SUDALMA

[Matei Vasilică]

SUDALMA-Preot Iosif Trifa

Cuvânt înainte!

Sudalma este un păcat groaznic. Şi, durere! noi românii îl avem pe tot locul. De la Nistru pân la Tisa, înjurăturile răsună pe tot locul. Se poate spune că sudalma este un păcat naţional.
Dacă psalmistul spune într-un loc: „Un popor nesocotit huleşte numele Tău, Doamne" (Psalm 73, 19), apoi acel popor suntem noi, românii, care hulim neîncetat numele Domnului, prin înjurăturile cele mai grozave. Poate şi pentru asta ne merge aşa cum ne merge.
Cu Oastea Domnului noi am pornit o aprigă luptă şi contra acestui păcat. De paisprezece ani luptăm cu îndârjire contra acestui păcat. Şi am scos mii şi mii de suflete din pieirea lui.
Cărticica de faţă pleacă prin ţară, să ajute şi mai mult această luptă. Ea pleacă să arate tuturor, pe tot locul, ce păcat groaznic este sudalma. Şi să cheme pe orice suflet să se lepede îndată de această pieire. Domnul să binecuvinteze cu folos de mântuire sufletească pe cei ce o vor răspândi, ajutându-i şi pe alţii să scape de acest păcat îngrozitor.
Sibiu, la 15 octombrie 1936.
losif Trifa, preot
redactorul foii «lisus Biruitorul»

„...Căci din prisosul inimii grăieşte gura.
Omul cel bun, din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele.
Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti oamenii, vor da socoteală în ziua judecaţii .
(Matei 12, 34-36)

Prefaţă la ediţia a III-a

Trei au fost marii duşmani cărora Părintele Iosif Trifa şi Lucrarea Oastei Domnului le-au declarat, dintru început, război înverşunat: alcoolismul, sudalma şi fumatul.
Cartea „Alcoolul ~ duhul diavolului", «rodul unei munci şi preocupări de paisprezece ani», a văzut lumina tiparului în 1936. Ea constituie «tunul» de calibru greu, care a produs multe şi grele pierderi în marea armată a diavolului -armata băutorilor, a cârciumarilor şi a fabricanţilor de băuturi alcoolice.
În lupta contra flagelului alcoolului, Oastea Domnului şi conducătorul ei pământesc şi-au câştigat mulţi prieteni, dar şi mulţu duşmani. Apariţia cărţii mai sus-menţionate a stârnit revolta tuturor cârciumarilor ţării, şi nu numai a lor. Comercianţii, care se îmbogăţeau prin înşelarea poporului, fabricanţii de băuturi spirtoase, până şi politicienii acelor vremuri, dornici de câştiguri fără muncă, profitau de starea de înapoiere a poporului, în urma anilor de după primul război mondial. Toţi aceşti oameni de afaceri cultivau acest viciu care măcina ca un cancer sănătatea şi moralitatea poporului român, lăsând teren liber indiferentismului religios şi necredinţei. Ei nu vedeau cu ochi buni o mişcare, în cadrul Bisericii străbune, cu ajutorul căreia să fie scoşi din mocirla păcatelor, prin Jertfa Domnului lisus Hristos, toţi cei păcătoşi.
Patimii fumatului, Părintele Iosif nu i-a dedicat o carte specială, dar, în numeroasele articole şi în istorioarele sale a lovit şi în acest păcat, devenit o plagă nu numai pentru societatea românească, ci pentru întreaga lume.
Cartea „Sudalma" (apărută în 1935 - ediţia I, şi în 1936 ediţia a II-a) vine în sprijinul celui de al doilea front deschis de Părintele Iosif Trifa şi Lucrarea Oastei: lupta pentru însănătoşirea limbii române şi a sufletului neamului românesc.
Limba noastră - «graiul pâinii» - adică al muncii cinstite şi binecuvântate, «Limba sfintelor Cazanii» - adică limba rugăciunii şi a slujirii lui Dumnezeu - cum a definit-o atât de strălucit poetul basarabean Al. Mateevici în nemuritoarea sa poezie - a ajuns, în secolul nostru, o limbă a sudalmelor împotriva lui Dumnezeu şi a tot ceea ce era bun şi frumos în viaţa noastră.
Sudalma a devenit astfel, după alcoolism, al doilea mare flagel naţional ce ameninţa fiinţa noastră morală şi spirituală şi însăşi mântuirea unui popor care s-a născut creştin şi a dat atâţia martiri în decursul existenţei sale bimilenare.
Cu mijloace simple, dar directe şi convingătoare, în stilul său inimitabil, de o fermecătoare oralitate, Părintele Iosif face radiografia acestui viciu, ajutăndu-ne să ne dăm seama de primejdia lui şi să ne hotărâm să nu-l mai tolerăm nici în viaţa noastră de familie, nici în societate.
Ironia ascuţită, dublată de un umor plin de bună-cuviinţă şi tâlc, îmbibat pe alocurea de o discretă amărăciune, ţintesc tocmai în acel formalism religios, în acea creştinătate exterioară pentru care adevărurile fundamentale şi mântuitoare ale credinţei noastre ortodoxe şi-au pierdut funcţionalitatea. Credinţa unor asemenea drept-măritori creştini rămâne doar un ou de Paşti, frumos încondeiat, dar din care nu vei vedea ieşind niciodată la lumina zilei un puişor auriu.
Sudalma, intrată în modul de viaţă şi manifestare al oamenilor din toate clasele sociale, a dus la ideea total greşită că fără ea treaba nu merge bine nici în familie, nici pe ogoare, nici în fabrici, nici în armată... Ba, mai mult, apartenenţa cuiva la Ortodoxie, Biserică şi valorile ei nemuritoare şi mântuitoare, a ajuns să fie verificată şi omologată după paharele de ţuică răsturnate pe gât şi după numărul de înjurături ieşite din hăul acestuia.
Eram elev de şcoală normală, şi îmi aduc bine aminte, cum colegii mei bănăţeni, olteni şi ardeleni îmi cereau să fac dovada concludentă că nu sunt... ,, pocăit", ci ortodox neaoş, dând pe gât un pahar de răchie şi trăgând o înjurătură după cea mai bună tradiţie românească. Am refuzat şi a trebuit să treacă vreo câţiva ani, până ce iubiţii mei colegi au ajuns să înţeleagă pocăinţa şi ortodoxia cea adevărată.
Desigur, nu absolutizăm aceste umbre. Există numeroşi credincioşi adevăraţi: mireni, preoţi sau monahi care trăiesc o autentică viaţă creştină. Ei sunt sarea pământului şi lumina oferită celor aflaţi în întuneric.
Părintele Iosif Trifa, în spiritul Sfintelor Scripturi, al Sfintei Tradiţii şi al bunului simţ duhovnicesc, precum şi al experienţei sale de duhovnic şi misionar, arată pericolul sudalmei şi nenorocitele ei consecinţe, dar, în acelaşi timp, oferă şi soluţiile de îndreptare şi de creştere spirituală, înarmându-l pe cititor cu «armele de lovire şi de apărare» pe care ni le pune la dispoziţie Duhul Sfânt, pentru a duce lupta cea bună şi mântuitoare.
Scopul suprem al Oastei Bisericii este orto-praxia, adică trăirea autentică a învăţăturii ortodoxe în duhul ei evanghelic, nu în litera moartă. La astfel de trăitori şi forma e sfântă, căci e sfinţită de prezenţa conţinutului viu şi sfânt. Frumosul şi adevărul se sărută, în acest caz, într-o fericită îmbrăţişare.

Din păcate, atât beţia cât şi sudalma şi fumatul, au rămas şi în zilele noastre aceleaşi vicii active ca pe vremea când condeiul de foc al Părintelui Iosif Trifa, cuvântul său mânat de Duhul Sfânt, le ardea, vindecând sute de mii de suflete şi înrolăndu-le în Oastea cea biruitoare.
Azi, ne apărăm de poluarea chimică, de poluarea sonoră şi de tot felul de poluări, dar de poluarea trupului şi a sufletului cu băuturile spirtoase de tot felul, purtând etichete care mai de care mai atrăgătoare şi provocatoare, de poluarea morală şi spirituală, de poluarea păcatului, ne preocupăm prea puţin. Ne scandalizează decibelii care trec pragurile sonore admise, dar nu ne scandalizăm de poluarea cu sudalme, cu cuvinte şi idei toxice, cu ritmurile şi sunetele diavoleşti ale muzicii rock de toate soiurile, nimicitoare pentru moralitatea şi mântuirea noastră.
Suntem bucuroşi că am scăpat de poluarea vizuală, care în vechiul regim ne agresa pe toate străzile, în locurile oficiale şi la televizoare. Dar poluarea vizuală şi sonoră, ce ne-o oferă astăzi micul ecran pe toate canalele, şi revistele porno, nu ne mai înspăimântă. A ajuns pentru unii echivalentă cu occidentalizarea noastră, iar rezultatele le vedem în viaţa tinerelor generaţii care au scăpat de sub comandamentele poruncilor dumnezeieşti, punându-se în slujba întunericului.
Lupta începută de Părintele Iosif Trifa prin Oastea Domnului, cu mijloacele de evanghelizare pe care le oferă Biserica noastră, rămâne deci actuală. Războiul sfânt împotriva păcatelor de tot felul trebuie să continue.
Suntem mădularele aceluiaş trup duhovnicesc şi nu putem sta indiferenţi de tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru. A ne închide într-un turn de scăpare al „ celor aleşi", dispreţuind şi neajutând pe semenul nostru căzut între tâlharii păcatelor, este un păcat de care nu vom fi iertaţi nici în veacul acesta, nici în cel viitor!
Facă Mântuitorul nostru bun şi milostiv ca, reeditarea acestei cărţi, să dezlănţuie în toate sufletele căzute în mrejile patimilor, miracolul «venirii în sine» şi cutremurul sfânt ce duc la pocăinţă si mântuire.

Slăvit să fie Domnul!

Sibiu, la 23 aprilie,
de sărbătoarea Sf. Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă
Gheorghe Precupescu

Ce păcat groaznic e sudalma!

„Amin, zic vouă, că toate păcatele se vor ierta oamenilor şi hulele oricâte vor grăi; dar cine va huli asupra Duhului Sfânt nu are iertare în veci, ci este vinovat judeţului de veci."
(Marcu 3,28-29)
„Dumnezeu este dragoste" (I Ioan 4,16). Evanghelia este dragoste. Domnul Iisus a adus în lume dragostea şi iertarea Tatălui ceresc. De sus, de pe crucea Golgotei, Domnul Iisus a umplut lumea cu dragostea şi iertarea Lui.
Şi totuşi, Mântuitorul ne-a lăsat şi cuvintele grele şi pline de fior, că sunt unele păcate pe care Dumnezeu nu le iartă. „Amin, zic vouă, că toate păcatele se vor ierta omenilor şi hulele oricâte vor grăi; dar cine va huli asupra Duhului Sfânt nu are iertare în veci, ci este vinovat judeţului de veci" (Marcu 3, 28-29).
Groaznic trebuie să fie un astfel de păcat! Sunt pline Scripturile de datornici iertaţi, de Zachei mântuiţi, de fii rătăciţi, primiţi cu ospăţ, şi de alte multe pilde de dragoste şi iertare cerească. Mai mult chiar şi decât atât: Iisus a strigat şi de pe cruce iertare pentru cei care băteau cuie în mâinile şi picioarele Sale.
Şi totuşi, Evanghelia ne spune sentinţa fioroasă, că sunt unele păcate pe care Dumnezeirea nu le iartă.
Evanghelia spune că aceste păcate sunt cele săvârşite împotriva Duhului Sfânt. S-a vorbit mult, care anume ar fi aceste păcate grozave. Eu aş spune pe scurt: păcatul împotriva Duhului Sfânt e păcatul „model Satan". E păcatul care seamănă cu păcatul căderii lui Satan. Să vedem cum este acest păcat.
Satan este un răsculat pe faţă împotriva lui Dumnezeu. El luptă pe faţă în contra lui Dumnezeu. Satan îl cunoaşte pe Dumnezeu. Cunoaşte planurile Lui, cunoaşte puterea Lui; dar luptă împotriva Lui din încăpăţânare, din răzvrătire, din ură.
Şi pe lângă asta, păcatul „model Satan" mai are o latură. Mai are şi batjocura, hula împotriva lui Dumnezeu. În ura lui, Satan nu numai că se împotriveşte lui Dumnezeu; ci îl şi batjocoreşte pe Dumnezeu, precum se spune şi la Apocalips, despre „fiara cea mare, care şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu; să-I hulească Numele, locuinţa şi pe cei ce locuiesc în cer" (Apocalips 13, 6).
Aşa e şi păcatul împotriva Duhului Sfânt. E păcatul „model Satan". E păcatul răzvrătirii şi împotrivirii făţişe contra lui Dumnezeu.
E păcatul încăpăţânării de bunăvoie. Şi, pe lângă asta, e păcatul hulelor şi batjocurilor împotriva lui Dumnezeu.
Evanghelia ne arată pe nişte oameni care au trăit în acest fioros păcat. Sunt fariseii şi cărturarii pe care îi mustra Mântuitorul.
Fariseii şi cărturarii îl cunoşteau pe Dumnezeu. Cunoşteau şi planurile Lui din Scripturi. Cunoşteau şi tainele mântuirii. Dar se împotriveau cu încăpăţânare contra împlinirii planurilor lui Dumnezeu. Se împietriseră de bunăvoie şi luptau împotriva adevărului. Luptau împotriva lui Dumnezeu din încăpăţânare, din ură. Şi - ca şi Satan -îl batjocoreau pe Fiul lui Dumnezeu.
De aceea, Mântuitorul nu s-a ocupat cu mântuirea „fariseilor şi cărturarilor"... Ei erau căzuţi în păcatul care nu se iartă, în păcatul hulirii contra Duhului Sfânt. Ei erau trecuţi cu totul în tabăra lui Satan, în tabăra răzvrătiţilor pe faţă contra adevărului şi contra lui Dumnezeu.
În acest grozav păcat intră şi sudalma, hula de cele sfinte. Suduitorul este şi el un trecut în tabăra lui Satan.
Sudalma are şi ea pecetea păcatului cel neiertat: hula, batjocura împotriva lui Dumnezeu. Suduitorul este şi el - alături de Satan - un hulitor pe faţă împotriva lui Dumnezeu. Văzut-aţi pe suduitorul de cele sfinte cum, în decursul fioroaselor sudalme, parcă îşi ridică mâinile şi privirea spre cer, ca şi când ar ameninţa pe cineva de acolo? El este, ca şi Satan, un răsculat pe faţă, un hulitor pe faţă împotriva lui Dumnezeu.
Ah! ce lucru groaznic şi fioros este sudalma! Gândiţi-vă numai de aproape, la spurcăciunile ce le scoate suduitorul din gura lui şi veţi înţelege de ce nu se iartă acest păcat.
În înjurăturile lor cele spurcate, suduitorii târăsc numele Domnului Dumnezeu, numele Domnului Hristos, numele Preacuratei, Sfintele Taine şi tot ce-i curat şi sfânt.
Şi încă ceva mai este care îngreuiază păcatul sudalmei.
Multe alte păcate le face omul silit de anumite împrejurări. Fură omul din lipsă; minte ca să scape de ceva; jură strâmb ca să câştige ceva. Dar sudalma o face omul de bunăvoie, nesilit de nimic, decât de duhul cel satanic al trufiei. Suduie omul de prea îngâmfat, de prea sănătos.
Dumnezeu i-a dat de toate, dar suduitorul a trecut cu aceste „toate" în tabăra lui Satan şi de acolo îl înjură pe Tatăl lui, pe Dumnezeul lui, pe Binefăcătorul lui. Şi, de aceea păcatul lui nu se iartă.
Suflete dragă, care citeşti aceste rânduri, de cumva eşti şi tu cuprins de duhul cel rău al sudalmelor - eu te rog, cu lacrimi în ochi, trezeş-te-te, cutremură-te şi te înfricoşează. Ai făcut un păcat de neiertat. Dar printr-o zguduire de căinţă şi de lacrimi, tu mai poţi fi încă iertat şi mântuit.
Tu n-ai ştiut încă, anume, ce păcat grozav este sudalma. Şi nimeni nu ţi-a spus lămurit acest lucru. Această nepricepere e ceasul al doisprezecelea, e ceasul tâlharului, care îţi îmbie încă o scăpare, o ultimă scăpare.
Foloseşte, iubitul meu, foloseşte această ultimă scăpare! Aflând acum ce păcat înfricoşat ai săvârşit, prăbuşeşte-te la pământ, cu lacrimi amare de căinţă. Plânge-ţi cu amar nebunia pe care ai făcut-o. Plânge-ţi o viaţă întreagă grozavul păcat şi te lasă îndată de el - şi pentru totdeauna!
Nu mai întârzia nici o clipă, iubitul meu, ci părăseşte îndată tabăra lui Satan, tabăra hulitorilor de Dumnezeu. Şi apucă iar dragostea lui Dumnezeu, pe care ai batjocorit-o. Apucă cu putere şi strânge cu putere Crucea lui lisus cel Răstignit, Care te va împăca iarăşi cu Tatăl cel Ceresc. Şi te va trece iarăşi în tabăra copiilor lui Dumnezeu.
Vino, iubitul nostru, vino în tabăra noastră, în tabăra Oastei, ca să scapi de acest păcat îngrozitor.

Sudalma, în Vechiul Testament,
se pedepsea cu moarte - suduitorul era omorât cu pietre

În Vechiul Testament, sudalma era socotită ca un păcat greu, care vatămă a treia poruncă din Decalog. Însuşi Domnul Dumnezeu a lăsat contra acestui grozav păcat porunca a treia care zice:
„Sa nu iei în deşert numele Domnului Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert numele Lui" (Ieşire 20,7).
Sudalma era privită ca un păcat grozav, care cerea pedeapsa lui Dumnezeu. Iar această pedeapsă a hotărât-o însuşi Dumnezeu. Ascultaţi ce spune Biblia:
„Fiul unei femei israelite şi al unui egiptean, venind în mijlocul copiilor lui Israel, s-a certat în tabără cu un bărbat israelit. Fiul femeii israelite a hulit şi a blestemat Numele lui Dumnezeu. Atunci l-au adus la Moise. L-au aruncat în temniţă până va spune Moise ce va porunci Domnul. Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: «Scoate din tabără pe cel ce a hulit; toţi cei ce l-au auzit să-şi pună mâinile pe capul lui şi toată adunarea să-l ucidă cu pietre...
Să vorbeşti copiilor lui Israel şi să le spui: Oricine va blestema pe Dumnezeul lui îşi va lua pedeapsa pentru păcatul lui».
Cine va blestema numele Domnului va fi pedepsit cu moartea: toată adunarea să-l ucidă cu pietre. Fie străin, fie băştinaş, să moară, pentru că a hulit numele Domnului Dumnezeu" (Levitic 24,10-16).
Iată o dovadă biblică despre grozăvia sudalmei. Acest păcat e atât de îngrozitor, încât însuşi Domnul Dumnezeu a rânduit contra lui moartea, omorârea publică cu pietre. În Vechiul Testament suduitorul se pedepsea cu moarte înfricoşată.
Judecata asta înfricoşată era o lege rânduită şi lăsată de însuşi Dumnezeu. O vedem dăinuind şi pe timpul regilor (I Regi 21, 10). Şi ea dăinuieşte şi azi. E adevărat că azi pe suduitor nu-l mai omoară nimeni cu pietre, dar se omoară el însuşi. Îşi face judecata şi moartea sufletească el însuşi (şi moartea asta e mai înfricoşată decât cea trupească). Căci Fiul lui Dumnezeu a spus lămurit că toate păcatele se vor ierta oamenilor, dar păcatul acesta care huleşte pe Dumnezeu şi pe Duhul Sfânt, nu se va ierta (Marcu 3, 28).
O! Nenorociţilor suduitori! Gândiţi-vă neîncetat la tovarăşii voştri, cei omorâţi cu pietre, din Vechiul Testament. Sub pietrele acelea sunteţi şi voi.
Lepădaţi-vă îndată şi fugiţi de această pieire!

Ce zice Biblia despre sudalmă?

„Când blestemă cel nelegiuit pe Satana, îşi blestemă sufletul său" (înţeleptul Sirah 21, 29).
„Când unul zideşte, altul strică, ce folos fac? Fără numai se ostenesc în zadar. Când unul se roagă şi altul blestemă (înjură) acelaşi lucru se face" (înţeleptul Sirah 34, 25-26).
,,Cu nebunia sa, se va pierde suduitorul" (înţeleptul Sirah 23,7).
"Cu vorba cea fără de cumpătare nu-ţi obişnui gura ta.Căci întru aceea este cuvântul păcatului" (Înţeleptul Sirah 23,15)
"Omul care se obişnuieşte cu cuvinte de sudalmă,în toate zilele sale,nu se va înţelepţi"(Înţeleptul sirah 23,19).
"A jura nu-ţi învăţa gura ta şi a numi pe Cel Sfânt nu te obişnui.Căci precum sluga,care adeseori se cercetează,multe bătăi ia,aşa şi cel care jură şi pururea numeşte pe Cel Sfânt,de păcat nu se va curăţi,se va umplea de rele casa lui"(Înţeleptul Sirah 23,8-10,12).

Sudalma în Noul Testament

În Noul Testament nu se aminteşte cu numele păcatul sudalmei, pentru că pe atunci acest păcat nu era în forma cum e azi. Să fi fost şi atunci înjurăturile de azi - apoi ar fi pline Evangheliile şi Apostolele cu arătarea şi osândirea acestei nebunii.
A rămas însă şi în Noul Testament osânda legii Vechiului Testament pentru cel care blestema numele lui Iehova. Adevărat că el nu mai era omorât cu pietre, dar era omorât sufleteşte cu înfricoşata pedeapsă de la Marcu 3, 28, unde a spus Mântuitorul că cel care grăieşte hulă împotriva Duhului Sfânt - şi aici e şi sudalma -acela nu are iertare în veac. Acela a murit încă din viaţa aceasta.
Şi, pe lângă asta, Mântuitorul a mai lăsat în Noul Testament un cuvânt de osândă pentru sudalmă. E locul de la Matei 12, 36, unde Mântuitorul a spus că despre orice cuvânt nesocotit, pe care îl scoate din gura lui, omul va da seamă în ziua Judecăţii.
Între cuvintele nesocotite pe care omul le scoate din gura lui e, desigur, şi sudalma. E mai ales sudalma. Căci dacă în ziua judecăţii ni se va cere seamă şi despre banii cei mărunţi, despre „leii" şi „bănuţii" vorbelor mărunte - apoi, cu atât mai vârtos ni se va cere seamă despre „sutele" şi „miile" sudalmelor şi înjurăturilor.
Vai de nesocotitul şi nebunul care scoate înjurăturile din gura lui! Cum îşi va da seamă de ele în ziua cea mare a Judecăţii!...

Limba de la Iacob cap. 3 şi sudalma

Să ascultăm ce spune Apostolul Iacob despre limbă:
„Toţi greşim în multe feluri. Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul.
De pildă, dacă punem cailor frâul în gură, ca să ne asculte, le cârmuim tot trupul.
Iată, şi corăbiile, cât de mari sunt, şi măcar că sunt mânate de vânturi iuţi, totuşi sunt cârmuite de o cârmă foarte mică, după gustul cârmacilui.
Tot aşa şi limba este un mic mădular şi se făleşte cu lucruri mari. Iată, un foc mic ce pădure mare aprinde!
Limba este şi ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este acela dintre mădularele noastre care întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii, când este aprinsă de focul gheenei.
Toate soiurile de fiare, de păsări, de târâtoare, de vieţuitoare de mare se îmblânzesc, şi au fost îmblânzite de neamul omenesc.
Dar limba nici un om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte.
Cu ea binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl nostru şi tot cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu.
Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul! Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei!
Precum se vede la Iacob cap. 3, e arătată limba cea rea în toată grozăvenia ei şi cu toate urmările ei. O judecată mai aspră, despre limba cea rea, nicăieri nu s-a spus ca la Iacob cap. 3. Şi e dreaptă această judecată. Căci, cu adevărat, limba cea rea, limba cea neînfrânată, limba cea cucerită de cel rău este o pierzare. Este osânda şi pierzarea omului.
O astfel de limbă este cu adevărat un foc care aprinde casa şi sufletul omului, este o fiară neîmblânzită, este o otravă cu care omul îşi otrăveşte sufletul lui şi al altora. O limbă necurată şi neînfrânată este un blestem, o osândă, o pieire. Prin limba asta vine şi sudalma.
Limba - ca şi celelalte mădulare: ochii, mâinile, picioarele, etc. - ni s-a dat de la Dumnezeu ca un mare dar. O limbă pusă în slujba lui Dumnezeu este deci cel mai dulce dar. Prin ea binecuvântăm şi lăudăm pe Dumnezeu. Prin ea facem să curgă în lume mierea dragostei noastre evanghelice. Prin ea îndulcim şi împăcăm lumea. Prin ea îl vestim pe Domnul şi Evanghelia Lui.
Dar această dulceaţă se preface imediat în otravă şi blestem, când ne lăsăm limba cucerită de cel rău. Când ne punem limba în slujba celui rău.

Despre înţeleptul Esop se spune că, fiind odată poftit să servească pe nişte oaspeţi, la o masă, cu cea mai bună mâncare - a servit fel-de-fel de limbi prăjite.
- Limba! - asta e cea mai dulce mâncare din lume! - a zis Esop.
A doua zi, înţeleptul a fost poftit să servească mâncarea cea mai rea. Şi Esop a servit tot limbi prăjite.
- Păi, cum merge asta, Esop? Ieri spuneai că limba e mâncarea cea mai dulce şi azi tot limbă ne dai şi ca mâncarea cea mai rea?
- Pentru că - a răspuns Esop - tot limba-i şi mâncarea cea mai amară şi cea mai rea din lume.
Limba este dulceaţă sau otravă; miere sau mătrăgună; binecuvântare sau blestem; rugăciune sau sudalmă; viaţă sau pieire, aşa după cum o punem în slujba lui Dumnezeu sau în slujba celui rău.
Dragă cititorule! Eu te întreb cum stai tu cu limba ta? Este limba ta cucerită de Domnul, sau de diavolul? Ai tu şi limba ta întoarsă la Dumnezeu? Este şi limba ta întoarsă la Domnul?...
Să nu uităm că bogatului din evanghelia lui Lazăr, mai ales limba îi ardea în focul iadului.

Un izvor cu două feluri de apă
„Oare din acelaşi izvor ţâşneşte şi apă dulce şi apă amară?" (Iacob 3, 11)

Multe minuni se mai văd în lumea asta. Dar asta încă nu s-a văzut: un izvor din care să curgă în acelaşi timp două feluri de apă - apă dulce şi apă amară, apă bună şi apă rea. Cum spune şi Apostolul Iacob; „Oare din acelaşi izvor ţâşneşte şi apă dulce şi apă amară?" Desigur, o astfel de minune nu s-a văzut.
Şi totuşi... o astfel de minune în viaţa cea spirituală a omului se poate vedea. Se poate vedea în viaţa omului suduitor. Omul suduitor este ca şi un izvor cu două feluri de apă. Gura lui este ca şi un izvor cu două feluri de apă. „Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul" (Iacob 3, 10). Cu aceeaşi gură, suduitorul îşi binecuvintează pe Domnul şi Tatăl nostru şi tot cu ea blestemă pe oameni, care sunt făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (c.f. Iacob 3, 9).
Cu aceeaşi gură, suduitorul se şi roagă lui Dumnezeu şi îl şi suduie pe Dumnezeu. Îl şi laudă pe Dumnezeu şi îl şi huleşte pe Dumnezeu. Cu aceeaşi gură se roagă dimineaţa la biserică, şi suduie după amiază la cârciumă. Cu aceeaşi gură cântă şi lui Dumnezeu, şi cântă şi diavolului, iată deci minunea izvorului cu două feluri de apă. Numai cât o astfel de „apă" nu e de treabă de nimic.
Chiar dacă ar fi un izvor-minune, cu două feluri de apă - apa lui n-ar fi de treabă cu nimic.
Pentru că apa cea amară ar strica pe cea bună. Într-un vas întreg cu apă bună e destul să cadă câţiva picuri de petrol, pentru ca întreaga apă să se strice, să nu mai fie bună de băut. Într-o mâncare de post, e destul să cadă câţiva picuri de untură, pentru ca mâncarea să nu mai fie de post.
Aşa e şi cu "izvorul"suduitorului. Toată „apa" lui cea bună e stricată de cea rea (de sudalmă). Ce folos de rugăciunile lui, dacă le strică şi le otrăveşte cu sudalma? Ce folos că-şi umple omul în fiecare dimineaţă vasul sufletului cu „apă" dulce, şi apoi toarnă în el „petrol" şi „apă amară" de sudalmă?
Iisus Mântuitorul ne-a lăsat „apa vieţii", „apa cea vie" (Ioan 7, 37). Despre „apa" aceasta zicea Mântuitorul că „oricine o va bea, vor curge şi din inima lui râuri de apă vie" (Ioan 7,38). Iar suduitorul, nebunul, tocmai „apa" asta şi-o otrăveşte şi - în loc de „apă vie" - bea otrava sudalmei. În loc de „apă vie", suduitorul scoate din „izvorul" lui otravă şi osândă. Ah! Ce pieire groaznică este sudalma!

Ispita de la Luca cap. 9, 51-56
Când diavolul îi ispitea pe Apostoli să înjure în faţa Domnului

Desigur, multora li se va părea ciudat acest titlu. „Dar ce o mai fi şi asta?... Au umblat să înjure şi Apostolii?..."
Evanghelia ne arată într-un loc şi lucrul acesta. Ni-l arată ca o ispită.
Iisus trimisese înainte nişte soli într-un sat al samaritenilor ca să găsească un loc de găzduit.
Dar solii s-au întors înapoi cu vestea că nimeni nu vrea să-i găzduiască. Asta i-a supărat atât de mult pe Apostolii Iacob şi Ioan, încât au zis: „Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?" (Luca 9, 51-54).
Adică, vorba Apostolilor mergea ca un fel de sudalmă. În mânia lor, vorba lor mergea cam alături cu vorba suduitorilor de azi: „Trăzneşte-i, Doamne, cu foc din cer!"... „Trăzneşte-i, Ilie, cu foc din cer!"
Apostolii ajunseseră într-o clipă de mare ispită.
Atunci, ne spune Evanghelia: „Iisus S-a întors spre ei, i-a certat şi le-a zis: «Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi, căci Fiul Omului a venit, nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască»" (Luca 9, 55-56).
Vedeţi ce făcuse diavolul, înşelătorul, şi aici? Folosindu-se de o clipă de supărare a Apostolilor, hop! - s-a strecurat în mijlocul lor. S-a strecurat cu ispita sudalmei. Îi îndemna pe Apostoli să ceară foc, trăsnet din cer. Dar Domnul Iisus l-a simţit îndată pe diavolul. A simţit îndată că duhul lui cel rău îi cuprinsese pe Apostoli. De aceea, se întoarse spre ei şi îi certă, arătându-le că duhul de care sunt stăpâniţi e duhul cel rău, e duhul diavolului, care umblă să-i omoare pe oameni, pe când Fiul Omului a venit să-i mântuie pe oameni.
Domnul Iisus le-a arătat din nou Apostolilor cu câtă viclenie lucrează diavolul. Vedeţi - le va fi zis Iisus învăţăceilor - cu câtă viclenie s-a furişat cel rău în gândul vostru? V-aţi supărat şi, în clipa aceea, diavolul a venit cu îndemnul să cereţi moarte şi pieire semenilor voştri.
Domnul le-a dat Apostolilor o lecţie nouă despre cum trebuie să se ferească de ispita celui rău. Dar această lecţie Domnul ne-a lăsat-o şi nouă. Căci dacă Satan nu i-a cruţat nici pe Apostoli cu ispita sudalmei, apoi el nu ne cruţă nici pe noi.
Apostolii s-au supărat, iar diavolul a folosit clipa aceasta ca să-i ispitească. În mânia lor el a strecurat îndemnul sudalmei. Aşa lucrează Satan şi azi. Mânia, supărarea, este clipa cea rea, este clipa diavolului, pe care el o foloseşte să strecoare în om îndemnul sudalmei.
Despre mânie şi sudalmă s-ar putea spune că ele sunt surori. Şi amândouă sunt fiicele diavolului. Diavolul aduce mânia, iar mânia zămisleşte sudalma. Mânia e plugul lui Satan, iar sudalma e sămânţa şi semănătura lui. Sau şi mai bine zis: mânia e sămânţa lui Satan, iar sudalma este roadă.
Dragă cititorule! Nu uita! Ori de câte ori te superi, diavolulu e de faţă cu ispita sudalmei. Ori de câte ori te mânii şi vrei să înjuri - să ştii că te-a cuprins un duh străin, un duh rău, duhul celui rău.
Iubitul meu! Ori de câte ori te superi şi vrei să înjuri, gândeşte-te că Domnul Iisus Se întoarce spre tine şi, cu glasul Lui cel dulce, te mustră blând, zicându-ţi: „Fiul Meu, iubitul Meu, duhul acesta nu este al Meu... duhul de care eşti stăpânit nu este Duhul Meu, ci este duhul celui rău... Fugi de acest duh, pentru ca să rămâi cu Mine şi Eu cu tine"...
Omul care suduie îl alungă pe Mântuitorul şi rămâne cu diavolul.

Suduitorul stă sub blestem
„Scoală-Te, Doamne, apără-Ţi pricina, adu-Ţi aminte de ocările pe care Ţi le aduce în fiecare zi cel fără de minte" (Psalm 73, 23).

Suduitorul huleşte şi ocărăşte pe Dumnezeu, pe Făcătorul său. De aceea el stă sub blestem, el stă sub un blestem înfricoşat. Acest blestem l-a rostit Psalmistul David prin cuvintele de mai sus: „Scoală-Te, Doamne, apără-Ţi pricina, adu-Ţi aminte de ocările pe care Ţi le aduce în fiecare zi cel fără de minte".
După fiecare înjurătură, după fiecare om care înjură, această chemare a lui David se ridică la cer şi strigă la cer după răzbunare, aşa cum striga sângele lui Abel contra lui Cain, ucigaşul.
Sudalma strigă la cer după răzbunare, aşa după cum sângele lui Abel striga la cer după Cain.
Oh! Sub ce blestem înfricoşat stau toţi suduitorii!... Şi totuşi ei, nebunii, nu-şi dau seama. Diavolul i-a orbit să nu-şi vadă groaznica osândă în care au căzut.

Apostolul Pavel şi sudalma
„Nici un cuvânt stricat să nu iasă din gura voastră" (Efeseni 4, 29)

Apostolul Pavel n-a scris contra sudalmei, pentru că pe atunci nu era acest păcat îngrozitor. Dar a scris apostolul Pavel contra vorbelor stricate şi uşoare, făcându-i băgători de seamă pe „fraţii" lui să-şi păzească gura de acest păcat.
„Nici un cuvânt stricat să nu iasă din gura voastră." Şi ce cuvânt mai stricat ar putea fi decât sudalma?
Apostolul Pavel oprea orice vorbe lumeşti şi urâte dintre „fraţii" lui. „Să nu se audă între voi nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, ci mai degrabă cuvânt de mulţumire." (Efeseni 5, 4).
„Fereşte-te - îi scrie lui Timotei - de vorbirile goale şi lumeşti" (II Timotei 2, 16).
Oare ce ar fi zis Apostolul Pavel, dacă ar fi auzit între „fraţii" lui groaznicele înjurături de azi? Desigur, ar fi pline epistolele lui cu osândirea acestei nebunii.
„Vorbirea voastră - zicea Apostolul Pavel -sa fie totdeauna dreasă cu har, cu sare" (Coloseni 4, 6).
Dar diavolul a sărit şi el aici, zicând: „Ba cu sarea mea să fie dreasă vorbirea voastră."
Şi suduitorul, nebunul, îşi „drege" vorbirea cu „sarea" diavolului, cu sudalma.
Ce nebunie!...

Sudalma de cele sfinte
Oamenii din Sodoma şi Gomora voiau să desfrâneze cu doi îngeri - aşa fac şi suduitorii de cele sfinte

Când îngerii Domnului s-au prezentat la casa lui Lot în chip de bărbaţi, cu vestea că Dumnezeu vrea să prăpădească Sodoma şi Gomora - ne spune Biblia că bărbaţii din Sodoma, au alergat să desfrâneze cu ei. Bărbaţii din Sodoma, tineri şi bătrâni, au înconjurat casa, strigând pe Lot: unde sunt oamenii care au intrat aici la tine? Scoate-i afară să ne împreunăm cu ei. Iar când Lot i-a oprit, desfrânaţii l-au împins pe Lot cu sila şi s-au apropiat să spargă uşa. Dar în clipa aceea îngerii i-au lovit cu orbie, de la cel mic până la cel mare, aşa că degeaba se trudeau să găsească uşa" (Facere 19, 11).
Ce lucru grozav! Sodomenii voiau să desfrâneze cu doi îngeri coborâţi din cer. Ce grozăvie!... Ce nebunie!...
Dar exact aceeaşi nebunie o fac şi suduitorii de cele sfinte. Ba încă una şi mai mare. Căci ascultaţi numai ce fel de desfrânări spurcate scot din gură cei ce înjură de cele sfinte. În înjurăturile lor cele spurcate, suduitorii târăsc însuşi numele lui Dumnezeu, târăsc numele Domnului Hristos, numele Preacuratei, Sfintele Taine şi tot ce e mare şi sfânt. Suduitorii de azi întrec nebunia celor din Sodoma. „Pe viaţa Mea - zice Domnul - Sodoma şi Gomora n-a făcut ceea ce faceţi voi", suduitorilor. (Iezechil 16, 48).
Suduitorilor nebuni! Uitaţi-vă la orbii din chipul de mai jos. Voi sunteţi aceşti orbi, căci pe voi v-a orbit Satana şi nu vă daţi seama de hulele şi spurcăciunile ce ies din gura voastră.
Focul şi pucioasa pieirii veşnice vor deschide odată şi ochii voştri, dar atunci va fi prea târziu, prea târziu...
Sudalma de cele sfinte este o orbie înfricoşată, este o nebunie fără seamăn. Este cu adevărat păcatul despre care a zis Mântuitorul „că nu va fi iertat în veci". Vor fi iertaţi numai cei care se trezesc îndată, înfricoşaţi, din această pierzare şi, plângându-şi cu amar nebunia, se lasă pentru totdeauna de ea.
Suduitorilor nenorociţi! Eu vă rog cu lacrimi în ochi, lăsaţi-vă îndată de acest păcat îngrozitor.

Sudalma de necaz
„Şi când fi va fi foame, se va mânia şi va huli pe împăratul şi Dumnezeul lui, apoi, fie că va ridica ochii în sus, fie că se va uita spre pământ, iată nu va fi decât necaz, negură, nevoie neagră şi se va vedea izgonit în întuneric beznă" (Isaia cap.8, vers 21-22).

Sudalma de necaz! Iată, ne-o arată Biblia! În semnul că diavolul lucrează de când e lumea. Căci de la diavolul este şi sudalma de necaz. Din şcoala lui. Când se mânie, omul îl suduie pe Dumnezeu. Aşa îl învaţă diavolul. Iar omul ascultă. Ce nebunie! Ce grozăvie!
Suduie omul când ajunge la atare necaz. Adică tocmai atunci când ar trebuie să ceară ajutorul lui Dumnezeu.
„Cheamă-Mă pe Mine în ziua necazului tău şi te voi asculta" - zice Domnul (Psalm 90, 15 şi 85, 6).
„Ba cheamă-mă pe mine - zice diavolul... Că eu te pot ajuta mai bine."
Şi suduitorul - nebunul - îl cheamă pe diavolul. Şi crede că, prin asta, se „ajută" la necaz.
Suduitorul spune că prin sudalmă „îşi descarcă necazul". Adică „se descarcă", încărcându-şi sufletul cu un groaznic păcat. Ce nebunie!... Ce orbie!... Sudalma de necaz este şi ea o dovadă despre cum i-a orbit Satan pe creştinii de azi.
Sudalma de necaz! Ce ruşine pe creştinătatea noastră!
Când am fost la Ierusalim, ajungând în portul laffa, vaporul s-a oprit departe de ţărm. E acolo marea stâncoasă şi vapoarele nu se pot apropia. Am coborât în bărci şi am plecat cu bărcile spre port. Era furtună cu valuri. Barcagiii erau nişte arabi şi, în lupta cu valurile, îi auzeam că strigă ceva. Desigur înjură - ne-am zis noi. Înjură de necaz pentru furia apelor...
Dar călăuzul nostru ne-a lămurit îndată că barcagiii nu înjură, ci cheamă în ajutor numele Profetului.
Iată - mi-am zis eu - ăştia sunt nişte păgâni şi totuşi cheamă numele lui Dumnezeu la vreme de necaz. Dar creştinii noştri îl cheamă pe diavolul.
Suduie creştinul nostru... ca să meargă lucrul mai bine. Chiar zilele trecute am văzut un car încărcat ce se împlântase într-o margine de drum. Se strânsese mulţime de oameni să-l scoată. Şi cu toţii făceau „slujbă" diavolului, opintindu-se cu strigăte de înjurături grozave. Din ce carul nu ceda, oamenii suduiau mai aprins, ca şi când sudalma ar ajuta la scoaterea carului. Ce nebunie!
Îşi închipuie omul că la necaz se poate ajuta cu... sudalma. Dar de pe urma acestui „ajutor" nu vine decât ceea ce spune Biblia: necaz, negură şi nevoie neagră. Plus, pe deasupra, pedeapsa lui Dumnezeu.
Sudalma de necaz! Iată una din nebuniile creştinătăţii de azi!

Auzi pe cineva suduind?
Ce se făcea în Vechiul Testament şi ce nu facem noi?

În Vechiul Testament mai aflăm o învăţătură privitor la sudalmă. Una care ne priveşte şi pe noi, când îi auzim pe alţii suduind.
Când un iudeu auzea pe un alt iudeu blestemând (suduind) numele lui Iehova, îşi astupa urechile şi îşi rupea hainele în semn de durere.
Şi, desigur, odată cu asta, îl şi mustra pe suduitor.
Aşa ar trebui să facem şi noi. Căci suduitorul vatămă ceea ce avem noi mai scump şi mai sfânt.
Pe oriunde îi auzim pe oameni suduind şi suduindu-se de cele sfinte - noi ar trebui să începem a plânge; ar trebui „să ne rupem hainele" (inimile) de durere şi să cădem plângând la picioarele lor, rugându-i, în numele Domnului, să se lase îndată de acest păcat groaznic şi de neiertat.
Noi însă ce facem? Ascultăm liniştiţi cele mai spurcate înjurături, fără nici un cuvânt de durere, indignare sau mustrare. E şi asta o dovadă că nu-L iubim cu adevărat pe Dumnezeu, pentru că nu sărim în „apărarea" Lui, atunci când Numele Lui e hulit şi batjocorit.
Un copil al lui Dumnezeu nu poate sta indiferent faţă de blasfemiile suduitorilor. Dacă nu poate face altceva, el măcar plânge de durere şi îl roagă pe suduitor, cu lacrimi în ochi, să se lase de această groaznică pieire.

În casa unde se suduie nu poate fi noroc şi binecuvântare

Din casa celui ce înjură, biciul nu se va depărta - zice înţeleptul Sirah. Şi e firesc să fie aşa. Şi e cu dreptate să fie aşa. Pentru că suduitorul de bună voie, nesilit de nimeni, îl huleşte şi îl batjocoreşte pe Dumnezeu, Făcătorul său. În casa unde se suduie nu poate fi noroc şi binecuvântare. Mai curând ori mai târziu, prăpăd se va alege de casa aceea şi de oamenii din ea.
Când eram preot la ţară, am făcut odată statistica vetrelor de casă care s-au pustiit în decursul vremii. Şi la toate am aflat că pustiirea lor fusese adusă de patru mari păcate: strângerea averii cu nedreptate, desfrânarea, beţia şi sudalma.
Poate să fie omul cât de harnic şi bogat, dacă e spurcată cu sudalmă casa lui, nimic nu se va alege de averea lui.
Şi precum e casa unde se suduie - aşa e şi ţara unde se suduie. O ţară unde pe toate drumurile se înjură numele lui Dumnezeu şi cele sfinte - acolo nu poate fi şi nu poate veni noroc şi binecuvântare.
Psalmistul David zice într-un loc: „Un popor nesocotit huleşte numele Tău, Doamne" (Ps. 73,19).
Acel popor nesocotit suntem noi, românii, cu înjurăturile noastre. Şi până avem acest groaznic păcat, în zadar aşteptăm binele şi uşurarea.
Să scoatem sudalmele din gura noastră, din casa noastră şi din ţara noastră şi atunci veni-vor binele şi binecuvântarea.

Dacă s-ar împlini nebuniile ce le grăiesc suduitorii...

Câte vorbe nesocotite şi câte nebunii ies din gura suduitorilor! Cele mai multe nebunii din lumea asta le grăiesc nu nebunii, ci suduitorii. E ceva grozav. E ceva îngrozitor să te gândeşti la prostiile şi nebuniile ce le scot suduitorii din gura lor...
În special nebuniile ce ies din gura suduitorilor sunt pline cu „diavoli", în semnul că de la diavolul este şi sudalma. Suduitorul e veşnic cu diavolul în gură. Şi-a luat pe diavolul ca pe un fel de slugă şi stăpân, căruia îi comandă: „să-l ia pe ăsta", „să-l ducă pe celălalt"... pe unul „să-l bată"... pe altul „să-l omoare" etc.
Dacă s-ar împlini nebuniile ce le scot suduitorii din gura lor, ar fi ceva îngrozitor. Ar fi exact ceea ce se vede în chipul de alături. Cu zi cu noapte dracii, ascultând cererea suduitorilor, ar „lua" mereu la oameni, i-ar „duce" în spate, i-ar „bate"şi i-ar „omorî". După spusele suduitorilor ar trebui să ne închipuim pe diavolul şi pe argaţii lui, veşnic cărând pe oameni în spate.
Noroc însă că nebuniile suduitorilor nu se împlinesc. Suduitorul îl poate tot trimite pe diavoiul să ia pe cutare sau cutare; diavolul nu se poate apropia de el câtă vreme îl are pe Domnul Iisus în hotarele vieţii lui şi trăieşte cu El. Iar când omul îl părăseşte pe Domnul, atunci nu trebuie să-i mai trimită nimeni pe diavolul, căci se suie el de bună voie în cârca lui.
Nebuniile suduitoriior se plinesc însă... în capul lor. În clipa în care suduitorul i se adresează diavolului prin sudalmă - înseamnă că l-a recunoscut pe diavolul şi a intrat în legătură cu el. Aşa-numita „drăcuire", „sudalmă de dracul" -despre care oamenii cred că-i un păcat mărunt -este legătura omului cu diavolul. Căci în momentul în care te adresezi diavolului şi-l însărcinezi cu ceva, asta înseamnă că ai o strânsă legătură cu el; că diavolul ţi s-a făcut un fel de slugă şi stăpân, cu care te înţelegi şi care te ascultă.
O viaţă întreagă suduitorul îl cheamă mereu pe diavolul şi îi dă mereu de lucru. Iar când va veni ceasul morţii, atunci veni-va şi diavolul şi-i va zice: „M-ai trimis mereu să-i «duc» pe alţii, acum, iată, am venit să te duc şi pe tine... Pe mine m-ai chemat mereu; al meu eşti acum pentru vecii vecilor."
O, suduitoriior nebuni, cum nu vă daţi voi seama de grozăvenia şi pierzarea ce ies din gura voastră? Lăsaţi-vă îndată de acest păcat îngrozitor şi pierzător de suflete.
Prin nebunia sudalmei, oamenii se dau unii pe alţii celui rău. Îşi dau şi pruncii celui rău. Se dau şi pe ei celui rău...
Dar, pe lângă asta, suduitorul, când se supără, îşi mai dă necuratului şi vitele sale, îşi dă boii, îşi dă vaca, îşi dă calul, porcul, îşi dă găinile... îşi dă şi plugul, carul, coasa, grebla şi tot ce-i vine în gură. Suduitorul, nebunul, îi cere neîncetat lui Satan să se „bage" în vitele lui, să le „ia", să le „ducă", să le „omoare"... Dacă s-ar împlini nebuniile lui, ar fi ceva îngrozitor. Ar fi exact ceea ce se vede în chipul de mai jos...
O, ce nebun înfricoşat este suduitorul! Bunătatea lui Dumnezeu i-a dat vite în ograda lui şi bunătăţi în curtea lui, iar el, nebunul, le dă diavolului. El are un bun de la Dumnezeu pe care îl spurcă, dându-l diavolului. Îşi dă omul vaca diavolului şi pe urmă bea laptele ei. Îşi dă porcul şi pe urmă îl mănâncă.
îşi spurcă mai întâi avutul şi apoi îl foloseşte.
Ce nebunie!
Nimeni nu-i dă diavolului atâta de lucru ca suduitorul. De aceea şi necuratul îşi va cere pe urmă plata sa. „Te-am ascultat, omule, - îi va zice el pe urmă - am alergat mereu pe unde m-ai trimis... te-am slujit o viaţă întreagă; acum slujeşte-mi şi tu o veşnicie întreagă aici, în focul iadului..."
O, suduitorilor nebuni, cum nu vă daţi voi seama de grozăvenia şi pierzarea ce iese din gura voastră!
Lăsaţi-vă îndată de acest păcat îngrozitor şi pierzător de suflete.
Nebuniile şi prostiile ce le scot suduitorii din gura lor sunt nenumărate. Am arătat mai înainte cum suduitorul îşi face din diavolul un fel de slugă pe care o trimite în toate părţile să facă rău de-aproapelui: „să-l ia", „să-l bată", „să-l omoare", etc.
Dar suduitorul, nebunul, nu se mulţumeşte numai cu slujba lui Satan, ci pofteşte şi de la bunul Dumnezeu să-i facă o astfel de slujbă rea.
Oh, e ceva groaznic şi îngrozitor să-l vezi, să-l auzi pe suduitorul cum pofteşte de la bunul Dumnezeu „să-l bată", „să-l omoare", „să-l trăznească" pe de-aproapele lui. Şi nu numai pe de-aproapele lui, ci şi pe copiii lui, pe soţia lui, părinţii lui, casa lui şi familia lui.
„Dumnezeu este dragoste" (I loan 4, 3). „Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului" (Ezechil 38, 11), dar suduitorul, nebunul, îi cere bunului Dumnezeu „să bată", „să omoare", „să trăznească"...
Dumnezeu este Tatăl ceresc al tuturor oamenilor. Iar suduitorul, nebunul, cere acestui Tată să-Şi omoare copiii Lui. O culme a tuturor nebuniilor este nebunia suduitorului de a pofti pe bunul Dumnezeu să „bată", să „omoare", să „fulgere" oameni.
Dacă s-ar împlini nebuniile ce le grăiesc suduitorii am avea şi groaznica icoană din chipul de mai jos. Bunul Dumnezeu nu S-ar mai ocupa cu altceva, decât să fulgere şi să omoare oamenii.
Cerul de sus ar vărsa neîncetat fulgere şi trăznete, iar jos pe pământ ar fi plin de oameni trăzniţi şi omorâţi. Sfântul Ilie n-ar mai birui cu trăznetul şi toţi îngerii n-ar mai putea lucra altceva decât „să-i bată" şi „să-i omoare" pe oameni...
Noroc însă că nebuniile suduitorilor nu se împlinesc. Ele se împlinesc în capul lor. Trăznetele şi fulgerele pe care suduitorii le cer de la Dumnezeu se descarcă în capul lor şi în sufletul lor. „Din casa celui ce suduie - zice înţeleptul Sirah - bătaia nu se va depărta". Din casa omului care-i veşnic cu „bătaia lui Dumnezeu" în gură, apoi el însuşi va avea parte pe toată viaţa lui de această bătaie.
O, ce nebunie grozavă scoate suduitorul din gura lui, când îi cere bunului Dumnzeu să „omoare"... Dumnezeu n-a omorât pe nimeni, decât pe un singur „Om", pe Fiul Său cel scump. Iar acest „omor" l-a făcut dintr-o dragoste nemaipomenită pentru noi şi mântuirea noastră.
„Atât de mult a iubit Dumnzeu lumea, încât şi pe singurul Său Fiu L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3, 18).
Din clipa în care Dumnezeu a „omorât" pe însuşi Fiul Său, El nu mai omoară pe nimeni, ci pe toţi îi cheamă să scape de moarte şi pieire prin moartea cea mântuitoare a Fiului Său de pe Crucea Golgotei.
Dar suduitorul, nebunul, calcă în picioare această dragoste a lui Dumnezeu, calcă în picioare sângele Crucii şi cere bunului Dumnezeu să omoare...
O, nebunule şi nefericitule suduitor, opreşte-te în loc! Tremură şi te cutremuă, gândindu-te la pieirea ce iese din gura ta. Şi, dându-ţi seama de această groaznică pieire, prăbuşeşte-te la pământ, plânge-ţi păcatul cu lacrimi de foc şi te lasă îndată de el...
O, nenorociţilor suduitori, lăsaţi-vă îndată de pieirea cea înfricoşată a înjurăturilor, de acest diavol pierzător de suflete. Intraţi în Oastea Domnului, intraţi în ceata celor care, cu ajutor de la Domnul de sus, au scăpat de acest păcat îngrozitor.

Cum se pedepseau înjurăturile în Ardeal
Pe la anul 1665, suduitorii se omorau cu pietre

Înjurăturile le-a primit poporul românesc, fără îndoială, de la unguri, care, iarăşi probabil, de la turci au învăţat a înjura urât de tot. Legiuirile ardelene au adus hotărâri straşnice împotriva acestui păcat. Astfel, Dieta, ţinută în Alba lulia la 1619, a hotărât ca, pentru fiecare înjurătură, nobilul să plătească amendă de un floren, iar iobagii şi ţăranii, douăzeci şi cinci de bani. Dieta din 1665, ţinută la Iernut, după ce se plânge că oamenii nu mai ţin duminica şi sărbătorile şi că înjură spurcat, ordonă ca, cei care au călcat repaosul duminical, cu deosebire cei care au înjurat cu vorbele: „pui de drac", dacă-s trecuţi de douăzeci şi patru de ani să fie omorâţi cu pietre, iar cei ce vor fi mai tineri să se pedepsească cu bătaie. La fel au luat măsuri dietele din 1676, 1682, 1689.
Sinodul de la 1700, prin Canonul 22, a hotărât: „Care popă sau mirean va sudui de suflet sau de lege, acela să se lipsească de preoţie, şi mireanul lăpădat (sic!) ca un păgân".
_________________
Slăvit să fie Domnul!

[Matei Vasilică]

Cele trei neamuri suduitoare:
ungurii, românii şi italienii

Toate neamurile au năravul - mai mult sau mai puţin - de a înjura. Nu însă toate au sudalmele cele grele, hula de cele sfinte. Multe popoare aproape nu cunosc deloc sudalma. Saşii, de pildă, suduie „româneşte". În limba lor nu au numiri cu care să vatăme Dumnezeirea.
Între neamurile suduitoare se disting, mai ales, ungurii, românii şi italienii.
Ungurii sunt un popor vestit în sudalme (poate şi pentru asta i-a umilit Dumnezeu). Dacă s-ar face o întrecere internaţională de înjurături, apoi, desigur, premiul I l-ar lua ei, ungurii. Şi după ei, poate, ar veni românii noştri...
Un alt popor, vestit în sudalme, sunt şi italienii, cei veşnic cu „sacramentele" în gură. Ca şi ai noştri din Regat cu „grijania"; dealtcum, în ce priveşte înjurăturile, „unificarea" noastră merge bine. Înjurăturile din Vechiul Regat au trecut Carpaţii. Şi ale noastre aşijderea.
Cum s-a ajuns ca aceste trei popoare să stea în fruntea neamurilor suduitoare - anume nu se ştie. Cauza cea adevărată e însă că n-au adâncit Evanghelia în sufletul şi viaţa lor.

De unde avem înjurăturile?
Ardelenii le aveau de la unguri, iar regăţenii de la ţigani

Cum au pătruns înjurăturile în istoria şi viaţa poporului nostru, anume nu se ştie. Ar fi interesant să urmărească cineva şi istoria sudalmelor, aşa cum s-au ivit ele în istoria poporului nostru...
Se pare că strămoşii noştri n-aveau năravul înjurăturilor aşa de îngrozitor ca azi. N-aveau, în special, sudalma de cele sfinte. În vremile de demult, bătrânii noştri nu se ridicau cu sudalma mai sus de la „hantătar"; „dumnezeii", „cristoşii", „paştile", etc, s-au ivit mai târziu, când lumea s-a mai „civilizat"... De la „lua-te-ar hantătaru", „creştinii" au mai „progresat", chemându-l pe diavolul să facă slujba asta (eu îmi închipui pe diavolul cărând veşnic oameni în spate).
Referitor la originea sudalmelor noastre, se crede, aproape sigur, că noi, ardelenii, am luat sudalmele cele grele de la unguri. Ungurii sunt un popor vestit în sudalme. Din „şcoala" lor au luat şi românii noştri cele mai fioroase sudalme.
Iar despre fraţii noştri din Vechiul Regat, profesorul S. Mehedinţi spune că au luat sudalmele de la ţigani.
De oriunde însă ar fi (noi zicem că sunt de la diavolul), ele sunt o ruşine şi un blestem pe ţara asta şi pe cei ce le scot din gura lor.

Cum se pedepseau înjurăturile în vremurile de demult

În toate vremurile şi la toate popoarele, sudalma a fost socotită ca o grea vătămare adusă Dumnezeirii. Şi suduitorul era pedepsit fără
cruţare.
Astfel, am arătat cum, în Vechiul Testament, suduitorul era omorât cu pietre. Istoria ne spune că romanii şi grecii aşijderea ucideau pe cei ce înjurau pe zeii lor (cei făcuţi din piatră şi metal).
Pe timpul lui Ludovic al IV-lea, în Franţa, suduitorii se pedepseau cu două feluri de pedepse cumplite: ori li se străpungea limba cu un fier ars, ori erau băgaţi în nişte saci şi aruncaţi în apă.
Pe timpul lui Ludovic al XI-lea, se pedepsea nu numai cel ce suduia, ci şi cel ce auzea pe cineva suduind şi nu îl arăta.

La noi, românii

La noi, în România, pe vremea lui Vasile Lupu şi Matei Basarab, domni ai Ţărilor Române, erau şi în ţara noastră legi aspre în contra suduitorilor.
Asemenea legi aspre contra sudalmelor erau şi în Ardeal.
Cu vremea însă, legile şi oamenii s-au „civilizat"; s-au civilizat atât de mult, încât oamenii de azi se culcă şi se scoală cu sudalma în gură; suduie până şi pruncii cei mici.

Popoare care nu înjură
Ţările şi popoarele biblice nu înjură

Nu toate popoarele au sudalma pe o formă. Unele o au mai puţin, altele mai mult. Unele au sudalme mai grele, altele mai uşoare.
Cercetând viaţa popoarelor după înjurăturile ce le au - o constatare iese la iveală: ţările şi popoarele biblice, adică ţările şi popoarele care au adâncit mai mult şi folosesc mai mult Biblia -acelea au mai puţine înjurături. În ţările şi popoarele biblice: Anglia, Suedia, Norvegia, Elveţia, Olanda, Germania, etc. sudalmele sunt aproape necunoscute. În special, sudalmele cele grele. în unele ţări biblice nu se aude sudalma de loc. În altele numai sudalmele mai uşoare. Nicăieri însă, sudalma de cele sfinte.
În schimb însă, suduie pe întrecute ţările şi popoarele ortodoxe şi catolice (românii, sârbii, ruşii, italienii, spaniolii, mexicanii, etc).
Şi asta tocmai pentru că nici ortodoxismul, nici catolicismul n-au prea adâncit poporul în Biblie, în Cuvântul lui Dumnezeu. Să o spunem sincer: atât Biserica Ortodoxă cât şi Biserica Catolică s-au cam temut de Biblie (şi încă se mai tem şi azi). Au văzut o primejdie în răspândirea Bibliei, dar n-au văzut primejdia în grozăvia sudalmelor, care sunt şi ele dovada unui creştinism de suprafaţă.
Un român de-al nostru - îmi spunea un prieten de pe Târnave - la o ceartă cu un sas, îl suduia pe sas de „Preceste", pentru că nu credea în Precesta.
Eu nu cred - zicea sasul - dar nici nu o înjur. Dumneata crezi, dar o înjuri.
La Oastea Domnului avem multe cazuri când ostaşii Domnului au fost încolţiţi că sunt sectari şi, ca dovadă că... nu s-au «rătăcit», li s-a cerut... să înjure. Înjurătura li se socotea ca un fel de atestat că sunt „ortodocşi" adevăraţi.
Noi, la Oastea Domnului, tocmai prin adâncirea în Biblie, am scos mii şi mii de suflete din păcatul cel groaznic al înjurăturii. Când şi poporul nostru va fi un popor biblic, atunci vor dispărea şi înjurăturile de pe întinsul pământului românesc.

Un răspuns cu înfruntare,
sau de ce suduie saşii româneşte?

Un sas îşi suduia odată calul cu sudalme pe româneşte (saşii înjură româneşte!). Un român de-al nostru îi strigă să nu ne batjocorească legea. Atunci sasul răspunde:
- Nu suntem noi, saşii, de vină că suduim româneşte de Cruce, de sfinţi şi de alte lucruri sfinte; ci sunteţi dumneavoastră! Noi pe dumneavoastră v-am auzit. Şi de la dumneavoastră, de la români, am învăţat şi noi, saşii, a sudui de cele sfinte. Copiii noştri nu suduie în limba noastră săsească, pentru că nu ne aud pe noi suduind. Nu suduiţi dumneavoastră, şi apoi nici noi nu vom sudui! Cinstiţi-vă dumneavoastră, mai întâi, legea, şi apoi să ne cereţi şi nouă s-o respectăm!...
Cu adevărat, un răspuns cu înfruntare şi ruşine pentru noi...

O lege în contra sudalmelor
s-a făcut în Italia şi Ungaria

Poparele, care au mai mult năravul înjurăturilor, au început să-şi dea seama de primejdia aceasta. În două ţări unde se înjură mai mult -Italia şi Ungaria - s-a făcut o lege care pedepseşte aspru pe suduitori.
Sunt câţiva ani de când s-a introdus în Italia o lege, în puterea căreia, orice om va fi auzit suduind, se pedepseşte îndată, pe loc, cu o pedeapsă de 500 lei.
Un prieten de la Blaj, care a fost în pelerinaj la Roma, îmi spunea că, pe o stradă din Roma, a văzut doi oameni care se certau, punându-şi, din când în când, mâna la gură. Interesându-se ce înseamnă acest lucru, a aflat că mânioşii îşi pun mâna la gură să-şi oprească sudalma, căci, altcum, poliţaiul îi amendează pe loc cu 500 lei.
Şi, iac-aşa, vrând-nevrând, oamenii din Italia „îşi pun strajă gurii lor". Dacă nu de frica lui Dumnezeu, cel puţin de frica legii.

Să se facă şi la noi o lege contra înjurăturilor!

Cuminte şi bun lucru au făcut Italia şi Ungaria. Să se facă şi la noi o lege care să pedepsească pe suduitori! Căci, altcum, după ce Italia şi Ungaria au oprit sudalmele, cu înjurăturile mai rămânem noi, românii,... în fruntea lumii.
Să se facă şi în ţară la noi o lege contra sudalmelor şi suduitorilor, dându-ne seama că tăria ţărilor şi neamurilor nu stă numai în puşti, în gloanţe şi tunuri, ci stă şi în purtările ce le au oamenii. Sudalma este un păcat greu, care vatămă pe bunul Dumnezeu şi strică norocul ţării.
O lege împotriva suduitorilor, de altcum, e şi firească. Cine ar îndrăzni să înjure pe M.Sa Regele, îndată e arestat şi depus la temniţă. Între legile ţării este o lege cuminte şi bună, care apără persoana M. Sale Regelui. E rău însă că, pe de altă parte, celui ce vatămă prin sudalmă pe împăratul împăraţilor şi pe Regele regilor nu i se întâmplă nimic, ba încă e socotit ca un mare „viteaz". Trebuie făcută o lege care să apere de hulitori şi Persoana cea înaltă şi sfântă a Regelui Ceresc.
De altfel, o lege în contra sudalmelor ar fi şi spre folosul material al ţării. În decurs de câţiva ani, s-ar încasa atâtea pedepse, încât ţara şi-ar putea plăti toate datoriile.

O chemare din Olanda

Un călător care a trecut prin Olanda spune că a văzut pe acolo următorul afiş, lipit pe pereţii gărilor şi prin trenuri:
„Dacă tu crezi într-un Dumnezeu Atotputernic, atunci nu lua Numele Lui în deşert şi fără folos (adică, nu înjura)! Iar dacă nu crezi într-un Dumnezeu Atotputernic, atunci nu mai întrebuinţa deloc Numele Lui (în sudalme şi vorbe urâte), căci prin asta vatămi pe cel ce crede în El!".

Cu ăsta n-are nimeni nimic!

Iată un om cu care n-are nimeni nimic! Cu toate că „predică" şi el în felul lui. Îl predică pe diavolul, hulind pe Dumnezeu.
Dar, pe semne, o astfel de predică nu e „primejdioasă". Acest „predicator" înfricoşat poate grăi şi huli pe Dumnezeu oricând şi oriunde.
Nu-i are nimeni grija...
Sunt însă „primejdioşi" ostaşii, care grăiesc despre Dumnezeu şi îl slăvesc pe Dumnezeu. Aceştia trebuie, negreşit, luaţi la răspundere şi opriţi.
Atâţia şi atâţia dintre ostaşii Domnului au căpătat palme şi bătăi, pentru că au grăit despre Dumnezeu. Iar cu ăsta n-are nimeni nimic. El vatămă şi huleşte ceea ce avem noi mai scump şi sfânt, şi totuşi nu-i are nimeni nici o grijă.
Între legile ţării este o lege bună şi cuminte, care îl apără pe regele ţării de hulă şi sudalmă. O astfel de lege să se facă şi pentru cei care îl hulesc pe Regele regilor!

Sudalma în administraţie şi în armată

Înjurăturile le avem pe tot locul. Răsună pe tot locul. Le avem însă, în special, în administraţie şi în armată. Înjură slujbaşii parcă „din oficiu". Iar la armată se crede că fără sudalmă nu merge „exerciţiu". Înjurătura parcă face şi ea parte din comandă.
Ochii mei se umplu de lacrimi, când mă gândesc la cei mulţi-mulţi slujbaşi „creştini", de prin cazarme şi cancelarii, care - cuprinşi de păcatul trufiei - înjură pe bunul Dumnezeu, înjură tot ce are sufletul mai bun şi mai sfânt. Sunt pline satele şi oraşele de slujbaşi, care vor să-şi arate puterea lor prin înjurături aspre.
Eu am cunoscut un om cuminte, care, îndată ce a ajuns primar în sat, a început să înjure răstit. Sărmanul! în trufia lui, el îşi închipuia că-i mai tare şi mai respectat dacă înjură; el credea că şi înjurătura se ţine de slujbă, ca şi pecetea şi protocoalele.
O, ce lucru plăcut şi binecuvântat este un slujbaş care cunoaşte pe Domnul şi se face el însuşi un vestitor al Domnului! Acela de o mie de ori poate stăpâni poporul mai uşor şi mai bine, decât cel care crede că trebuie să stăpânească cu puterea şi cu... înjurăturile.
Un ofiţer vorbea odată cu un prieten al său, un bun creştin, despre viaţa militară. Între altele, prietenul ofiţerului întrebă de ce se folosesc înjurăturile, aşa de mult, în armată?
- O, dragul meu - răspunse ofiţerul - în armată, fără înjurătură nu merge lucrul!
- Va fi, dar eu cunosc un ofiţer care nu folosea niciodată înjurătura şi totuşi lucrul lui mergea bine de tot.
- Mi-ar plăcea să-mi spui un astfel de ofiţer.
- Apoi acest ofiţer a fost, dragul meu, căpitanul din Capernaum, căci el zicea despre ostaşii lui că le zice numai atât: „Mergi! şi merge; şi altuia: Vino! - şi vine!" (Matei 8, 9).
Sudalma în armată şi administraţie e o pacoste specială pe ţara naostră. Şi e o ruşine specială: un păcat special care trebuie să înceteze!
Căpitanul din Capernaum, care comanda cu vorba „vino" şi „mergi" - şi se ruga smerit pentru sluga lui zicând: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei mele" (Matei 8, 9).

25 de istorioare despre sudalmă

„Te rog, nu sudui pe tata!*

Pe tren, un om înjura grozav de cele sfinte. Un ostaş din Oastea Domnului se apropie de el, zicându-i:
- Te rog, nu mai sudui pe tata!
- Eu n-am nimic cu tata dumitale! - răspunse suduitorul. Nici pe dumneata nu te cunosc, cu atât mai puţin pe tatăl dumitale.
- Ba da - răspunse ostaşul - tu sudui mai mult decât pe tata... tu înjuri pe Tatăl meu Cel din cer... tu vatămi Ceea Ce am eu mai scump: pe Tatăl meu Cel Ceresc!... Te rog să nu mai faci acest lucru!... Dacă dumneata nu crezi în Dumnezeu, atunci te rog să nu mai foloseşti deloc Numele Lui, căci prin asta ne vatămi pe noi, cei ce credem în El!...
Suduitorul rămase ruşinat şi încetă cu sudalmele.
Pe suduitori ar trebui noi înşine - şi o lege aspră - să-i oprim de a vătăma pe Tatăl nostru Cel Ceresc prin sudalmele lor cele spurcate.

Suduitorul şi albina

Un suduitor, muşcat în faţă de o albină, înjura grozav şi alerga în toate părţile după ceva leac.
- Stai, frate dragă - îi zise un credincios -stai să mă uit şi să văd unde a aşezat albina acul!... Păi, uite ce greşeală mare a făcut albina!... Ea a înfipt acul în obraz şi voia să ţi-l împlânte în vârful limbii...
Suduitorul rămase ruşinat.

Lângă un lemn

Trei oameni se opinteau lângă un lemn pe care nu-l puteau pune în car şi, fireşte, pentru asta înjurau amarnic.
- Staţi pe loc! - zise al patrulea om, sosind în ajutor. Prindeţi cu toţii din nou lemnul şi ziceţi după mine: Hei, rup! Ajută, Doamne!... şi lemnul îndată cedă şi fu pus în car.
Ce nesocotit este omul suduitor! îşi închipuie că se ajută chemând în ajutor pe diavolul, în loc să-L cheme pe Domnul...

Cum se face?

- Cum se face că tu nu te cerţi şi nu te înjuri niciodată cu soţia ta? - fu întrebat odată un ostaş al Domnului.
- Pentru că - răspunse ostaşul - la acea vreme de ispită, eu sunt surd, iar femeia mea e mută! Şi aşa stăm până trece ispita... Noi nu ne-am certat niciodată. Când am avut ceva supărare, repede ne-am împăcat în Domnul, înainte de-a ajunge diavolul între noi cu cearta şi sudalma.

În ce limbă grăiesti?*

Un om înjura grozav de cele sfinte.
- Ascultă, omule! în ce limbă grăiesti dumneata? - îl întrebă un credincios.
- Păi nu m-auzi că grăiesc româneşte, ca şi tine?
- Nu-i adevărat, dragul meu, tu nu grăiesti în limba românească, ci în limba drăcească!

S-a răstit cu coasa spre cer
O întâmplare din Iugoslavia, din vara anului 1929

Un plugar din Bacica, de necaz că a venit ploaia şi i-a udat fânul, s-a răstit cu coasa şi cu înjurături spre cer. Dar, în acel moment, un trăznet l-a doborât la pământ şi i-a închis graiul pentru totdeauna.

Năravul şi legea

Închipuiţi-vă un acuzat în faţa judecătoriei. -N. N., eşti acuzat de furt, de hoţie...
- Se poate, domnule judecător, dar luaţi în seamă că eu încă de mic am avut acest nărav, de a fura! Am început cu un ou şi am ajuns la un bou... nu sunt eu de vină domnule judecător, ci... năravul. El m-a făcut să fur.

Sau închipuiţi-vă pe un altul:

- N.N., eşti acuzat că l-ai omorât pe vecinul tău.
- Se poate, domnule judecător, dar eu încă din pruncie am apucat năravul de a omorî. Mai întâi, pui de păsări, apoi găini, pisici, câini şi, pe urmă, şi om.
Dar nu sunt eu de vină, domnule judecător, pentru asta, ci „năravul". El m-a făcut să omor pe vecinul meu!

Ce credeţi că ar zice judecătorul la o astfel de apărare? Desigur, ar râde una bună, sau s-ar uita lung la cel acuzat, să vadă, nu cumva îi lipseşte mintea.
Aşa e şi cu nesocotitul acela care spune că şi-a făcut „nărav" de a sudui. Şi crede nebunul că pentru acest „nărav" nu va fi pedepsit în Ziua Judecăţii de Apoi.

De ce suduie omul?...

Soţia: - Da ce-i, bărbate, de ce înjuri iară aşa de năpraznic?
Soţul: - ...trăsnească şi fulgere... da de când tot caut cartea de rugăciuni, să mai citesc ceva în ea şi n-o aflu!...

„Bată-te mântuirea!"

Pentru a se putea dezbăra de sudalma urâtă cu „bată-te...!", un ostaş al Domnului a pus în locul acestui „bată-te...!" vorba: „bată-te mântuirea!".
Şi, astfel, în loc să poruncească bunului Dumnezeu să „bată" pe semenul lui, ostaşul îl roagă acum pe Dumnezeu să-l „bată" cu... mântuirea.

Pentru a speria ciorile

Pentru a speria ciorile dintr-un ogor, un om înjura de te lua groaza. Şi. totuşi, ciorile nu fugeau de înjurăturile lui.
În acelaşi timp, vecinul lui, un ostaş al Domnului, luă câteva zdrenţe şi o prăjină şi, făcând din ele o sperietoare, o înfipse în ogor şi păsările îndată fugiră speriate din ogorul lui.
- Vezi - zise atunci ostaşul - tu nu poţi alunga ciorile cu înjurăuri, dar eu le alung şi fără ele.

Fiindcă l-a înjurat pe domnul caporal

În vara anului 1935, Consiliul de Război, din Cluj, l-a condamnat la jumătate de an de închisoare pe soldatul George Bell, din Regimentul 31 Infanterie, pentru că soldatul l-a înjurat pe domnul caporal.
Desigur, pedeapsa e la locul ei, pentru că, în lumea militară, autoritatea trebuie respectată.
Ne întrebăm însă de ce nu se pedepsesc oamenii şi când îl înjură pe bunul Dumnezeu, căci doar Persoana Lui, totuşi e ceva... mai mare decât persoana domnului caporal.

Corăbiile şi sudalma

Pe la anul 1889, cârmuirea germană a flotei maritime a dat, la Hamburg, un ordin aspru, care oprea cu pedeapsă aspră sudalmele dintre marinari şi ceilalţi slujbaşi-lucrători de pe vase.
- Dar cum vor merge corăbiile fără sudalmă? - se întrebau marinarii îngrijoraţi... Fără sudalmă, nu merge nici lucrul, nici corabia...
Dar, a doua zi, corăbiile porniră la drum şi fără sudalmă. Ele mergeau tot aşa de bine şi fără aceasta.

Undiţa fără râmă

Într-un sat, trăia odată un om ce înjura grozav, înjura !a toată vorba. Nicicum nu voia să se dezbare de acest nărav urât şi de suflet pierzător.
Într-o zi, suduitorul ieşi la pescuit. într-un vas, îşi luase râme pentru undiţă.
Un pustnic, care ştia de năravul lui cel rău, din întâmplare, tocmai dăduse pe acolo.
- Bună ziua, omul lui Dumnezeu, dar ce lucrezi aici?
- Da, iaca, prind nişte peşte!
- Şi ce ai în vasul ăsta de lângă tine?
- Râme, pentru undiţă.
- Şi de ce mai foloseşti şi râme, la treaba asta?
- Pentru că peştele nu-i prost să sară în undiţa goală. Trebuie să-l înşeli cu râmă, cu ceva mâncare.
- Apoi, vezi, dragul meu, - zise atunci pustnicul - peştele este mai cu minte decât tine! El nu sare la undiţa goală, dar tu, dragul meu, faci acest lucru.
- Cum aşa?
- Păi, de câte ori înjuri, tu te arunci în undiţa diavolului, fără să-ţi dea diavolul nimic, fără să dobândeşti nimic. Cu sudalma nu câştigi nimic... Diavolul te prinde fără nici o râmă. În numele Domnului te rog, dragul meu, nu mai înjura!... Nu-ţi mai înjunghia sufletul de bună voie!
Suduitorul s-a pus pe gânduri şi s-a lăsat de sudalme.

Pentru rugăciune e prea mic!

Nişte părinţi se delectau în sudalmele ce le făcea pruncul lor cel mai mic. În sudalma pruncului vedeau un semn de voinicie.
- Frumos mai ştie sudui pruncul dumneavoastră! - zise un trecător. Dar de rugat se ştie ruga?
- Pentru rugăciune e prea mic - răspunseră părinţii.

Cănd cineva înjură pe rege

Când cineva înjură pe rege, îndată e arestat şi judecat. Este o lege cuminte, care apără de vătămare persoana regelui. Dar când cineva înjură pe Regele regilor, nu păţeşte nimic. Nu-l arestează nimeni. Nici măcar nu-l ocărăşte nimeni.
O lege trebuie făcută şi contra celor care vatămă pe Regele regilor!

„Ce cauţi aici?*

Într-o duminică, pe vreme de furtună, cu tunete şi trăsnete, nişte chefuitori petreceau la birt, cu strigăte de beţii şi înjurături. Pe uşă intră, fără de veste, un credincios, uitându-se în toate părţile.
- Ce cauţi aici? - întrebară chefuitorii furioşi.
- Păi, să mă iertaţi, dar tocmai acum trăsni undeva prin apropiere şi eu credeam că a trăsnit aici.

„Litera legii** şi sudalma

De când eram copil mic, în casa părinţilor mei, plugari, îmi aduc aminte de un vecin, un om bătrân şi evlavios, care păzea cu sfinţenie toate posturile şi rânduielile. Avea însă bătrânul şi unele metehne, pe care de asemenea „le păzea".
Se întâmpla, pe timp de post, să dea bătrânul peste vreun vas întinat cu mâncare de dulce?... Să-I fi văzut atunci... „Trăsnească şi fulgere în voi, muieri!... că spurcaţi pe om cu vasele voastre... nu mai poate ţine omul, cu voi, nici sfintele posturi"...
Şi, de ciudă, bătrânul se repezea hăt!, la cârciumă, unde îşi astâmpăra „mânia", suduind pe muieri şi înghiţind la rachie (asta nu mai era „spurcată"!).
Asta e ceea ce se cheamă „litera legii"!

Voia să omoare zeii din cer

Istoria păstrează numele unui ofiţer roman - Cellatius - care, într-o clipă de mânie (mai bine-zis, de nebunie), a dat ordin soldaţilor să tragă cu arcul în zeii din cer.
Soldaţii au ascultat ordinul şi săgeţile plecară în sus, spre cer. Dar ce s-a întâmplat? Săgeţile căzură, pe urmă, în capul arcaşilor. Căpitanul şi mai mulţi soldaţi fură răniţi de moarte.
Un astfel de nebun este şi suduitorul; o astfel de nebunie este şi sudalma. Sudalma este o săgeată îndreptată împotriva lui Dumnezeu, dar această săgeată se întoarce în capul suduitorului şi îi omoară sufletul.
Suduitorul este nebunul care îşi omoară de bunăvoie sufletul.

Vine regele!

- Domnilor subofiţeri, să vă păziţi să nu folosiţi înjurăturile la exerciţiul de azi, căci vine M. Sa Regele! - grăi odată un căpitan către subofiţerii săi.
- Bine ar fi, domnule căpitan, - răspunse un subofiţer credincios - să nu le folosim niciodată, pentru că Regele regilor e totdeauna de faţă cu noi!

A încercat să suduie din cartea de rugăciuni

Domnul nu prea pedepseşte la moment pe cei hulitori. Sunt însă câteodată şi cazuri în care cerul de sus parcă nu mai poate suferi hula necredincioşilor şi le curmă îndată viaţa.
Gazetele au adus ştiri despre un astfel de caz ce s-a întâmplat în Ungaria. într-o societate de necredincioşi care chefuiau, unul a luat în mână o carte de rugăciuni, să arate ortacilor cum ştie el sudui din cartea de rugăciuni. Dar pe când a desfăcut-o şi a deschis gura să suduie, s-a clătinat, a căzut şi a murit pe loc. Moartea i-a închis graiul.

Pentru un rămăşag

Într-un sat trăia odată un om foarte suduitor. La toată vorba înjura de cele sfinte. Celor ce-l rugau să lase hula de cele sfinte, le spunea că nu se mai poate dezbăra de acest nărav.
Într-o dimineaţă, un creştin cu râvnă pentru îndreptarea aproapelui se apropie de suduitor, scoate din pungă un galben şi, arătându-i-l, zice: „Frate dragă, dacă te vei putea răbda să nu înjuri azi toată ziua, iată, acest galben va fi al tău."
Chemară şi martori şi rămăşagul se făcu.
Suduitorul se abţinu.
Mai târziu, prietenii lui începură a-l necăji, doar va pierde galbenul. Suduitorul se înfuria, însă creştinul care pusese rămăşagul îi arăta mereu galbenul şi suduitorul, văzându-l cum strălucea, iarăşi se domolea.
Se abţinu toată ziua, şi seara a câştigat galbenul.
Când i l-a dat, creştinul care pusese acest rămăşag, îi zise: „Vezi dragă, pentru un galben te-ai putut răbda să nu sudui, dar pentru bunul Dumnezeu, ba. Iată, ai ajuns să preţuieşti mai mult un galben netrebnic decât pe Dumnezeu, Făcătorul tău. Tatăl Ceresc a stat mereu în faţa ta şi te-a rugat să nu-L huleşti prin sudalmă; pe Dumnezeu n-ai vrut să-L asculţi, însă pe acest galben l-ai putut asculta. Lasă-te, frate dragă, lasă-te de sudalmă, căci, altcum, acest galben va sta în ziua judecăţii ca cel mai mare pârâş în contra ta şi a sufletului tău."
Această întâmplare şi aceste vorbe l-au înfiorat atât de mult pe suduitor, încât din acea clipă n-a mai suduit.

Cu apă în gură

Un credincios, de câte ori se mânia şi îl simţea pe diavolul că se apropie cu ispita sudalmei, îşi lua îndată apă în gură şi o ţinea acolo până când simţea că a trecut ispita.

Un leac contra sudalmei
- O întâmplare din războiul cel mare -

Un soldat credincios îşi sfătuia camaradul de la cavalerie să nu mai înjure şi Dumnezeu îi va ajuta să scape teafăr din focul războiului.
- Foarte bine! Dar ce să fac în clipa când îmi vine sudalma pe limbă? - întreabă suduitorul.
- în clipa aceea, dă-te îndată jos de pe cal şi te pune în genunchi şi te roagă lui Dumnezeu să te apere de ispita aceasta.
A doua zi, soldatul suduitor trecea călare prin focul de la front. Calul tot mereu se speria de bubuitul tunurilor şi soldatului îi veni să-l înjure. Dar aducându-şi aminte de sfatul camaradului său, se dădu îndată jos de pe cal şi îngenunchie să se roage.
Exact în clipa aceea trecu un şrapnel aprins peste cal, zdrobind şaua şi spatele calului. De nu s-ar fi coborât să se roage, şrapnelul îl rupea pe el în bucăţi. Moartea l-ar fi aflat înjurând şi ar fi murit pe loc. Ascultând astfel sfatul prietenului său, a scăpat şi de la păcat şi de la moarte. Şi din clipa aceea n-a mai înjurat.
Iată un leac bun contra sudalmei. De câte ori simţi ispita sudalmei, fă şi tu aşa, iubite cititorule. Apleacă-te pe genunchi şi te roagă bunului Dumnezeu să te apere de ispita aceasta. Aşa făcând „glonţul" şi „şrapnelul" sudalmei cu care vrăjmaşul diavol vrea să-ţi omoare sufletul, va trece în gol peste capul tău şi sufletul tău.

Într-o mâncare de post

Într-o mâncare de post e de ajuns să cadă câţiva picuri de untură, pentru ca mâncarea să nu mai fie de post.
Aşa şi în „mâncarea" rugăciunilor noastre şi vorbelor noastre cele bune, e destul să cadă o sudalmă, pentru ca să se „spurce" toată „mâncarea".

L-a adus la mântuire... o hulă

Era într-o cârciumă. între pahare, ajunge vorba despre Oastea Domnului. Cârciumarul, de colo, e gata cu hula:
- Să ştiţi, fraţilor, că Oastea aceea e lucrul dracului. Oamenii ăia se strâng nopţile şi fac slujbă diavolului cu fel-de-fel de destrăbălări.
- Ei! asta-mi trebuia mie - grăi un beţiv... De când tot căutam eu pe cineva care face slujbă diavolului... Să ştiţi că am să mă duc şi eu în adunarea lor.
Beţivul se ţinu de cuvânt. În seara următoare, se duse la adunarea Oastei, în credinţa că va afla acolo slujba diavolului. Rămase însă surprins şi uimit de cea ce îi văzură ochii şi îi auziră urechile.
Cuvântările, cântările rugăciunile şi lacrimile ostaşilor îi săgetară inima. Peste câteva săptămâni era un om schimbat.
Cârciumarul pierduse un client. Tocmai prin hula lui, un suflet piedut îl aflase pe Domnul şi mântuirea!

Limba lui Satan

Sudalma e limba, e graiul lui Satan.
Precum Duhul Sfânt îşi grăieşte limba Lui prin oamenii Lui - prin oamenii cei credincioşi -întocmai aşa şi Satan îşi grăieşte limba lui prin oamenii lui, prin suduitori.
Suduitorii vorbesc în limba lui Satan, în limba iadului. Vai de sufletul lor!

Suduitorul si câinele

Suduitorul e mai rău decât câinele, pentru că, câinele, oricât l-ar bate stăpânul lui, nu se întoarce niciodată să-l muşte. Dar suduitorul, nebunul, îl suduie pe bunul Dumnezeu, îl suduie pe Făcătorul lui, pe Binefăcătorul lui, care îi dă pâine, sănătate şi viaţă.
Ce groaznică nebunie!

Şapte duminici la uşa bisericii trebuia să stea suduitorul pe timpul primilor creştini

În veacurile cele dintâi ale creştinismului - în vremurile de aur ale creştinătăţii - Biserica nu cruţa păcatul, ci îl lovea fără milă, oriunde şi în orice formă se ivea.
Aşa a fost şi cu sudalma. Ascultaţi ce lege avea vechea Biserică, privitor la sudalmă şi suduitori.
Suduitorul să stea la uşa bisericii şapte duminici în şir, pe timpul Sfintei Liturghii, în ultima duminică dezbrăcat de cămaşă, desculţ, peste grumaz având un ştreang.
În cele şapte vineri, ale acestor şapte săptămâni, să ţină post şi ajun, iar în biserică să nu intre. Pe timpul celor şapte săptămâni, în fiecare duminică, să hrănească, după starea lui, unul, doi sau trei săraci. Dacă aceasta nu o poate face, i se va da altceva. Dacă suduitorul refuză acest canon şi de sudalmă nu se lasă, să fie oprit pentru totdeauna de la biserică, iar la moartea lui să nu i se facă rugăciuni şi serviciu religios. (Din Canonul Rom. C. Corpus juridicus, c. 2, X de Maledict).
Iată aşa urmărea Biserica primară păcatul şi stârpirea lui!
Dar, în curgerea vremii, această împotrivire şi luptă cu păcatul a tot slăbit mereu, până ce am ajuns, azi, de avem bisericile pline de suduitori, pe care, la moartea lor, dacă sunt bogaţi, îi îngropăm cu îngropăciune de clasa întâi.

Ce spun Sfinţii Părinţi despre sudalmă?

„întocmai ca acela ce aruncând cu pietre spre cer nu poate lovi cerul, dar se poate lovi pe sine însuşi, dacă piatra îi cade în cap - întocmai aşa şi suduitorul nu poate atinge lucrurile sfinte, pe care le suduie, dar, în schimb, sudalma cade înapoi pe sufletul lui şi-l răneşte de moarte.
În chipul acesta, suduitorul îşi ascute săgeţi pentru a-şi ucide sufletul."
(Sf. Ioan Gură de Aur)

„Nu te temi, suduitorule, că se deschide sub tine pământul şi te înghite? O, nu te înşela! Din mâna Atotputernicului Dumnezeu nu vei scăpa!"
(Sf. Efrem Sirul)

„Nimic nu-i mai îngrozitor decât sudalma, pentru că suduitorul îşi îndreaptă hula şi blasfemia direct spre cer. Orice alt păcat e mai mic decât sudalma."
(Sfântul Ieronim)

„Cine suduie numele Domnului din cer, face tot acelaşi păcat ca şi aceia care L-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu"
(Fericitul Augustin)

„Când cineva grăieşte necuviincios despre un om mai mare, îl faci îndată atent: «Păzeşte-ţi gura!» Dar de ce nu-ţi păzeşti gura, când vatămi pe cel mai cinstit Nume: Numele Atotputernicului Dumnezeu, de care şi dracii tremură şi se cutremură."
(Sf. Ioan Gură de Aur)

„Mai urât decât sudalma nu este nici un păcat în lume şi nici altul asemenea lui. Sudalma e culmea răutăţilor, un păcat înfricoşat, pe care, de bună seamă, aspru îl va pedepsi Dumnezeu."
(Sf. Ioan Gură de Aur)

„Dumnezeu nu se lasă batjocorit" (Galateni 6, 7)

L-a trăsnit când suduia

în ziua de Sfântul Ilie, pe când mergeam la biserică, moş Ispas, cu boii înjugaţi la car, trecea la câmp. Nu putui să-mi văd de drum, ci îi zic:
- Dar unde te duci, moş Ispas? Azi e sărbătoare, vino la biserică!
- Eu, la biserică? Ce să caut eu la biserică? La biserică se duce numai Oastea Domnului! Fi-r-aţi ai... cu Oastea voastră şi cu cine a scornit-o... Şi plecă.
În car era şi un nepot al moşului, Ionel.
După scurt timp, începe o furtună grozavă şi un trăsnet îngrozitor face să tremure pereţii bisericii.
La ieşirea din sfânta biserică aflăm că moş Ispas este trăsnit în vârful dealului. Toată lumea se îndrepta spre deal, unde moş Ispas şedea lungit, cu mâinile încleştate pe ţeapa de la drugi, privind încruntat, de parcă voia să lovească pe cineva care i se împotrivea.
Ionel şedea lângă el şi plângea. Îl întreb cum s-a întâmplat şi el ne povesteşte:
- Cum a terminat bunicul de cosit, a început vântul. Până să încărcăm, a început şi ploaia. Eu i-am zis să nu plecăm, căci, dacă ajungem în vârful dealului, ne trăsneşte.
Drept răspuns, mi-a dat o palmă peste gură, zicându-mi:
- Taci, copil afurisit, că tabăr cu biciul pe tine.
O ploaie grozavă începu şi boii deteră să se abată din cale. Bunicul s-a răstit la ei şi le-a zis:
- Hăis, boală!... Dumnezeul mă-tii... fire-ai al... Ori ţi-e frică şi ţie de trăsnet?
Mie mi s-a făcut frică, m-am furişat binişor şi m-am dat jos, rămânând în urmă. Boii trăgeau din greu. Bunicul luase ţeapa de la drug şi se sculase în picioare, când, o limbă de foc se prelinse din cer, drept deasupra lui... Deodată m-am pomenit trântit la pământ. Când m-am trezit, boii fugeau cu carul peste holde, iar bunicul şedea lungit în drum. Când am venit lângă el, am văzut cu groază că era mort.
Adevărat, nene Gheorghe, Dumnezeu nu se lasă batjocorit (Galateni 6, 7).
Gh. M. Enică, ostaş al Domnului Vlad Ţepeş - Ialomiţa

O întreprindere românească
Cârciuma - casă de sudalme

Fiecare popor se recomandă cu ceva deosebit (specific al său). Slavă Domnului, ne recomandăm şi noi, românii, cu multe lucruri bune! E vestit portul nostru, datinile noastre, doinele noastre...
Dar avem şi unele lucruri urâte, care ne fac de ruşine şi de pomină. între acestea este şi „cârciuma românească", pe care nici o naţie nu o are în felul cum o avem noi. E o întreprindere special românească. O fabrică special românească, din care ies cele mai veritabile înjurături şi răutăţi.
Cârciuma - ăsta-i depozitul cel mare al sudalmelor. Aici îşi găseşte diavolul înjurăturile şi de aici le împarte prin sate şi oraşe.
Cel ce intră pe la cârciume, odată cu duhul alcoolului se împărtăşeşte şi cu duhul sudalmei. Pentru că şi una şi alta sunt fiicele diavolului.

Lupta Oastei Domnului contra înjurăturilor
Peste o sută de mii de oameni s-au lăsat de înjurături prin puterea Evangheliei cu care lucrează această Mişcare

Au trecut paisprezece ani de când s-a pornit mişcarea Oastei Domnului. Ea s-a pornit la început ca o chemare de luptă aprigă contra beţiilor şi înjurăturilor.
Şi a purtat cu biruinţă acest război. În decurs de paisprezece ani, a hotărât peste o sută de mii de oameni să se lase de beţii şi sudalme. Iar biruinţa aceasta ne-a venit prin puterea Evangheliei. Sfaturi şi conferinţe contra sudalmelor şi beţiilor s-au dat ele şi până acum, destule. Noi însă am pornit lupta într-un „semn nou", în „semnul" Crucii, în „semnul" lui Iisus cel Răstignit. Şi „prin acest semn am biruit".
Şi în „semnul" acesta chemăm pe orice suflet să se lase de sudalme şi să intre în Oştirea Domnului Iisus. Să intre în ceata noastră în care astăzi, „în loc de înjurături, Cântăm imnuri din Scripturi".
Dragă cititorule! în numele Domnului, eu te rog şi pe tine - dacă n-ai intrat încă - intră şi tu în marea Oştire a lui Iisus Biruitorul, ca să ducem cu toţii împreună lupta cea mare şi sfântă contra păcatelor şi contra vrăjmaşului diavol.
Iscăleşte hotărârea de la sfârşitul acestei cărţi şi intră şi tu în rândul nostru, în Oastea lui Iisus Biruitorul, şi te luptă şi tu ca „un bun ostaş al lui Hristos", ca să iei şi tu pe urmă „cununa" şi viaţa cea veşnică!

Lasă-te de sudalmă! Cu darul şi puterea Evangheliei

Sudalma - ca şi beţia, fumatul şi alte patimi, este un nărav rău, de care omul spune că nu se poate dezbăra. Şi are dreptate omul, orice nărav rău, orice patimă rea este un ştreang, este un lanţ cu care Satan l-a legat pe om, iar acest lanţ omul nu-l poate rupe cu puterile lui; acest lanţ se poate rupe numai cu puterea Evangheliei.
Fratele meu! Eu cunosc o „foarfecă" minunată ce poate tăia lanţurile diavoleştilor patimi şi năravuri. Această „foarfecă" minunată este Crucea şi Jertfa Golgotei. Cu această „foarfecă" lucrează şi Oastea Domnului. Cu ea a „tăiat" mii şi mii de „lanţuri" rele, scăpând pe oameni din beţii, sudalme şi alte legături diavoleşti.
Încearcă şi tu, iubitul meu, această „foarfecă". Lasă-te de sudalmă cu darul şi puterea Evangheliei. Nu uita: năravul de a sudui este un ştreang al lui Satan; iar acest ştreang numai cu „foarfeca" Golgotei se poate tăia. Năravul are un singur leac: Crucea Golgotei.

Lasă-te de sudalmă!
Dar ca să te poţi lăsa, curăţă mai întâi „fântâna" (inima)!

Inima omului este ca un izvor, ca o fântână din care ies şi apa cea bună şi apa cea rea; şi cele bune şi cele rele - aşa după cum „fântâna" e curată sau necurată. În acest înţeles zicea şi Mântuitorul: „că din inima oamenilor ies gândurile cele rele, preacurviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, hula, trufia, nebunia" (Marcu 7, 22-23).
Între relele care ies din inimă, iată, acolo este înşirată şi hula şi nebunia sudalmei. În inimă, acolo este şi cuibul, izvorul sudalmei. Iar gura este numai „ţeava" care dă drumul la „apa" cea otrăvită, la sudalmă, la păcat.
Deci, dacă vrei să te laşi de sudalmă, apoi du-te la izvorul sudalmei, la inimă, şi înţearcă răul din acest izvor, altfel n-ai făcut nimic.
Dacă vrei să te laşi de sudalmă, apoi curăţă mai întâi „fântâna" inimii şi, apoi, cu de la sine, va înceta şi sudalma.
A încerca să te laşi de sudalmă fără să curaţi „fântâna" inimii, înseamnă tot atât ca şi când ai vrea să curaţi o fântână otrăvită, reparând numai ţeava fântânii. Oricât ai umbla să-ţi repari „ţeava" gurii şi să o opreşti de la sudalmă, prin ea va curge mereu sudalma, câtă vreme înlăuntru, inima ta, este o fântână otrăvită. Curăţă fântâna! Curăţă inima şi atunci îndată va înceta sudalma!
Iar inima se poate curaţi şi tămădui cu un leac minunat pe care ni l-a lăsat însuşi Mântuitorul, prin cuvintele: „Iată, stau la uşă şi bat! De va auzi cineva şi va deschide, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine" (Apocalipsa 3, 20).
Domnul bate la uşa inimii tale şi vrea să intre în inima ta. Lasă-L să intre! Cheamă-L să intre! Şi inima ta îndată se va curăţa de toată necuraţia şi se va preface într-o fântână plină cu „apă vie". Şi sudalma va dispărea îndată şi pentru totdeauna din gura ta, din casa ta şi din viaţa ta.

O rugăciune cu Hotărâre pentru lepădarea de sudalme

Tată şi Doamne! Greşit-am la cer şi înaintea Ta. Şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Sunt vrednic să mă baţi şi să mă alungi, căci am hulit şi am batjocorit Numele Tău. Te-am hulit şi Te-am batjocorit pe Tine, Tatăl meu şi Dumnezeul meu cel Bun.
Am fost un orb şi un nebun, care nu mi-am dat seama ce pierzare iese din gura mea. Acum, aflând ce groaznică pieire este sudalma, mă înfricoşez. Şi tremur şi mă cutremur de mânia şi pedeapsa Ta.
Doamne! Mă prăbuşesc plângând în faţa Ta. Şi, cu lacrimi, Te rog, iartă-mă! îmi plâng cu amar nebunia şi cu lacrimi Te rog, fie-ţi milă de mine, Doamne, şi mă iartă! Iartă, Doamne, pe robul Tău cel nebun şi pierdut! Iartă-mă, Doamne, pentru Fiul Tău cel Scump, pe Care L-ai dat morţii pentru noi şi mântuirea noastră!
Iisuse, preascumpul nostru Mântuitor! Mă prăbuşesc plângând la picioarele Crucii Tale. Aici e singurul loc unde mai pot nădăjdui iertarea groaznicului meu păcat. Spală cu Sângele Tău păcatul meu! Şi mă împacă iarăşi cu Tatăl meu cel Ceresc.
Iisuse preadulcele meu Mântuitor! Mă aplec plângând la picioarele Crucii Tale, căci aici e şi singurul loc, unde pot scăpa de năravul ce groaznic al sudalmelor. Plângând la picioarele Crucii Tale, pun:

Hotărâre şi legământ

Ca,începând de la citirea şi iscălirea acestei cărţi,să mă lepăd cu totul şi pentru totdeauna de orice fel de sudalme.Mă lepăd cu scârbă şi cu ură de acest Satan îngrozitor şi, de acum încolo,îmi voi pune inima,gura şi graiul numai în slujba laudei Tale.
Doamne Iisuse! Pecetluieşte cu Sângele Tău cel scump această hotărâre a mea şi-mi dă clipă de clipă dar şi putere să o pot ţine. Ţine-mă, Iisuse Doamne, mereu lânga Crucea Ta, căci numai aici este scăparea noastră de patimile şi năravurile diavoleşti! Primeşte-mă, Doamne Iisuse, şi pe mine în rândul ostaşilor Tăi , ca să fiu şi eu un creştin luptător şi biruitor.
Cerşind dragostea Tatălui, Săngele Fiului şi darul Duhului Sfănt, intru în Oastea Domnului şi iscălesc această <<Hot>> care s-a făcut pentru binele meu şi mântuirea sufletului meu.
Amin

Am iscălit această Hotărâre

azi ............................anul............................................................


[ O mărturie ]
...„Cu lacrimi mă voi ruga neîncetat Domnului pentru sfinţia ta, cucernice părinte, care m-ai adus la Domnul, scăpându-mă de moartea cea veşnică. Căci până a nu cunoaşte pe Domnul trăiam ca un nemernic. Mă îmbătăm, cădeam prin noroi ca animalele, suduiam şi huleam pe Dumnezeu, ca un nebun. Aveam ciomag, revolver, cuţit, puşcă. Dar astăzi, astăzi cum să mulţumesc Domnului că am scăpat de acestea? (...) În loc să mă duc la beţie şi la jocuri, mă duc la biserică. În locul unde purtam revolverul, astăzi port Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu şi citesc din ea. În locul cutiei de cartuşe port cartea de cântări. În locul cuţitului port foaia «Isus Biruitorul». Domnul să binecuvinteze pe cei ce mi-au arătat lumina să nu cad în moartea de veci.
«Isus Biruitorul», 28 aprilie 1935 (Din mărturia ţăranului Alexandru Bădescu din comuna Valea lui Câine, judeţul Gorj.)
_________________
Slăvit să fie Domnul!