţi dreptate şi sunteţi departe de adevăr când gândiţi astfel.
Păcatele voastre sunt pentru El mai mult decât dureroase, mai mult decât o greutate şi o povară - îi sunt mai apăsătoare; ca un car supraîncărcat cu snopi, aşa este apăsat El, copleşit peste măsură şi strivit de păcatele oamenilor.
_________________
Slăvit să fie Domnul!

[Ioan]

STRICĂCIUNEA PĂCATULUI

Acest lucru ne va fi foarte lămurit, dacă ne gândim o clipă la ceea ce este păcatul şi la urmările lui.
Păcatul este corupătorul (stricătorul) cel mare al tuturor lucrurilor lui Dumnezeu.
Păcatul a schimbat pe un arhanghel, într-un duşman de moarte al lui Dumnezeu şi dintr-un înger al luminii, într-un spirit al răului.
Până nu s-a ivit el, în grădina Edenului era pace, fericire şi linişte.
Îndată ce s-a arătat el (păcatul), nenorocirea şi jalea, plânsul şi durerea au luat locul cântecelor şi bucuriei.
La privirea lui, toate florile din Eden se uscau şi toate fiinţele fugeau îngrozite.
Grădina desfătărilor devine astfel, deodată, o vale a plângerii.
Înainte de a veni păcatul, Creatorul a spus despre pământ şi despre toate cele create că „sunt foarte bune".
Însă când s-a ivit păcatul, acesta L-a tulburat adânc pe Dumnezeu în inima Sa, făcând să-I pară rău că a creat o astfel de fiinţă cum e omul (Genesa 6, 6).

Nimic nu strică şi nu întunecă atât de mult frumuseţea, ca păcatul, căci el distruge chipul lui Dumnezeu din făptura Sa.
Pe lângă aceasta, păcatul face creaturile lui Dumnezeu, nefericite.
Toate nenorocirile care au lovit pământul şi pe om, sunt rodul lui, sunt secerişul lui.
Şi să nu-l urască Dumnezeu, pentru aceasta?
Păcatul ! O, ce grozav cuvânt !
Numai auzul numelui său mă face să mă cutremur, fiindcă în el văd pricina tuturor nenorocirilor care au prefăcut acest pământ un loc al scârbei, lacrimilor şi amărăciunii, iar pe om, într-un nenorocit şi osândit...
Câte lacrimi, câte vieţi distruse, câte familii nenorocite, câte lucrări ruinate, câte vaiete, câte chinuri nu umplu cu glasul lor jalnic aerul în toate părţile, oriunde te întorci pe rotocolul acestui pământ! ...
Pricina ? Una singură:Păcatul!
_________________
Slăvit să fie Domnul!

[Daniela]

PĂCATUL!

Păcatul e pricina tuturor relelor din viaţa oamenilor şi de pe pământ. Nenorociri, foamete, război, cutremure de pământ şi boli...
Adunând toate durerile şi suferinţele din toate casele şi spitalele, putem scrie deasupra lor:
„Iată, urmările păcatului!"
Adunând toate pedepsele, descurajările şi mizeria celor din închisori, putem scrie deasupra lor:
„Iată, urmările păcatului!"
Intrând în cimitire, să deschidem criptele şi mormintele şi adunând tigvele şi oasele morţilor, să scriem deasupra:
„Iată, urmările păcatelor!"
Păcatul distruge totul, tăgăduieşte totul, este întunericul, este ruina, este moartea.
Dumnezeu n-a voit niciodată ca vreo creatură a mâinii Sale să fie nenorocită.
El a făcut pe om şi întreagă făptura numai cu scopul de a fi fericită.
El a dat păsărilor cântecul lor frumos; florilor mirosul lor plăcut şi văzduhului balsamul lui înviorător.
A dat zilei soarele surâzător şi nopţii podoaba stelelor şi a lunii.
El dorea ca zâmbetul şi fericirea să fie adorarea statornică a făpturilor Sale, şi bucuria să se ridice spre ceruri ca mireasma de tămâie a jertfelor plăcute şi primite.
Însă păcatul a schimbat făptura fericită a lui Dumnezeu într-un nenorocit;
odraslei lui Dumnezeu, care a fost întocmită după chipul şi asemănarea Sa,
i s-a întunecat cu totul faţa, iar puterea şi voinţa i-au slăbit, înclinând de-acum mai mult spre rău.
Păcatul a dărâmat fericirea minunată a omului, făcând din el un cerşetor nedemn, un netrebnic, un vierme ticălos ce se târăşte prin pulberea pământului.
Cât de fericit a fost omul când trăia şi se desfăta în faţa privirilor Creatorului său!
Îndată ce a săvârşit păcatul, el s-a ascuns din faţa Domnului (Genesa 3, 9).
În starea de nevinovăţie, omul avea o fericită legătură cu Dumnezeu, dar păcatul a rupt-o.
Viaţa de păcat este o fugă continuă, care duce la o depărtare tot mai mare de Dumnezeu.
Urmarea este dezamăgire, cuget pătat, necazuri, strâmtorare, temeri, suferinţe, rău, numai rău!

Păcatul! Cât de înşelător este şi câtă pustiire aduce el în viaţa oamenilor!
Cât de mult strică el frumuseţea sufletului! ...
Ce paragină face el din grădinile înflorite ale nevinovăţiei!...
El schimbă ciripitul voios al neprihănirii în croncănitul de corbi al cârtirilor, nemulţumirii, mâhnirii şi blestemului...
Ce privire limpede avea tânărul acela ieri, şi ce gingăşie tânăra aceea!
Şi astăzi? Privirea lui e păinjenită, întunecoasă, înfăţişarea ei neplăcută şi neprietenoasă.
Urmele păcatului! Când castitatea vieţii e pierdută, cerul vieţii s-a acoperit cu nori;
şi noaptea ameninţă să învăluie întreaga viaţă cu umbrele ei.
Iată de ce urăşte Dumnezeu păcatul şi este apăsat şi îndurerat de el: păcatul face fiinţele Sale nenorocite, aruncând în mizeria şi nefericirea cea mai amară, sărmanele inimi omeneşti.
Să ne gândim apoi că păcatul atacă pe Dumnezeu în toate însuşirile Sale; dă năvală asupra tronului Său, străduindu-se să distrugă Fiinţa Sa.
Ca o săgeată otrăvită, păcatul ţinteşte la inima lui Dumnezeu, ca să fie, dacă ar putea, omorâtor al Lui...
Grozav şi înfiorător este acest lucru, dar este aşa.
Şi mai întrebi:Ce este păcatul?
_________________
Slăvit să fie Domnul!

[Ciprian]

CE ESTE PĂCATUL?

El este „abaterea" de la Legea morală a lui Dumnezeu... este „greşirea ţintei" în îndeplinirea voii lui Dumnezeu..
Păcatul este „fărădelegea", ceea ce înseamnă a merge împotriva voii lui Dumnezeu...
Păcatul este „nelegiuirea", ceea ce e tot una cu a nu ajunge să faci binele, „binele" care este voia lui Dumnezeu.
Păcatul este „nedreptate", adică pierderea din vedere a căii înguste şi drepte a lui Dumnezeu...
Păcatul este o „înşelăciune",
- adică a te crede că eşti ceva în faţa lui Dumnezeu, când de fapt nu eşti...
Păcatul este „călcarea legii", adică stricarea legilor divine, neascultarea faţă de Dumnezeu, răzvrătirea împotriva Lui.
Păcatul este „iubirea de sine" fără măsură, (exagerată) - împotriva tuturor fiinţelor şi chiar a lui Dumnezeu.
Acest fel de iubire de sine este spiritul unei voinţe de fier a egoismului, care explică toate păcatele oamenilor.
Toate păcatele se nasc din iubirea de sine atât de mare, încât răstoarnă drepturile lui Dumnezeu şi ale oamenilor.
Păcătosul se face pe sine însuşi centrul în jurul căruia clădeşte totul.

Într-un cuvânt se poate spune: tot ce mă desparte de Dumnezeu şi de semenii mei, este păcat.
Orice lucru făcut numai de mântuială, tot ce se ocupă numai de o parte şi neglijează restul, tot ce se gândeşte numai la momentul care trece şi nu se interesează decât de simţuri, este păcat.
Cu alte cuvinte, păcatul este tot ce s-a răsculat împotriva vieţii, veşniciei, adevărului şi a lui Dumnezeu.

Şi mai întrebi: Ce este păcatul?
Nu este el oare o ofensă adusă înţelepciunii lui Dumnezeu? Dumnezeu îţi porunceşte să faci voia Lui şi dacă tu faci contrariul, e pentru că tu te faci mai înţelept şi zici: eu ştiu mai bine ce este bine pentru mine, Dumnezeu nu ştie.
Tu explici totul, ca şi când înţelepciunea infinită a lui Dumnezeu ar fi în rătăcire, şi tu, făptura unei zile, ştii mai bine, eşti un judecător mai bun în ce priveşte fericirea, decât însuşi Dumnezeu.
Păcatul tăgăduieşte bunătatea lui Dumnezeu, căci prin păcat tu spui că Dumnezeu nu ţi-a dat tot ceea ce te-ar fi făcut fericit.
Dar acesta nu este felul de a lucra al unui tată bun şi iubitor, cum zice că este El.
Deci, păcatul, cu o mână vatămă înţelepciunea lui Dumnezeu iar cu cealaltă bunătatea Lui.
Păcatul loveşte apoi în îndurarea lui Dumnezeu.
Şi cu cât păcătuieşti mai mult, cu atât mai neruşinat eşti în faţa Lui.
Şi cu atât e mai vinovat păcatul tău, cu cât îndelunga Sa răbdare te îngăduie mai mult.

Dacă tu n-ai suferit nici o boală, nici o pagubă, nici o cruce şi ai petrecut timpul în desfrânări şi răzvrătiri îndărătnice, nu vrei să vezi că bunătatea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?...
Iar dacă o suferinţă te-a cercetat, aceasta nu este decât cercetarea pe care ţi-a făcut-o îndurarea Lui, pentru binele tău, chiar dacă tu vei gândi poate altfel.
Poate fi numită aceasta o durere mică, atunci când Dumnezeul dragostei vede cum desfrânaţii şi desfrânatele risipesc bunurile şi prădează averea şi darurile pe care li le-a dat El?
El nu poate suferi ca să ajungă copilul Său la o aşa mare înjosire, încât chiar însuşi harul care cheamă la pocăinţă să fie aruncat la pământ şi călcat în picioare.
Pe lângă aceasta, vrem să reamintim celor nepăsători şi nepocăiţi că fiecare păcat este o îndărătnicie, încăpăţânare, faţă de puterea lui Dumnezeiască.
Acela care păcătuieşte este asemenea unuia care ridică pumnii contra măreţiei cereşti a lui Dumnezeu, provocându-L şi dorind ca să-L nimicească, întotdeauna când tu păcătuieşti, provoci pe Dumnezeu să-ţi dovedească, dacă El îşi poate menţine legile Sale drepte.
Lucrezi împotriva Legilor Lui, ca să-ţi baţi joc de ele, fiindcă el nu pedepseşte îndată.
Este oare aceasta puţin lucru, ca un vierme, creatura unei zile, să provoace pe Dumnezeu, care a făcut toate şi ţine totul prin puterea cuvântului Său?
Cum să nu-L supere, cum să nu-L obosească pe El astfel de insulte şi necinstire?
Gândiţi-vă la oricare dintre însuşirile Lui -păcatul a pătat-o.
Vorbiţi despre Dumnezeu din oricare privinţă vă convine; vedeţi că păcatul a aruncat o pată asupra Lui.
Păcatul a lovit în dragostea Lui, în răbdarea, bunătatea şi în toată Fiinţa măreaţă şi sfântă a Sa!...
Ce răutate mare este păcatul! Păcatul e rău, numai rău; de aceea el displace şi este o scârbă înaintea Celui Prea înalt.
Păcătosule! Ştii tu că orice faptă a neascultării tale este o crimă faţă de Dumnezeu?
Ce altceva cauţi şi trebuie să cauţi tu, decât pe Dumnezeu, adevăratul tău Stăpân şi Domn, pe care trebuie să-L asculţi şi să-L urmezi!...dar întotdeauna când nu faci voia Sa, tu faci pe placul voii tale.
Şi asta înseamnă că tu te faci Dumnezeu, iar pe Cel Prea înalt îl desdumnezeieşti, îl dejoseşti, coborându-L mai pe jos decât omul.

Este o nimica această insultă, ca să-I iei coroana de pe cap şi din mâna Sa toiagul de domnie? Nu!
Păcatul este o astfel de faptă, un astfel de rău, încât nici cerul n-ar mai fi putut sta, dacă el n-ar fi fost pedepsit.
Dacă această crimă ar rămâne nepedepsită, atunci, roţile împărăţiei cereşti ar fi smulse de la osiile lor şi întreagă conducerea înţelepciunii cereşti ar fi dărâmată.
O astfel de trădare faţă de Dumnezeu nu poate să merite decât cea mai mare şi mai aspră pedeapsă.
Pentru a ajunge la culme, păcatul este un atac asupra lui Dumnezeu.
Păcatul nu vrea să fie nici lege (care să-l judece), nici judecător care să-i ceară socoteală.
Este un fleac aceasta, ca să fii un ucigaş de Dumnezeu, şi să doreşti izgonirea Lui din lumea pe care a făcut-o El?
Este aceasta un lucru pe care să-l poţi trece cu vederea atât de uşor? Poate Cel Prea înalt să audă astfel de lucruri şi să nu fie apăsat de greutatea lor?
_________________
Slavit sa fie Domnul

[Andrei]

CÂTEVA PILDE

Proorocul Osea înfăţişează pe păcătos cu un cântar în mână, gata să cântărească, într-o parte a cântarului pune pe Dumnezeu, iar de cealaltă plăcerea păcatului, patimile, nemulţumirile ori răzbunările lui.
Un timp stă la îndoială, dar apoi se hotărăşte şi zice: „Plece Dumnezeu şi să biruie voinţa mea. Eu rămân cu păcatul!".

Când citim despre Pilat că pentru a îndupleca mulţimea a pus pe Iisus cel nevinovat, biciuit, încununat cu spini, acoperit de scuipat, alături de Baraba, criminal şi obraznic, şi toţi strigară: „Iisus să moară!... să trăiască Baraba!", noi ne cutremurăm, şi totuşi, aceasta este istoria noastră de totdeauna, când păcătuim.
Da, ori de câte ori săvârşim păcatul, noi strigăm de fapt: „Dumnezeu să moară!... diavolul să trăiască! Răstigniţi pe Iisus, trăiască sudalma, trăiască beţia, destrăbălarea, ura şi poftele!" Groaznică biruinţă au secerat atunci marii preoţi în curtea lui Pilat!...
Ah, dar această biruinţă se repetă ori de câte se faptuieşte păcatul.

Când citim că Iuda a vândut pe Dumnezeiescul Său învăţător pentru treizeci de arginţi, deplângem atâta orbie!... dar ce altceva face păcătosul decât să reînnoiască de fiecare dată, când păcătuieşte, această vânzare urâtă, pentru o nimica toată.
Pentru puţină mânie, pentru un oarecare lux, o lăcomie, o privire, o vorbă, o plăcere, o mână de orz, ori o fărâmă de pâine!

Când auzim povestindu-se că păgânii, în locul lui Dumnezeu adoră soarele, luna sau animalele, simţim compătimire pentru ei, dar păcătosul este şi el un idolatru, fiindcă a înlocuit pe Dumnezeu cu păcatul căruia-i slujeşte.

Esau şi-a vândut dreptul de întâi născut şi binecuvântarea părintească pentru un blid de mâncare.
Mai târziu, când şi-a dat seama de ceea ce a făcut a început să plângă, să se tânguiască strigând: „Vai de mine păcătosul, ce-am făcut! Pentru atât de puţin, am vândut toată avuţia mea!"
Dar de o sută de ori mai nenorociţi suntem noi când păcătuim, căci prin păcat vindem diavolului toată moştenirea noastră, fericirea noastră veşnică, Paradisul; azvârlim în mâna vrăjmaşului tot ce este mai scump şi mai de preţ, pentru o nimica toată.
_________________
Slăvit să fie Domnul!

[Matei Vasilică]

ACESTEA NU SUNT EXAGERĂRI!

Vă rog să nu credeţi că această alarmare împotriva păcatului ar fi de prisos.
Ba, cineva ar vrea să spună că prea exagerăm, vorbind în felul acesta.
O, nu, dragii mei, aici n-aveţi dreptate!
Păcatul este şi rămâne o astfel de grozăvie, că niciodată puterea de închipuire omenească nu va putea să-l arate aşa cum este el, în toată grozăvia lui.
Şi nu va fi niciodată cu putinţă buzelor muritoare ale omului - chiar şi dacă ar fi atinse cu cărbunii aprinşi de la altar, ca ale lui Isaia - să zugrăvească marea hidoşenie a păcatului, şi chiar dacă ar tuna de mii de ori contra celui mai mic păcat săvârşit contra lui Dumnezeu, tot e prea puţin, faţă de ceea ce este păcatul înaintea Lui.

Se spune despre un împărat, că aflând despre un complot pe care un fiu al său îl urzea împotriva lui, îl chemă la sine, şi ducându-l într-o pădure deasă şi arătându-i un pumnal înveninat îi vorbi aşa:
- Ascultă, nenorocitule, ştiu că tu vrei să-mi iei viaţa; să ştii că dacă mă omori vei fi descoperit şi pedepsit şi toată familia va fi acoperită de ruşine...
Aici nimenea nu ne vede, nimeni nu ne aude, nimeni nu va descoperi vreodată crima ta...
Ia acest pumnal, omoară-mă şi îngroapă-mă în această pădure... vei putea s-o faci pe faţă şi să scapi familia de ruşine.
La această vedere şi la aceste cuvinte, sărmanul fiu se simţi atât de ruşinat şi mişcat, încât se aruncă la picioarele tatălui său zicând:
- Nu!... nu voi face aşa ceva niciodată!... Tatăl meu, iartă-mă!... iartă-mă!...
Ah, ce om păcătos!... ori de câte ori îţi vine dorinţa să păcătuieşti, gândeşte-te la starea de faţă a lui Dumnezeu - şi mergi înainte!
Dă lovitura în inima acestui bun Părinte, dacă îndrăzneşti.
Noi însă vedem pe Mântuitorul nostru răstignit, cu capul încununat cu spini, acoperit de sânge, şi cu toate acestea urmăm a păcătui liniştiţi.
Oh! ce nesimţire şi orbire! Ah! Cum nu te îngrozesc faptele, păcătosule, cum nu te îngrozeşti!
Cum poţi să mai mergi înainte aşa!

Între cele mai neplăcute fapte ale istoriei găsim şi pe aceasta.
Regele cimenilor se afla pe patul de moarte, fără a hotărî care din cei trei fii ai săi ar trebui să-i urmeze la tron.
Murind regele, ei s-au adunat şi au făcut sfat, hotărând, în cruzimea lor de popor barbar, de a pune în picioare, lângă un perete, cadavrul tatălui lor, şi acela să fie rege, care va lovi cu săgeata, în inima tatălui lor.
Unul după altul au întins arcul şi au dat drumul la săgeată; pieptul tatălui fu străpuns, însă nici unul n-a lovit în inimă.
Voiau să repete încercarea, însă au fost cuprinşi de atâta groază, că tremurând, au aruncat săgeţile, şi plini de ruşine au fugit.

Şi tu, păcătosule, vei fi oare şi mai crud decât aceşti barbari?
Vei continua oare să îndrepţi şi mai departe săgeţi spre inima lui Dumnezeu, prin păcatele săvârşite împotriva Lui?
Ah, încetează, încetează, şi nu mai păcătui! îngrozeşte-te de ceea ce ai săvârşit păcătuind, şi cere iertarea Aceluia, împotriva căruia ai luptat prin păcat.
Gândiţi-vă, iubiţi prieteni: noi suntem făpturile Lui şi să nu vrem să facem voia Lui? Noi suntem hrăniţi şi îngrijiţi de El; sufletul ne este dat de El şi noi îl întrebuinţăm spre a cârti şi a ne răzvrăti? El ne-a dat atâtea daruri şi...
Când săvârşim păcatul îl ocăram pe Dumnezeu, chiar prin darurile pe care ni le-a dat.
De câte ori n-am săvârşit noi păcatul, slujindu-ne de ochi, de limbă, de mâini, de mintea, de averea noastră, de toate aceste bunuri şi scumpe daruri pe care le-am primit de la Dumnezeu!...

Ne-am purtat astfel ca şi acel nenorocit din Franţa, despre care se spune că mergând la un episcop, îl rugă să aibă milă de el, fiindcă pierzându-şi slujba, a rămas în mizerie cu cinci copii care suferă de foame.
Fiindu-i milă de el, episcopul scoase o monedă de aur de o sută de franci, i-o dădu - „Şi când vei mai avea nevoie - îi zise binefăcătorul - vino iarăşi la mine, şi voi fi totdeauna fericit să te pot ajuta".
Aproape fără să mulţumească, omul ieşi în grabă, şi ce făcu? Se duse într-o prăvălie cu arme şi-şi cumpără un pumnal ascuţit. A doua zi, pe când episcopul se afla la slujbă, un necunoscut, ieşind de după un stâlp, se repezi la episcop şi-i împlântă pumnalul în inimă.
Episcopul se prăbuşi la pământ spunând: „Acesta e nenorocitul pe care l-am ajutat ieri!..."

Ce grozăvie!... Ce nemernicie!... Ce nemernic şi ce ticălos!... Dar opriţi-vă!
O mârşăvie şi mai mare este păcatul săvârşit înaintea lui Dumnezeu şi faţă de Dumnezeu!...
Răutatea păcatului este mult mai mare, când se slujeşte de darurile pe care le-a primit de la El, daruri scumpe, pe care păcătosul le foloseşte împotriva Lui...
Apoi, încă ceva: Noi suntem mereu sub privirea Dumnezeului nostru Atotştiutor.
Da, da, noi lucrăm, vorbim, gândim, ne mişcăm, neâncetat sub privirea Lui, Ochiul Lui toate le vede, urechea Lui toate le aude.
Când noi păcătuim, supărăm pe Dumnezeu în prezenţa Lui, păcătuim în ochii Lui, în auzul Lui, în faţa Lui, fiindcă El este peste tot; nimic nu este ascuns de El - chiar şi gândurile noastre sunt descoperite în faţa Lui. (Psalm 33, 13-14; 90, 8; 139, 1-5,11,12; Evrei 4, 13; Iov 34, 21; Prov. 15, 11).
Nu ne este oare de ajuns starea de faţă a lui Dumnezeu, spre a ne constrânge să fim ascultători?
Dacă un om calcă legea în prezenţa legiuitorului, fără îndoială, aceasta nu se poate suferi; el va trebui să-şi ia pedeapsa. Dar ce altceva aţi făcut voi şi eu?
Păcătuind, noi am păcătuit în faţa privirilor Dumnezeului Celui Prea înalt, în faţa ochilor Celui Atotputernic şi împotriva Lui.
Ce putem face, decât plecând capul cu ruşine, să recunoaştem împreună cu cel ce-a scris demult acest adevăr:
,, împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit, şi-am făcut ce este rău împotriva Ta". (Ps. 50,4)
Să ne gândim apoi că noi am păcătuit având cunoştinţă, n-am făcut fără voie ceea ce am făcut.
Noi nu păcătuim ca hotentoţii şi canibalii, care zac în întunericul neştiinţei. În ţara noastră a fost aprinsă lumina; de aceea vina noastră este cu mult mai mare.
Noi păcătuim împotriva Luminii, de aceea greşeala noastră este înşeptit mai mare.
Este aceasta ceva de nebăgat în seamă? Puteţi voi aştepta ca Dumnezeu să treacă cu vederea păcatele cu voia şi intenţia?
O, dacă buzele ar avea limbi de foc, să spună, ca această inimă să poată arde odată!
Când inima ar putea spune mârşăvia înspăimântătoare a păcatului, ar îngheţa sângele chiar şi în venele faraonului orgolios, iar mândrul Nebucadenţar şi-ar pleca în jos capul, îngrozit...
De fapt, e ceva îngrozitor să te răzvrăteşti împotriva Celui Prea înalt. Doamne, fii milostiv cu robii Tăi, şi dăruieşte-le iertare!

Aceasta e ceea ce am voit să spun despre răutatea păcatului.
Dumnezeu însuşi să-ţi descopere şi să te înveţe, iubite suflete, prin Duhul Său cel Sfânt, ca să cunoşti ce este păcatul înaintea Lui.
O, dacă Duhul ţi-ar putea deştepta conştiinţa, ca să vezi cât de păcătos este păcatul, căci el este o povară şi o durere pentru Dumnezeu!
_________________
Slăvit să fie Domnul!