VÂNTUL CEL CERESC

[Matei Vasilică]

Cuvânt înainte

Lucrarea Duhului Sfânt este o lucrare tainică. Darurile Duhului Sfânt se revarsă asupra sufletelor în chip tainic şi binecuvântat. Pentru a arăta lucrarea cea tainică a Duhului Sfânt, Biblia foloseşte şase simboluri, şase numiri şi asemănări: vântul, focul, apa, oleul, porumbul şi pecetea.
Vom vorbi despre fiecare simbol, stăruind mai pe larg asupra celor trei simboluri principale: vântul, focul şi apa. Fiecare din aceste simboluri va fi dat într-o cărticică deosebită, în cartea aceasta am dat simbolul vântului.
Asemănarea lucrării Duhului Sfânt cu vântul e doar cea mai potrivită. A folosit-o şi Mântuitorul în acea tainică noapte, când a stat de vorbă cu Nicodim, despre tainele împărăţiei lui Dumnezeu şi ale mântuirii sufletului (Ioan cap. 3).
Duhule Sfinte! Slăvite Vânt ceresc suflă cu darul naşterii din nou peste cei ce vor citi aceste învăţături şi le vor răspândi!
Sibiu, la Rusaliile anului 1936.
Preot losif TRIFA
redactorul foii Iisus Biruitorul

Trebuie să vă naşteti din nou (Ioan3,7)
Vântul cel ceresc face naşterea din nou.

Lucrarea Duhului Sfânt e o lucrare tainică. Biblia ne arată această lucrare în multe asemănări şi icoane (simboluri). Între acestea este şi asemănarea lucrării Duhului Sfânt cu vântul. E doar cea mai potrivită. E o asemănare de sorginte dumnezeiască. Trebuie să ştim aici că pentru cuvintele „duh" şi „vânt", în limba greacă (limba în care s-a scris Noul Testament), se foloseşte acelaşi cuvânt. În greceşte, „duhul" şi „vântul" e acelaşi cuvânt. Nu e la întâmplare această potrivire de cuvinte. Prin această amestecare de cuvinte, Dumnezeirea - Care în chip nevăzut a făcut amestecul limbilor de la Babilon - s-a îngrijit şi aici să ne dea cel mai potrivit simbol, cea mai potrivită asemănare despre lucrarea Duhului Sfânt: asemănarea cu vântul. Acesta asemănare a folosit-o şi Mântuitorul în acea tainică noapte când a stat de vorbă cu Nicodim despre tainele împărăţiei lui Dumnezeu, şi ale mântuirii sufletului.
„Şi a zis Iisus: «Amin, amin zic ţie, Nicodime, de nu se va naşte cineva de Sus (sau din nou), nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu».
Zis-a Nicodim: «Cum poate omul să se nască, fiind bătrân. Au putea-va el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?»
Şi i-a răspuns lui Iisus, zicând: «Amin, amin zic ţie că, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu.
Nu te mira căci am zis ţie: Trebuie vouă a vă naşte din nou. Vântul unde voieşte suflă şi glasul lui îl auzi, dar nu ştii de unde vine şi unde merge; aşa este şi tot cel născut din Duhul; voi trebuie să vă naşteţi din nou»" (Ioan 3, 1-9).
Mântuitorul îi vorbea lui Nicodim despre taina cea mare a naşterii din nou, prin suflarea Vântului ceresc al Duhului Sfânt. Dar Nicodim nu înţelegea această taină a renaşterii sufleteşti, aşa cum nu o înţeleg nici creştinii de azi.
Nicodim era un mare cărturar şi totuşi nu înţelegea ce înseamnă a te naşte de Sus, a te naşte din nou. Nicodim era înconjurat de cărţi şi tot nu pricepea această învăţătură. Da! da! pentru că naşterea de Sus e o taină ce nu se poate învăţa din cărţi. Naşterea din nou e puterea, e harul şi darul ce se pogoară de Sus, de la Duhul Sfânt. Acest dar şi har e ceva ce nu se poate spune cu vorba. Este ceva - cum a zis Iisus - ca vântul ce suflă de unde nu ştii. Este ceva ca roua ce nu ştii de unde iese, noaptea, şi adapă pământul. Este ceva ca aluatul care, într-o noapte, poate dospi un sac întreg de făină.
Naşterea de Sus este o putere cerească ce se pogoară în sufletul omului şi face o schimbare radicală, o schimbare din temelii în viaţa lui.
Mă tem că mulţi nu mă vor înţelege. Voi preciza - pe scurt - această învăţătură. Naşterea din nou, despre care vorbea Mântuitorul cu Nicodim, este Taina cea mare a Botezului prin care ne naştem din nou, prin apă şi prin Duh.
Ei bine - va zice cineva - prin Taina asta am trecut cu toţii când ne-am botezat, de ce dar ni se tot cântă mereu despre o naştere din nou?
Vom răspunde îndată cu o minunată învăţătură luată din scrierile Sf. Părinte Atanasie cel Mare:
„De trei ori în viaţă trebuie să ne naştem - zice Şf. Atanasie. O naştere este ieşirea afară din sânurile de maică, când adică din pământ la pământ ne aducem, iar celelalte două ne sunt de la pământ către ceruri, din care una este mulţumitoare, adică aceea pe care o avem prin dumnezeiasca baie a Botezului, iar alta -a treia - este din pocăinţă şi din ostenelile cele bune. Şi într-aceasta - adică în a treia - suntem noi acum."
Despre această a treia naştere, zicea şi Sf. Ioan Gură de Aur, că „nu e de ajuns să te naşti creştin, ci trebuie să te şi faci creştin".
Pentru a fi şi mai bine înţeles voi spune o pildă: Un altoi dacă nu este îngrijit îşi pierde altoirea. Din tulpina cea veche cresc pe dedesubt vlăstarele cele vechi şi sălbatice care sorb puterea şi viaţa mlădiţei altoite. Dacă nu-i cine să cureţe vlăstarele cele vechi, altoiul se întoarce iar cu totul la firea cea sălbatică şi creşte un pom sălbatic.
Aşa e şi în cele duhovniceşti. Taina Botezului este altoirea cea duhovnicească a omului. Botezul „taie", omoară „pomul" (omul) cel vechi şi îl altoieşte pe cel nou.
Însă cine nu-şi îngrijeşte mai departe sufletul şi viaţa poate pierde această altoire. Păcatele sunt cârceile, sunt vlăstarele cele vechi care cresc pe dedesubt din tulpina cea veche, din omul cel vechi. Şi dacă nu se curăţă aceste vlăstare, ele înăbuşă pe omul cel nou, pe omul cel duhovnicesc. Îi iau puterea, îi iau viaţa. Omul cel vechi biruie iar pe cel nou. Pomul vieţii lui dă iar poamele sălbatice, lumeşti (Gal. 5, 20).
Aici vine lucrarea naşterii din nou. Ea curăţă cârceile, ea curăţă vlăstarele cele vechi, pentru ca altoiul să se poată dezvolta, să poată creşte şi să poată da roadele Duhului Sfânt (Gal. 5, 20).
Aceasta este naşterea, aceasta este renaşterea cea sufletească pe care o predicăm şi noi, cu toată stăruinţa, prin Oastea Domnului.
Vom spune însă, îndată şi cu apăs, că această naştere şi renaştere nu este numai o lăsare de unele patimi şi păcate, ci ea este ceea ce spune Ap. Pavel: „căci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată toate lucrurile s-au făcut noi" (II Cor. 5, 17).
Iar această „făptură nouă" o poate face numai Vântul cel ceresc al Duhului Sfânt.
A te naşte din nou, nu înseamnă să-ţi împuţinezi păcatele; să laşi pe unele şi să faci pe altele, ci înseamnă să o rupi dintr-o dată cu trecutul tău cel păcătos, aşa cum o rupe pomul cel sălbatic când îl taie grădinarul şi, prin altoire, îi schimbă firea şi roadele. A te naşte din nou înseamnă a pune „aluat nou" în făina vieţii tale, din care să iasă o viaţă nouă, o „frământătură nouă", o „făptură nouă" (I Cor. 5, 7; II Cor. 5, 17).
A te naşte din nou nu înseamnă atât a da ceva sau a face ceva, ci înseamnă a primi ceva. Înseamnă să primeşti acea ţâşnire de daruri duhovniceşti care îţi vin prin Sângele Crucii de pe Golgota.
A te naşte din nou înseamnă să-L primeşti pe Iisus cel Răstignit pentru tine, şi „omul tău cel vechi să se răstignească împreună cu El" (Rom. 6, 6), ca să înviezi ca un om nou, o făptură nouă.
A te naşte din nou înseamnă să primeşti - prin Sângele Golgotei - darul şi harul care vin de Sus, de la Duhul Sfânt. Acest dar şi har e ceva ce nu se poate spune cu vorba. Este ceva - cum a zis Iisus - ca vântul ce nu ştii de unde suflă. Este ceva ca roua ce nu ştii de unde iese, noaptea, şi adapă pământul. Este ceva ca aluatul care, într-o singură noapte, poate dospi un sac întreg de făină.
Naşterea din nou este un dar ceresc, este o putere de Sus, care se pogoară în sufletul omului şi face o schimbare din temelii în viaţa lui.
Despre această naştere din nou vom vorbi în paginile ce urmează.

„Vântul unde voieşte suflă..."
„ Vântul unde voieşte suflă şi glasul lui îl auzi; dar nu ştii de unde vine şi unde merge" (Ioan 3, 8).

Cu adevărat, vântul unde voieşte suflă. Cine ar putea spune de unde vine vântul şi unde merge? Cine l-ar putea opri să nu sufle unde vrea? Sau cine s-ar putea apuca să schimbe direcţia vântului, sau să-l oprească să nu mai sufle?
Parlamentul votează multe feluri de legi, dar o lege care să regleze suflarea vânturilor cine ar putea face?
Un învăţat a studiat treizeci de ani suflarea şi direcţia vânturilor, în nădejdea că ar putea face o geografie a vânturilor - dar a trebuit să lase lucrul baltă, pentru că vântul unde voieşte suflă.
În chipul de pe pagina următoare se vede o hartă a vânturilor din ţara noastră. Învăţaţii spun că, totuşi, în linii generale, s-ar putea preciza direcţia vânturilor ce suflă prin lume şi prin diferite ţări. O astfel de încercare se vede şi în harta de mai jos. Fireşte, harta poate fi foarte bună, numai că vântul nu prea vrea să ştie de ea, pentru că el „unde voieşte suflă". Când vine vânt cu furtună, te poţi tot uita pe hartă să afli de unde vine vântul.
Aşa e şi cu Vântul cel ceresc al Duhului Sfânt. El „unde voieşte suflă". El suflă unde vrea şi când vrea. El este un dar al Dumnezeirii şi suflă unde vrea. De multe ori, în aceeaşi casă, suflă peste unii, şi peste alţii ba. Unul din cei doi soţi e scris în Oastea Domnului şi citeşte cu râvnă Biblia şi alte cărţi religioase; dar celălalt umblă să le arunce în foc.
În acelaşi sat, Vântul cel ceresc „unde voieşte suflă", iată aici o casă unde se citeşte Biblia, foaia «Iisus Biruitorul», şi oamenii însetoşează după cele sufleteşti şi iată alături o altă casă unde oamenii n-au nici o plăcere pentru astfel de lucruri şi nici nu vor să audă de ele.
În aceeaşi ţară, Vântul cel ceresc „unde voieşte suflă". Mă uit peste harta ţării noastre. Oare cum se explică faptul că Oastea Domnului a pătruns mai cu putere prin multe ţinuturi şi mai puţin prin altele? Pentru că Vântul Duhului Sfânt unde voieşte suflă.
Mă uit peste harta Europei. O, cum se împlinesc şi aici cuvintele Domnului: „Vântul (Duhul), unde voieşte suflă". Peste Anglia şi ţările nordice, Suedia, Norvegia etc, Vântul cel ceresc a suflat mai cu putere. În ţările acestea afli oameni trăind Evanghelia.
( Dacă la data când vorbea Părintele, Vântul cel ceresc sufla peste aceste ţări, azi acest lucru se întâmplă tot mai puţin, „încuscrirea" cu păcatele moderne: liberalizarea avorturilor, a sodomiei, acceptarea căsătoriilor între bărbaţi sau între femei, drogurile şi multe alte păcate ale veacului acestuia, au alungat Vântul cel ceresc. El suflă acum în locuri unde altădată era pustiu... (n.n))
În Suedia, spre pildă, nu se fură nimic. În aceste ţări în toată casa se citeşte Biblia şi n-auzi vreo sudalmă, să umbli săptămâni de zile după ea. Mă uit apoi mai în jos, peste ţările catolice, Italia, Spania etc, şi mă gândesc că în Italia - întocmai ca la noi - tot omul este cu „sacramentele" în gură. În schimb, peste Elveţia, cea din centrul Europei, Vântul cel ceresc a suflat iarăşi mai cu putere.
Mă uit, apoi, cu durere, şi peste ţara mea. Într-o ţară unde crucile, sfinţii, Maica Domnului, împărtăşania, ba chiar şi Bunul Dumnezeu - le auzi veşnic amestecate în noroiul înjurăturilor, cum ar putea sufla pe acolo Vântul cel ceresc?
Peste oameni singuratici, peste case singuratice, peste sate, peste ţinuturi, peste diferite ţări şi popoare, Duhul „unde voieşte suflă".
„Vântul unde voieşte suflă..." Darul şi Harul Duhului Sfânt, unde voieşte suflă. Unde voieşte duce sămânţa mântuirii.
Vântul poartă şi seminţele. Vântul duce seminţele prin aer la depărtări de sute de kilometri. Tot aşa face şi Vântul cel ceresc.
Vântul cel ceresc poartă Cuvântul lui Dumnezeu; el duce sămânţa cea bună şi o împrăştie până la cele mai mari depărtări.
Vântul Duhului Sfânt a răspândit prin ţară şi Oastea Domnului şi cărţile ei, de multe ori într-un chip de tot minunat. Amintesc aici două pilde:
Ostaşul Domnului, tânărul M. Tudorovici din com. Hudoni, jud. Timiş, îmi spunea despre un om de acolo - Andrei Lazarovici - că a aflat în drum spre Arad un petec din foaia Oastei. L-a luat, l-a citit, i-a plăcut şi-a comandat foaia şi cărţile de la Sibiu, şi azi este un brav luptător în Oastea Domnului. Cine a aruncat în drum acest petec de foaie care a schimbat viaţa unui om? Vântul Duhului Sfânt!
Un Calendar de la Oastea Domnului a ajuns, întâmplător, într-un sat din jud. Ialomiţa şi, pe urmă, acest Calendar a aprins un ţinut întreg. Oamenii au aflat din Calendar despre „Oastea Domnului" şi despre cărţile de la Sibiu; le-au comandat, le-au citit şi azi avem în acel sat o mulţime de cititori şi ostaşi cuprinşi de râvnă pentru Domnul.
Iată ce a putut face Vântul Duhului Sfânt cu un Calendar.
Ni s-au cerut cărţi religioase din Argentina şi Canada, de la nişte români aşezaţi pe acolo. Avem ostaşi prin America, Iugoslavia, Ungaria etc. Cine a dus vestea Mişcării până acolo? Vântul cel ceresc!
Oastea Domnului este azi răspândită şi cunoscută în toate colţurile pământului românesc, cu toate că noi n-am ieşit decât în două-trei sate din jurul Sibiului. Cine a făcut această minunată răspândire? Vântul ceresc al Duhului Sfânt!

„Si glasul Lui îl auzi..."
„ Vântul unde voieşte suflă, şi glasul lui îl auzi, dar nu ştii de unde vine şi unde merge " (Ioan 3, 8).

Ce tainică este lucrarea şi suflarea Duhului Sfânt! Un suflet care a gustat din taina aceasta, un suflet care s-a trezit la o viaţă nouă prin suflarea Duhului Sfânt nu ţi-ar putea spune niciodată precis cum s-au petrecut lucrurile. Întoarcerea şi schimbarea lui e o taină pe care el însuşi n-o poate nici înţelege, nici explica deajuns. El ştie să spună cu siguranţă numai atât: „Orb am fost, şi acum văd".
Dar mă grăbesc să spun că asta nu înseamnă că lucrarea Duhului Sfânt ar fi o taină ascunsă pentru cei mulţi. O, nu! Lucrarea Duhului Sfânt este o taină deschisă tuturor; o taină ce stă la îndemâna tuturor.
„Tu glasul lui îl auzi!" Lucrarea Duhului Sfânt o poate auzi oricine şi o poate primi oricine. Dumnezeu S-a îngrijit şi aici să-l înzestreze pe om cu un aparat mic, dar foarte gingaş; un aparat anume făcut să asculte şi să audă omul cu el suflarea Duhului Sfânt. Acest aparat este urechea omului. „Credinţa vine prin auz", zice Ap. Pavel (Rom. 10, 17). Urechea este făcută să audă cuvântul Evangheliei. E adevărat că pentru a asculta şi auzi suflarea Duhului Sfânt se cer şi urechi sufleteşti - dar totuşi urechea rămâne ca un organ ce aude glasul Duhului Sfânt. „Tu glasul Lui îl auzi..." Da, da, iubite cititorule, tu glasul Evangheliei îl auzi şi nici o scuză nu vei avea că nu l-ai auzit!
„Şi glasul lui îl auzi..." Da, da, iubite cititorule, glasul Lui îl auzi şi tu, căci „în tot pământul a ieşit vestirea Evangheliei şi până la marginile lui graiurile ei" (psalm). Oricât ţi-ai astupa urechile, tu glasul Lui îl auzi, dar poate că nu-L primeşti şi poate că nu-L înţelegi.
Vântul cel ceresc al Duhului Sfânt suflă cu putere prin lume. El poate fi auzit de oricine, însă nu toţi vor să-L audă.
În privinţa asta, oamenii s-ar putea împărţi în trei clase.
În clasa întâi, sunt cei cufundaţi cu totul în patimi şi păcate. Toate uşile şi ferestrele sufletului lor le ţin închise faţă de suflarea Duhului Sfânt.
În clasa a doua, sunt apoi alţii pe care Vântul cel ceresc începe a-i supăra. Căci aţi văzut dumneavoastră cum e vântul; oricât de bine ai închide faţă de el uşile şi ferestrele, el tot străbate cât şi cât în casă. Dacă nu prin alt loc, el suflă prin coş şi prin gaura cheii.
Aşa e şi suflarea Duhului Sfânt. Oricât de mult ar încerca omul să se închidă faţă de suflarea Lui, sufletul are o deschizătură prin care, totuşi, Vântul cel ceresc străbate, iar acea deschizătură este conştiinţa omului; este gaura cheii şi coşul casei sufletului care nu se pot astupa.
Câteodată, vântul urlă prin coşul casei; sunt clipe când Vântul cel ceresc suflă cu putere prin „coşul" conştiinţei omului. Pe unii suflarea aceasta îi trezeşte la o viaţă nouă.
Un intrat în Oastea Domnului, spunea că trei ani de zile a trăit rău cu nevasta lui din pricina că ea intrase în Oaste. În casa lor intrase un Vânt ceresc care îl supăra pe soţul soţiei; dar, pe urmă, acest Vânt l-a adus şi pe el la picioarele Crucii.
Pe alţii însă, acest Vânt îi supără. Ei ar dormi liniştiţi în păcate, dar acest Vânt îi supără. Aceştia sunt şi cei ce se supără pe Oastea Domnului şi pe vestirea mântuirii.
Iar, pe urmă - în clasa a treia - sunt cei care „aud glasul" Vântului ceresc, simt suflarea lui, primesc suflarea lui şi prin această suflare se trezesc la o viaţă nouă.
Între care din aceste trei clase eşti tu, dragă cititorule?
Suflete dragă! Trezeşte-te! Vântul cel ceresc suflă cu putere. Nu-ţi închide casa sufletului tău în faţa Lui! Ascultă-L până ce te caută! Deschide-I îndată larg toate ferestrele sufletului tău!

Rugăciune

Duhule Sfinte, slăvit Vânt ceresc! Tu sufli unde voieşti. Eu Te rog, nu mă lipsi nici pe mine de suflarea Ta! Suflă şi peste hotarele vieţii mele! Suflă peste lâncezeala vieţii mele! Suflă cu putere prin toate deschizăturile vieţii mele cele sufleteşti!
O, Binecuvântat Vânt ceresc, eu îţi deschid larg toate uşile şi ferestrele sufletului meu. Pătrunde pe tot locul cu trezirea Ta! Pătrunde pe tot locul cu viaţa Ta! Schimbă şi înnoieşte totul în mine, prin suflarea Ta!

„Iată Domnul vine ca o furtună (Isaia 28,2)
Vântul suflă şi lin,şi suflă şi cu furtună
(Furtuna care a suflat peste viaţa mea)

Vânturile sunt de mai multe clase şi tării. Sunt vânturi line şi vânturi mai aspre. Sunt vânturi calde şi vânturi reci. Uneori, vântul este o adiere lină ce mişcă doar frunzele arborilor. Alteori, vine ca o furtună ce urlă, scoate arbori din rădăcină şi mătură totul.
Aşa e şi Vântul cel ceresc. El suflă în diferite chipuri. Uneori, suflarea Lui e o adiere lină şi plăcută. Alteori, e furtună şi crivăţ. Vântul cel ceresc îi trezeşte pe oameni în diferite chipuri. Unii se trezesc la adierea Lui, pe alţii îi trezesc numai viforul şi furtuna Lui.
Eu nu mă ruşinez să spun şi să mărturisesc că şi pe mine m-a trezit la o viaţă nouă,viforul Duhului Sfânt. M-a trezit „furtuna Domnului". Mulţi ani suflase Duhul, zadarnic, peste mine cu suflarea cea lină. Pe urmă a venit ca un „glas de vifor", „ca o vijelie năprasnică", ca o „furtună a Domnului" (Isaia 20, 2).
Mi-a răsturnat casa, mi-a îngropat soţia şi trei copii, mi-a răsturnat toate lumeştile mele gânduri şi planuri..., a măturat totul, pornindu-mă prin lume, pribeag. Parcă şi acum aud vuietul Lui. O, cum vâjâia prin sufletul meu acest vifor ceresc. Eu însă, la început, nu L-am înţeles. Eu, glasul Lui îl auzeam, dar nu îl înţelegeam. Dumnezeu era în acest vânt, însă eu nu înţelegeam acest lucru. Viforul ceresc îmi striga mereu: Tu trebuie să te naşti din nou! Dar eu - ca bietul Nicodim - nu înţelegeam acest grai ceresc.
Însă, pe urmă, viforul a trecut într-o adiere plăcută. Crivăţul s-a schimbat într-un vânt cald.
Dinspre meleagurile scumpului meu Mântuitor a sosit un vânt dulce şi cald ce aducea cuvintele Lui: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi..."
O, slăvite Vânt ceresc! Eu binecuvântez azi furtuna Ta şi viforul Tău. O, nepriceputul de mine; eu cârteam împotriva asprimii Tale, dar azi îmi dau seama că tocmai acest vifor a fost, poate, cea mai binecuvântată parte din viaţa mea. Omul meu cel vechi făcuse rădăcini atât de puternice, încât a trebuit să vină furtuna Ta să le smulgă. Slăvit să fii deapururi o, binecuvântat Vânt ceresc! Viforul Tău m-a adus la picioarele Crucii.
În viaţa fiecărui om sunt clipe binecuvântate când Vântul Duhului Sfânt suflă cu putere. Aceste clipe sfinte şi binecuvântate trebuie folosite întocmai cum bărcile de pânză folosesc suflarea vântului.
În vremurile mai vechi, se foloseau foarte mult morile de vânt. Dar, când vremea era mult timp prea liniştită şi lipsită de vânturi, sate întregi erau ameninţate de foame.
În lipsa vântului, morile nu puteau măcina. Mii de oameni se uitau cu privirile aşteptătoare spre norii cerului. Iar când în liniştea nopţii, se pornea vântul, şi morarul dormea, oamenii alergau să-l trezească strigându-i: Scoală, morarule, şi macină bucatele noastre, că bate vântul.
Aşa e şi cu viaţa noastră, dragă suflete. Sunt în viaţa noastră, uneori, clipe de mare uscăciune şi lâncezeală sufletească. Dar sunt şi clipe binecuvântate când bate cu putere Vântul Duhului Sfânt.
Să priveghem pentru aceste clipe; să ne rugăm pentru ele şi să le folosim!
Eu voi spune aici că multe din tâlcuirile şi învăţăturile mele le-am scris noaptea, trezindu-mă din somn. În liniştea cea tainică a nopţii, când somnul fugea de la mine şi simţeam lăuntrul meu aprinzându-se - parcă mă striga cineva: „Iosife, scoală să macini pentru Oastea Domnului căci bate Vântul Duhului Sfânt!"
Toată râvna noastră, toate puterile vieţii noastre sufleteşti, duhovniceşti - sunt rodul lucrării Duhului Sfânt.

Vântul si bărcile
Contribuţia ta la lucrarea Duhului Sfânt

Lucrarea Duhului Sfânt este o taină deschisă tuturor; o taina ce stă la îndemâna tuturor. Vântul cel ceresc suflă peste viaţa tuturor.
Vom spune însă că, pentru primirea acestui dar, se cere şi partea noastră de contribuţie; se cere să fim pregătiţi pentru această suflare cerească; să o aşteptăm, să o cerem şi să o folosim. E adevărat că „Vântul Duhului Sfânt unde voieşte suflă", dar pentru primirea Lui se cere şi colaborarea noastră.
Ce pildă minunată ne poate fi, în privinţa asta, barca şi corabia cu pânze. Cei ce călătoresc cu bărcile pe mare stau totdeauna gata pentru vântul cel prielnic. Bărcile lor stau în aşteptare, cu toate pânzele întinse gata de plecare. Iar când începe a bate vântul, ele se mişcă, ele plutesc şi alunecă pe întinsul apelor, de parcă sunt nişte fiinţe vii.
Aşa e şi corabia vieţii noastre. Ea stă pe loc câtă vreme nu suflă Vântul Duhului Sfânt; dar înaintează cu putere când are vânt prielnic.
Ce frumos şi ce repede înaintează pe întinsul apelor mării o corabie cu pânze, când are vânt potrivit!
Ce minunat înaintează şi corabia noastră pe marea vieţii, când în pânzele ei bate Vântul cel ceresc al Duhului Sfânt!
Fără vânt potrivit, corabia cu pânze nu poate face nimic - dar nici vântul nu poate face nimic câtă vreme pânzele corăbiei nu sunt în ordine.
La lucrarea Duhului Sfânt se cere şi colaborarea noastră.
În zadar suflă vântul, dacă bărcile nu-l aşteaptă cu pânzele întinse. În zadar suflă Vântului Duhului Sfânt, dacă pânzele vieţii noastre - credinţa, căinţa, rugăciunea etc. -nu sunt întinse.
Şi iarăşi, poate vântul sufla cât de tare, barca stă pe loc câtă vreme este ancorată (legată) la ţărm.
Poate sufla Vântul cel ceresc cât de tare, corabia noastră stă pe loc, câtă vreme noi stăm legaţi în patimi şi păcate de care nu vrem să ne dezbărăm!
Poate sufla vântul cât îi place, câtă vreme marinarul doarme cu barca ancorată de ţărm!
Poate sufla Vântul cel ceresc cât îi place, câtă vreme omul doarme la birt şi se tăvăleşte ca porcul în mocirla tuturor patimilor şi fărădelegilor!
Tot aşa se întâmplă şi când pânzele sunt slabe şi găurite. Peste o barcă cu pânzele găurite poate să tot sufle vântul, căci n-o poate mişca din loc. Tot aşa e şi cu Duhul Sfânt.
„Că precum vântul - zice Sf. Ioan Gură de Aur - când bate într-o corabie cu pânzele sparte şi găurite, nu poate lucra cum se cade, tot aşa şi Duhul nu poate lucra într-un suflet, aşa zicând, găurit de păcate. Dacă noi vom ţine întinsă bine pânza din toate părţile, desigur că va primi bine puterea Duhului, adică va fi bine purtată spre limanul mântuirii. Deci dacă voim a călători cu toată înlesnirea şi fără primejdii, trebuie a întinde bine pânzele. Să ne fie curate pânzele şi neînvechite «căci cel ce se învecheşte şi îmbătrâneşte aproape este de pieire» (Evrei 8, 13). Să nu fie găurite, ca nu cumva să facă nefolositoare puterea (energia) Duhului Sfânt. «Omul cel lumesc nu primeşte cele ce sunt ale Duhului» (I Cor. 2, 14). Că precum pânza păianjenului nu ar putea să se împotrivească iuţimii vântului, tot aşa şi un suflet lumesc nu va putea primi vreodată harul Duhului Sfânt. Căci pânzele unei astfel de corăbii numai la vedere poate mai păstrează o unire, o legătură între dânsele, în realitate însă sunt lipsite de orice putere".
O, ce lucruri minunate face Vântul cel ceresc când întâlneşte o corabie - o viaţă sufletească - cu toate pânzele întinse. Un astfel de suflet înaintează şi creşte în cele duhovniceşti, văzând cu ochii.
În Oastea Domnului avem câţiva care au învăţat a citi în câteva luni - şi azi grăiesc din Scripturi de parcă ar fi fost tot la şcoală.
„Că, precum corabia - zice Sf. Ioan Gură de Aur - care pluteşte pe un vânt prielnic, nu poate fi nici împiedicată, nici scufundată, ci încă procură călătorilor privelişte plăcută şi nu-i sileşte a vâsli şi-i scapă de frică - tot aşa şi sufletul întărit de Duhul Sfânt pluteşte liniştit peste valurile vieţii şi calea ce duce la ceruri o brăzdează mai puternic decât corabia, ca şi cea ce nu de vânt este împinsă, ci de însuşi Duhul Sfânt."

Rugăciune

Duhule Sfinte, preabinecuvântat Vânt ceresc!
Eu Te rog suflă şi peste corăbioara vieţii mele! Eu Te rog suflă mai întâi cu înnoire peste pânzele bărcii!
Căci toate pânzele mele sunt găurite de păcat. Şi toată truda mea să le peticesc este zadarnică. Vântul Tău poate prinde numai într-o pânză nouă, într-o viaţă nouă. Eu sunt o pânză slabă de păianjen.
Dă-mi, Duhule Sfinte, pânzele cele noi, pânzele cele albe şi curate, ca să pot prinde suflarea Ta şi să pot înainta spre ţărmul mântuirii.
Barca vieţii mele stă gata, cu toate pânzele întinse. O, Vino, preabinecuvântat Vânt ceresc, şi suflă în ele ca să pot ajunge cât mai curând în Portul Veşniciei! Amin.

Vântul primeneşte aerul

Vântul are multe însuşiri bune. Între altele are şi puterea de a curăţa, de a primeni aerul. Dacă n-ar fi vântul, aerul ar fi întocmai ca o apă liniştită şi stătută de tot; s-ar strica. Într-un aer pe care nu l-ar mişca de loc adierea şi suflarea vântului, ne-am îmbolnăvi şi ne-am înăduşi cu toţii.
Despre unele văi din Elveţia se spune că sunt ferite de vânturi. Au o astfel de poziţie, încât rareori suflă vântul prin ele. Dar tocmai faptul acesta este cauza unei clime nesănătoase. Nu arareori îi vezi pe locuitorii de acolo cu grumajii umflaţi. Aproape toţi sufăr. De la Martigne până la Bretagne se întinde o vale lungă în care se află o mulţime de oameni bolnavi din cauza climei. Suferă oamenii tocmai din pricina că nu suflă vântul şi nu se curăţă aerul. Lipseşte vântul aproape cu totul.
Ce mare bucurie este pe oamenii de acolo când vine atare vânt primenitor de aer.
Ei aşteaptă vântul şi furtuna cu dorul cu care aşteaptă holdele noastre ploaia.
Acelaşi lucru se petrece şi în viaţa noastră cea sufletească înăduşită de miasmele păcatelor.
Dacă n-ar fi acest Vânt ceresc de înviorare şi primenire sufletească, ne-am înăduşi în zăduful păcatelor.
Nouă, de multe ori, ni se pare că trăim „liniştiţi". Ne vedem în linişte de păcate şi răutăţi. Dar, vai, o astfel de linişte este ca şi cea din văile Elveţiei... O linişte aducătoare de boală şi moarte sufletească. Noi trebuie să simţim lipsa Vântului ceresc şi să ne rugăm: Duhule Sfinte, vino şi suflă peste văile vieţii noastre şi le curăţă de miasma păcatului! Vino şi suflă, chiar dacă nouă nu ne place suflarea Ta! Vino, Duhule Sfinte, şi ne tulbură „liniştea" unei vieţi păcătoase!

Vântul alege grâul din pleavă

Vântul mai are şi o altă însuşire. El alege lucrurile uşoare din cele grele. Când trece vântul pe stradă, el mătură pleava, hârtia şi tot ce nu are greutate. Însă bucăţile de fier, de piatră, şi tot ce este greu rămân nemişcate.
La ţară, plugarul iese să vânture grâul când bate vântul. În suflarea vântului pleava se alege, iar grâul rămâne curat. Pleava fiind mai uşoară, zboară, iar grâul, fiind mai greu, rămâne.
Aşa face şi Vântul Duhului Sfânt. El este un cercetător al vieţii noastre cele sufleteşti. El îl descoperă pe om aşa cum este. Poţi multă vreme să faci pe cinstitul şi evlaviosul, dar, când vine vântul Duhului Sfânt, rămâi descoperit.
Vântul Duhului Sfânt este şi o probă pentru viaţa creştinilor. Creştinii cei adevăraţi, au în ei o greutate: când vine vântul încercărilor, când vin viforul şi furtuna, ei rezistă. Nimic nu-i poate clătina din locul lor, pentru că au în sufletul lor o greutate de credinţă şi de adâncire în Evanghelie.
Nu însă aşa cu ceilalţi: cu cei fără greutate. Când vine furtuna încercărilor, se duc ca pleava în vânt. La orice vânt de încercare se clatină ca şi trestia bătută de vânt.
Tu, cititorule, dintre care eşti?

Nici florile n-ar mirosi..

Dacă n-ar fi vântul, nici florile n-ar mirosi - spun învăţaţii care au studiat viaţa florilor. Mirosul stă ascuns în flori, până nu vine vântul să-l scoată şi să-l poarte pe aripile sale.
Aşa face şi Vântul cel ceresc cu mirosul „florilor" noastre - cu însuşirile noastre cele bune.
Sunt atâtea şi atâtea talente care stau ascunse - ca mirosul în flori - până ce nu vine Vântul Duhului Sfânt să le scoată în lume. În Oastea Domnului avem atâţia şi atâţia ostaşi care s-au distins: unii prin puterea de a se ruga, alţii prin puterea de a predica, alţii prin darul de a scrie poezii etc.
Iată, erau şi acestea tot atâtea „mirosuri" închise în flori, până n-a venit Vântu! cel ceresc să le poarte pe aripile Sale.

Vântul aduce primăvara
Vântul cel ceresc aduce primăvara cea sufletească

Ce binecuvântate lucrări face vântul în lume! De multe ori, noi nici nu ne dăm seama ce ar fi de noi, dacă n-ar fi vântul. Să ne uităm, spre pildă, primăvara, când începe lumea a se dezmorţi din îngheţul iernii.
Primăvara n-ar putea să vină până nu începe a bate vântul cel cald de la Sud. Când soseşte acest vânt binecuvântat, lumea învie văzând cu ochii; gheaţa se topeşte, zăpada se topeşte, pâraiele şi râurile încep iar a curge.
Sunt şi în viaţa noastră cea sufletească ierni grozave cu îngheţuri grozave - de păcate. Toate sforţările şi toate „căldurile" cele omeneşti nu pot face nimic pentru dezgheţarea unui astfel de suflet îngheţat de păcate. Dar când începe a bate vântul cel cald şi binecuvântat al Duhului Sfânt, inimile se dezgheaţă şi viaţa noastră începe iar a curge spre Dumnezeu.
La ţară, bietul morar cu moara lui de apă, ce necaz mare are când îi îngheaţă moara! Douăzeci de oameni, am văzut odată, la ţară, lucrând o zi întreagă la dezgheţarea unei mori, dar seara, moara iar a îngheţat. A venit însă, noaptea, un vânt cald şi ceea ce n-au putut face douăzeci de oameni într-o zi a făcut vântul într-un ceas. Douăzeci de predicatori de s-ar pune să dezgheţe un suflet îngheţat în păcate, nimic nu pot face până când nu începe a bate Vântul cel ceresc.
Primăvara o aduce - o poate aduce -numai vântul cel cald de la Sud. Până nu suflă acest vânt, toate sforţările dezgheţului sunt zadarnice. Toate focurile şi cuptoarele din lume nu pot aduce primăvara, nici măcar pe întinderea unui mic sătuleţ. Primăvara o aduce numai vântul cel cald de la Sud.
Aşa e şi în cele sufleteşti. Primăvara cea sufletească o poate face numai Harul cel ceresc. Până nu suflă Vântul cel cald al Duhului Sfânt, toate sforţările „dezgheţului" tău sufletesc sunt zadarnice. Toate predicile şi toate slujbele din lume nu pot face „primăvară" într-un suflet, dacă prin ele nu suflă vântul cel cald al Duhului Sfânt.
Ce lucruri mari poate face Vântul cel cald al Harului! Este omul îngheţat cu totul în păcate, încremenit în răutăţi şi, parcă, nimeni şi nimic nu-l mai poate trezi la viaţă. Vin peste el nenorociri, încercări, bătăi şi nici acelea nu-l pot mişca. El este un mort. Pare cu totul un mort.
Dar dacă Domnul trimite Vântul cel cald al Harului, îndată îl vezi că începe a se „dezgheţa" şi a învia. Dintr-un Saul devine un Pavel. Îngheţul s-a topit sub puterea Vântului ceresc.
Sărmane suflet păcătos! Poate ai ajuns şi tu într-un cumplit „ger" şi „îngheţ" sufletesc. Şi poate crezi că nu mai poţi scăpa de acest îngheţ. Chiar tu însuţi te îndoieşti că s-ar mai putea face primăvară în sufletul tău. Dar nu deznădăjdui, sărmane suflet! Dumnezeu într-o clipă poate topi îngheţul tău. Azi e ger, şi mâine cald. Roagă-te cu lacrimi fierbinţi şi vei vedea ce minuni mari poate face dezgheţul Harului în sufletul tău!
Fratele meu! Eşti un credincios şi te doare că nu poţi aduce la Domnul pe soţia ta, pe copilul tău, pe vecinul tău. O, nu dispera! Roagă-te mereu pentru „Vântul cel cald". Ce n-ai putut face tu într-un an, face Vântul acesta într-o zi, într-o clipă chiar.
Primăvara vine treptat, încetul cu încetul, începe a se topi, mai întâi, zăpada de pe case, încep a picura streşinile. Încep a curge apele. Şi, pe urmă, vântul deşteaptă pământul şi face dezgheţ general.
Aşa vine, de cele mai multe ori, şi „primăvara" cea sufletească. Treptat, încetul cu încetul. Începutul „dezgheţului", omul poate nici nu l-a simţit. Duhul lui Dumnezeu, treptat, treptat, îi luminează mintea, îi întăreşte voinţa, îi încălzeşte inima, îi topeşte frica şi îi insuflă nădejdea. Aceasta este lucrarea Vântului ceresc. Simţim această tainică lucrare, dar n-o vedem, aşa cum nu vedem nici vântul de la Sud care aduce primăvara.
Aici voi aminti un sfat pentru Oaste şi ostaşi. Când Duhul Sfânt începe a lucra într-un suflet „îngheţat" - noi trebuie să avem răbdare. Să aşteptăm cu răbdare lucrarea treptată a Harului. Noi, de multe ori, aşteptăm dintr-odată „dezgheţul general" al necredinciosului, dar aceasta este o greşeală. Să lucrăm cu răbdare pentru mântuirea celor pierduţi, aşteptând lucrarea treptată a trezirii lor.
Aici vom spune că Oastea Domnului este şi ea un fel de primăvară adusă de Vântul cel cald al Duhului Sfânt. Noi, ostaşii, ne-am trezit din „îngheţ" prin Vântul cel aducător de primăvară al Duhului Sfânt şi vom trece în „vară" şi în „toamnă" cu „roade" bogate, numai prin această cerească suflare.
_________________
Slăvit să fie Domnul!

[Matei Vasilică]

Vântul leagă holdele.

Binecuvântările vântului sunt multe şi de multe feluri. De n-ar fi vântul am pieri cu toţii de foame. Cum aşa? De ce?
Pentru că e lucru constatat: holdele nu pot lega fără vânt. Vântul poartă polenul de la spic la spic („praful" care fecundează florile spicului). Dacă n-ar adia vântul pe vremea când leagă holdele, am pieri cu toţii de foame. Holdele n-ar putea lega şi n-am avea pâine.
După cum, în vremurile de demult, pe timpul morilor de vânt, oamenii erau ameninţaţi de foame când nu sufla vântul şi morile de vânt nu puteau măcina, tot aşa am fi ameninţaţi de foame şi când n-ar sufla vântul, şi tot aşa suntem ameninţaţi de foame şi moarte sufletească şi când nu suflă Vântul cel ceresc peste viaţa noastră.
Aici vom spune o poveste cunoscută.
Cică, odată, un ţăran nemulţumit de felul cum umbla vremea, îşi zise în sine: „Cerul nu se prea pricepe la plugărie; dacă aş avea eu putere să comand vremea cum trebuie, altcum ar merge plugăria noastră".
„Fie după dorinţa ta!" - se auzi glasul Domnului, de sus - şi ţăranul primi puterea de a-şi comanda vremea care-i place, pe o vară întreagă.
Şi începu omul a comanda când soare, când ploaie, când căldură, când răcoare -aşa cum cereau ogoarele.
Holdele crescură pădure. Totul era cum nu se poate mai bine.
„Ei! Asta înseamnă pricepere în agricultură" - îşi zicea omul; şi era plin de bucurie.
Sosi timpul secerişului. Ţăranul îşi lărgi hambarele şi intră cu coasa în lanurile de grâu.
Dar, aici, un lucru neaşteptat, un lucru jalnic: spicele erau goale!
Omul uitase să comande, la vremea sa, vântul - şi rodirea nu se putuse face. Holdele erau minunate, dar nu legaseră rod.
Omul rămase ruşinat şi „din clipa aceea" n-a mai cârtit pentru umblarea vremii.
Aşa suntem şi noi, fără suflarea Vântului ceresc: nu putem lega roduri de fapte bune. În lumea de azi se văd atâtea şi atâtea spice frumoase, numai cât nu-i rod în ele tocmai din pricina că n-a suflat peste ele Vântul cel ceresc.
Creştinătatea de azi este o holdă frumoasă cu spice frumoase de rânduieli religioase - numai cât spicele sunt goale. Lipseşte suflarea Duhului Sfânt.
„Duhule! Vino din cele patru vânturi şi suflă peste noi!" (Iezechiel 37, 9).
Suflă preabinecuvântat Vânt ceresc, şi peste holda vieţii mele, ca să poată lega roduri de fapte bune!

Când vine primăvara -picură streşinile

Când începe a sufla vântul cel cald de primăvară, picură streşinile. Picurul streşinilor este un semn de primăvară.
Când într-un suflet îngheţat începe a sufla Vântul cel ceresc - picură „streşinile" ochilor... picură lacrimile. Lacrimile căinţei pentru păcat sunt semnul că soseşte primăvara cea duhovnicească, primăvara cea binecuvântată a trezirii la o viaţă nouă.
După ce „gerul" şi „îngheţul" păcatului au pregătit şi ele „pământul" - în marea Sa îndurare, Domnul trimite dezgheţul Evangheliei. „Vântul" cel cald de la Sud aduce căldură şi viaţă. Aduce dragostea, mila, iertarea şi bunătatea lui Dumnezeu. Totul se trezeşte la viaţă. Inimile se topesc, ochii se umplu de lacrimi, râurile bucuriei curg năvalnic. Vântul deşteaptă pământul, cântă păsările, răsar florile. Primăvara a sosit. Domnul ne-o vesteşte cu solia: „Lupta s-a sfârşit; păcatele tale sunt iertate". Când această binecuvântată primăvară duhovnicească bate la uşa ta - suflete dragă, primeşte-o!

Cine ar putea opri vântul ?
Cei ce cred că pot opri Vântul cel ceresc

Vântul unde voieşte suflă..."; iar unde voieşte să sufle, acolo nu există putere omenească ce ar putea opri suflarea Lui. A încerca să opreşti suflarea Vântului ceresc, însemnă a încerca să te lupţi contra lui Dumnezeu.
Eu mă gândesc aici şi la mişcarea Oastei Domnului. Câte atacuri a primit această Mişcare! Şi prin toate a răzbit pentru că prin ea suflă Vântul cel ceresc.
În anul 1927, ministrul de Interne dăduse ordin pe toată ţara contra Oastei.
„Domnule Prefect! Am onoarea a vă face cunoscut că în anul 1927, a luat fiinţă o nouă sectă religioasă, intitulată «Oastea Domnului», condusă de Ioan Trifa din Sibiu, care publică reviste şi broşuri de propagandă pentru noii adepţi şi ar avea până în prezent câte zece sectanţi în fiecare judeţ. Vă rugăm să luaţi măsuri. Inspectorul general de siguranţă".'
A putut face ceva acest ordin? A putut opri mişcarea Oastei? Da, de unde! Dimpotrivă, oştirea Domnului a crescut în acel an cu încă zece mii de luptători.
Eu îi scriam atunci, prin foaie, d-lui ministru: D-le ministru! V-aţi luat la harţă cu „vântul"..., faceţi cercetare contra „vântului". Dacă credeţi că puteţi opri vântul să nu sufle „încotro vrea" - apoi, desigur, veţi putea opri şi Oastea Domnului.
Oastea Domnului a ieşit dintr-o suflare a Duhului Sfânt şi, câtă vreme trăieşte din această suflare, orice atacuri s-ar da contra ei (pe faţă sau pe ascuns) sunt şi vor fi zadarnice.
Şi atacuri va avea până la sfârşit. „Vântul" Duhului Sfânt, multora nu le place.
Dintr-o parohie din nordul Ardealului s-a făcut arătare contra noastră. „Am avut linişte în comună - spunea arătarea - până n-a venit Oastea Domnului dar, de când a venit Oastea Domnului, ni s-a tulburat liniştea".
Desigur, „liniştea" din comună era liniştea „văilor morţii" din Elveţia...; era „liniştea" unei vieţi păcătoase. Oamenii îşi vedeau în pace de beţii, de chefuri, de înjurături şi alte păcate. Iar Oastea cu „vântul" ei a tulburat această „linişte".
Însuşirea Vântului ceresc tocmai aceasta este: el trezeşte în oameni marile întrebări ale mântuirii sufleteşti. Când începe a sufla Vântul cel ceresc, ca şi în Ziua Cincizecimii, oameni păcătoşi încep a se întreba; „Fraţilor, ce să facem, ca să ne mântuim?" (Fapte 2, 37).
Vai de locul şi comuna unde nu-i nimeni să dea răspuns la acest vuiet al Duhului Sfânt! Vai de locul unde nu sunt „apostoli", să dea un răspuns la acest „vuiet"!... Şi vai de locul pe unde „apostolii", în loc de răspuns la acest „vânt", umblă cu „arătări" contra Oastei Domnului! Arătare ar trebui făcută nu contra Oastei Domnului, ci contra Vântului ceresc.
Vântul cel ceresc nu place multora. El tulbură „comoditatea" şi liniştea oamenilor.
Nici cu „Siguranţe", nici cu ordine, nici cu arătări, nici cu orice fel de atacuri, nu poate opri cineva Vântul cel ceresc să nu sufle acolo unde vrea El.

Lucrarea cea uscătoare a Vântului ceresc
„Orice făptură este ca iarba şi toată strălucirea ei ca floarea; iarba se usucă, floarea piere, când suflă Vântul Domnului" (Isaia 40, 6-7).

Am vorbit până acum despre multe feluri de lucrări ale Vântului ceresc. La rând, avem acum o alta, de cea mai mare însemnătate. Vântul Duhului Sfânt face şi o lucrare uscătoare. El este şi un vânt uscător. În ce înţeles, vom vedea!
Acest vânt uscător îl vedem şi în lucrarea lui Ioan Botezătorul, pe care Isaia proorocul a profeţit-o prin cuvintele: „Un glas strigă: «Pregătiţi în pustie calea Domnului!»... Un glas zice: «strigă!» - şi eu am răspuns, «Ce voi striga?» Iar glasul mi-a zis: «Strigă că orice făptură este ca iarba şi toată strălucirea ei ca floarea; iarba se usucă, floarea piere, când suflă Vântul Domnului» (Isaia 40, 6-7).
Mulţi cred că aici este vorba despre moarte şi despre scurtimea vieţii noastre. Va fi şi asta, dar aici este vorba mai mult despre lucrarea cea uscătoare a Duhului Sfânt.
Trebuie să ştim un lucru. Calea Domnului o pregăteşte totdeauna Vântul cel uscător al Duhului Sfânt. Calea mântuirii noastre o deschide totdeauna Vântul cel uscător al Duhului Sfânt. Domnul nu lucrează până când Vântul cel ceresc nu usucă mai întâi iarba şi toate florile firii noastre celei vechi (închipuirea noastră, trufia, puterea etc). În ţarina inimii noastre, marele Semănător nu aruncă nici o sămânţă până ce vântul Duhului Sfânt n-a smuls şi n-a uscat, mai întâi, rădăcinile şi buruienile noastre cele rele.
Aşa a fost şi lucrarea lui Ioan Botezătorul; o lucrare de pregătire pentru Mântuitorul şi mântuire. Predica lui răsuna „în pustie". în jurul lui totul era un deşert sufletesc. Chemarea lui nu era de a sădi, ci de a smulge. Duhul care sufla prin predica lui Ioan era un crivăţ aspru, era un vânt uscător care pregătea o lume pierdută pentru primirea mântuirii.
Când a venit Mântuitorul, a aflat o lume vestejită, a cărei mărire şi putere sufletească pieriseră de mult. Rădăcina bătrânului Iesei se uscase. Domnul era un vlăstar nou răsărit din ea. Sceptrul şi puterea căzuse din mâna lui Iuda, tocmai când a sosit Eroul. Pe tronul lui David şedea un străin, iar în ţara făgăduinţei stăpâneau Romanii. Iudaismul era şi el o haină veche. Catapeteasma bisericii s-a rupt în două şi legea cu jertfele ei a încetat. Totul uscase Vântul cel ceresc al Duhului Sfânt, Iisus Mântuitorul a început clădirea mântuirii pe o temelie nouă. Nimic n-a luat din materialul cel vechi. Nimic n-avea ce să ia.
Tot aşa e şi cu mântuirea noastră. Tot ce este întru noi vechi şi trupesc trebuie să se usuce pentru că este numai iarbă. Duhul Sfânt ca şi vântul, trebuie să sufle peste câmpul sufletului nostru şi să vestejească frumuseţea şi „strălucirea" noastră cea trupească. Vântul cel ceresc ne face să privim adânc în sufletele noastre, să înţelegem că trupul este netrebnic, că firea noastră cea căzută este însăşi stricăciunea; „cei care sunt ai trupului nu vor putea să vadă pe Dumnezeu" (Rom. 8, 8). Sămânţa cea nepieritoare a Cuvântului lui Dumnezeu poate prinde şi poate rămânea numai după lucrarea uscătoare a Vântului ceresc.
Mulţi vestitori ai Evangheliei uită acest lucru. Ei seamănă într-un ogor nelucrat. A-L predica pe Iisus unor păcătoşi îngâmfaţi, e un lucru zadarnic. Numai cei bolnavi au nevoie de doctor. Lucrarea mântuirii sufleteşti se începe cu o înfrângere, cu o dărâmare. Duhul Sfânt nu zideşte pe,vechiul fundament. Pe fân, paie sau pe lemne, El nu v-a clădi niciodată. El vine ca un vifor şi răstoarnă, mai întâi, întreg „turnul" îngâmfării noastre. El frânge sabia noastră, armele noastre, puterea noastră. Numai după ce a măturat această „temelie de nisip", aşează în suflet „piatra cea din capul unghiului".
Acesta e felul de a lucra al Duhului Sfânt şi de aici vine neînţelegerea şi nedumerirea celor ce apucă în căile mântuirii. Păcătosul, deşteptat, aşteaptă să-i vină îndată pace şi dar. Însă, de multe ori, îi vine tocmai contrariul. Şi atunci se întreabă mirat: Cum se poate asta? Acesta este răspunsul ce-mi vine la rugăciunea mea şi întoarcerea mea?
Eu am strigat: „Auzi-mă Doamne!" şi, iată, El mă răneşte. Eu am strigat: „îmbracă-mă!", şi, iată, El rupe de pe mine şi puţinele zdrenţe ce le mai aveam. Eu am strigat: „Ridică-mă!", şi, iată, El mă aruncă în gunoi... Aceasta este oare lucrarea mântuirii?
Păcătosule, nu te mira, aşa este cum spui! Dar nu vezi tu că altcum nu se poate? Cum vei putea fi însănătoşit, atâta vreme cât rana ta cea sufletească este plină de murdărie? Ar fi o nebunie să vindeci rana lăsând în ea puroiul! Doctorul cel Mare taie cu cuţitul Său cel ascuţit tot ce este rău în tine, căci astfel te vei vindeca cu siguranţă. Nu vezi oare că este un lucru foarte cuminte să fii mai întâi dezbrăcat de hainele tale cele murdare, ca să poţi îmbrăca pe cele noi şi curate? Sau poate doreşti să îmbraci dreptatea lui Hristos, care este albă ca zăpada, peste murdăria ta şi zdrenţele tale? Nu, aceasta nu se poate! Haina ta cea veche şi murdară trebuie lepădată! Tu n-ai putea preţui sângele cel scump al scumpului nostru Mântuitor prin care te curaţi de tot păcatul, dacă n-ai cunoaşte, mai întâi, cât de murdar eşti. Iar acest lucru îl face Vântul cel ceresc al Duhului Sfânt.

Vântul cel uscător la facerea lumii

Ce frumos se arată acest adevăr şi la facerea lumii. Marele Arhitect, Dumnezeu Făcătorul, a făcut pământul din nimic. Şi viaţa de pe el tot aşa. „Pământul era pustiu şi gol şi întuneric mare stăpânea peste adâncuri" (Facere 1, 2). În lucrarea Sa, Dumnezeu Făcătorul n-a folosit nici planul vreunui arhitect şi nici ceva material străin. El a creat totul nou, prin darul Său.
Aşa este şi cu crearea omului celui „nou", omul cel „duhovnicesc" (I Cor. 3, 1). Când Dumnezeu face dintr-un om vechi, un om nou (Rom. 6, 6), dintr-o făptură veche, „o făptură nouă" (Gal. 5, 24), El nu împrumută nimic şi nu foloseşte nimic din omul cel vechi, ci face totul nou. El nu cârpeşte, El nu pune petic nou la haină veche (Mate 9, 16), ci face o haină nouă. El nu clădeşte lângă casa noastră cea veche încă o încăpere nouă, ci clădeşte o casă nouă, o făptură nouă.
„Pământul era pustiu şi gol şi întuneric mare stăpânea peste adâncuri..." Exact aşa suntem şi noi în tot timpul cât trăim ca nişte oameni vechi, ca nişte oameni lumeşti. (Rom. 8). Întunecime mare stăpâneşte inimile noastre. Aşa suntem şi noi, până în clipa binecuvântată când darul lui Dumnezeu -prin suflarea Duhului Sfânt - ne zice: „Să fie lumină!". Vântul cel ceresc usucă, mai întâi, toate nădejdile noastre omeneşti, toată încrederea în puterile şi meritele noastre omeneşti, pentru ca, după această uscare, să vină Darul lui Dumnezeu.
Aşa a fost mântuit Noe din apele potopului.
Aşa au fost mântuiţi Israelitenii, când, în Egipt, în faţa Mării Roşii şi de atâtea ori în pustie, îşi pierduseră toate nădejdile de mântuire. Domnul a intervenit numai prin ofilirea acestor nădejdi. Un om nou poate răsări şi poate învia numai pe urma morţii omului celui vechi.

„Tot trupul este iarbă..."

„Tot trupul este iarbă, şi bunătăţile lui ca floarea câmpului". Aşa se întâmplă când Vântul cel ceresc al Duhului Sfânt suflă peste un suflet de om. Numaidecât în acel suflet se usucă tot ce este al cărnii, toate înclinările trupeşti. Unde suflă şi usucă Vântul cel ceresc, acolo încetează îndată orice bucurie şi desfătare întru plăcerile cele lumeşti. Când Duhul Domnului suflă peste noi, deodată ni se schimbă gusturile. Ceea ce ni se părea dulce, devine amar, şi ceea ce ni se părea amar, devine dulce şi plăcut.
Un om nu poate iubi păcatul „dacă, într-adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în el" (Rom. 8, 9). Cel ce continuă a iubi lumea cu desfătările ei, peste acela n-a suflat încă Vântul cel ceresc; el va rămâne mai departe „un fiu al trupului" (Rom. 8).
Lumea cu plăcerile şi desfătările ei, pentru omul cel vechi, cel lumesc, este o livadă plină cu flori încântătoare. Dar pentru omul cel nou, această livadă este plină de flori ofilite şi vestejite. Peste ele a suflat Vântul cel ceresc. După suflarea Vântului ceresc, omul cel nou, priveşte câmpia acestei lumi - „în florile" căreia şi el s-a desfătat; şi, văzând-o vestejită şi uscată, strigă şi el cu înţeleptul Solomon: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune...". Uite în ce fel de deşertăciuni mă desfătam eu! Uite în ce fel de nebunii îmi căutam eu fericirea! Uite în ce fel de prostii îmi aflam eu plăcerea! Ah, acum mi-e scârbă de ele; mă mir cum au putut să-mi placă aceste nebunii!
Vântul cel ceresc trebuie să vestejească şi să ofilească toate plăcerile şi desfătările noastre cele lumeşti, altcum n-a suflat cu adevărat peste noi.
O, vino preabinecuvântat Vânt ceresc şi suflă şi peste viaţa mea! Vino şi usucă în mine tot ce mai este încă din omul cel vechi..., usucă toate ieşirile şi înclinările firii celei vechi! Suflă o Duhule Sfinte şi peste câmpia vieţii mele, să piară din ea toată iarba deşertăciunilor lumeşti şi să se ofilească toate florile lumeştilor desfătări!

El usucă şi îngâmfarea noastră

Vântul cel uscător al Duhului Sfânt usucă şi îngâmfarea noastră! înainte de a sufla acest Vânt, vai, cât de greşit ne judecam pe noi înşine şi starea noastră cea sufletească! Eram şi noi în chipul tânărului din Evanghelie, care se lăuda că păzeşte poruncile (Luca 18, 20). Eram şi în chipul fariseului, zicându-ne cu el: „Postesc de două ori pe săptămână, îmi fac datoria de creştin; mă păzesc «cât pot» şi de păcate... iaca, «mărunţişuri» de astea, de!... mai păcătuiesc..."
Dar judecata asta - greşită şi îngâmfată - se schimbă cu totul, îndată ce suflă peste noi vântul cel binecuvântat al Duhului Sfânt. Vântul cel ceresc usucă toate laudele noastre, toată îngâmfarea noastră, toate „meritele" noastre şi toate nădejdile noastre, cu „păzirea" de păcate şi „plinirea datoriilor". Vântul cel ceresc ne arată aşa cum suntem: cufundaţi în păcate şi neputincioşi de a ieşi din ele cu puterile noastre proprii. Vântul cel ceresc ne dă glas să strigăm: „O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi din o astfel de moarte?" (Rom. 7, 24). Vântul cel ceresc ne apleacă în faţa Mântuitorului cu Ap. Petru şi ne dă glas să strigăm şi noi cu el: „Ieşi de la mine, Doamne, căci om păcătos sunt eu!..."; un vas spurcat sunt eu, o, Doamne...; nici ochii mei să-i ridic spre bunătatea şi dragostea Ta nu cutez...

„Pe onoarea mea"

Vântul cel ceresc mai are încă multe, multe de uscat în viaţa noastră. Vântul cel ceresc usucă şi toate hotărârile ce se iau contra păcatelor, fără ca ele să fi fost, mai întâi, sigilate cu Sângele Crucii. Între oameni se aud, adeseori, hotărâri ca acestea: „Vreau să mă las de ceea şi ceea; doar eu sunt stăpân pe mine; eu mă pot stăpâni". Dar toate aceste hotărâri se sfârşesc, de regulă, cu: „Am cercat, dar nu pot!".
Toate hotărârile ce purced din „puterile" noastre proprii sunt flori frumoase care se vestejesc la cea dintâi arşiţă a ispitelor. Este în ţară o societate antialcoolică «Temperanţa», care umblă să-i scoată pe oameni din patima beţiei luându-le „cuvântul de onoare". „Pe onoarea mea făgăduiesc că nu mă voi mai îmbăta!"
Poate avea vreo putere acest legământ? Desigur că nu! În lumina Evangheliei el nu preţuieşte nimic, iar omului nu-i dă absolut nici o putere. Te poţi îmbăta tot atât de crâncen şi cu „onoarea" ca şi fără ea. Contra patimilor şi a păcatului, îi trebuie omului o putere de Sus, o putere cerească, puterea Evangheliei (şi când te gândeşti că sunt şi unii vestitori ai Evangheliei care umblă să scoată suflete din pierzarea alcoolului cu astfel de făgăduieli de „onoare"! Ce lipsă de înţelegere!).
Vântul cel ceresc usucă toate acele hotărâri care se reazemă pe „puterea" şi „onoarea" noastră. Vântul cel ceresc ne smereşte şi ne umileşte, aplecându-ne la picioarele Crucii, la picioarele Celui Ce a zis: „Fără de Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 5). Fără de acest izvor al puterii şi îndreptării, nu putem face nimic şi toate hotărârile noastre nu valorează nimic.
Aceasta să o luăm pe sufletul nostru şi noi cei din Oastea Domnului.
Chemarea Vântului ceresc este, în primul rând să usuce, să omoare şi apoi să învie. Vântul cel ceresc umblă neîncetat să omoare în noi pe omul cel vechi, pe omul lumesc. El umblă neîncetat să usuce toate încercările noastre de a ne mântui prin puterile proprii. El ne spune neîncetat că moştenitorii împărăţiei lui Dumnezeu nu se nasc „nici din sânge, nici din voinţă de bărbat, ci din Dumnezeu" (Ioan 1, 13). Lucrarea mântuirii noastre trebuie să fie lucrarea Duhului Sfânt, altcum ne va părăsi tocmai când credem că suntem mai tari în cele sufleteşti.
Să ne însemnăm bine un lucru: Duhul Sfânt învie numai acolo unde, mai întâi, a omorât firea noastră cea veche. El vindecă numai acolo unde, mai întâi, a rănit. „Eu omor" şi Eu înviez", zice Domnul „El ne-a rănit şi El ne va vindeca" (Osea 6,1).

Lucrarea cea învietoare a Vântului ceresc
„Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă asupra acestor morţi ca să învie!" (Iezechiel 37, 6)

Am arătat lucrarea uscătoare a Vântului ceresc. Vom arăta acum lucrarea cea învietoare.
Vom încheia cu ceea ce am început. Vom arăta că Vântul cel ceresc face renaşterea cea sufletească: învierea la o viaţă nouă. Lucrarea Vântului ceresc se încheie, totdeauna, cu o renaştere sufletească, cu o viaţă nouă. Această lucrare a Vântului ceresc a arătat-o însuşi Mântuitorul în tainica noaptea când îi spunea lui Nicodim că trebuie să se nască din nou, prin suflarea Vântului ceresc (Ioan 3, 8).
Această tainică lucrare a Vântului ceresc este pusă într-o minunată icoană la proorocul Iezechiel, cap. 37.
„Şi m-a pus Domnul - zice Proorocul Iezechiel - în mijlocul unei văi plină cu oase. Şi mi-a zis: «Profeţeşte oaselor acestora şi le zi: Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului. Aşa zice Domnul: Iată Eu voi face să intre Duh în voi şi veţi învia... Şi când am profeţit s-a făcut un vuiet şi s-a împreunat, la un loc os la os, şi carnea creştea pe ele, dar Duh nu era întrânsele». Şi mi-a zis Domnul:
«Profeţeşte, fiul omului, şi zi Duhului: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă acestor morţi ca să învie. Deci am profeţit şi Duh de viaţă a intrat întrânşii şi au înviat şi au stătut pe picioarele lor o oaste mare, foarte mare»".
Ce minunat se arată şi aici lucrarea cea tainică a Vântului ceresc! La suflarea Vântului, oasele se mişcă, se strâng laolaltă, creşte carnea pe ele şi învie. Prin puterea lor? Desigur că nu! Viaţa ieşise de mult din ele. Erau biruite cu totul de puterea morţii, învierea lor era o minune, un dar ceresc.
O astfel de minune se petrece şi când Vântul cel ceresc suflă peste un păcătos şi necredincios. Este un om care-i, cu adevărat, un mort în cele sufleteşti. Îi poţi tot vorbi de cele sufleteşti - n-aude nimic. Poţi tot umbla să-l străpungi cu Cuvântul lui Dumnezeu - nu simte nimic. Poţi plânge pentru el şi starea lui cu lacrimi de foc, nu-l mişcă nimic şi nu se mişcă deloc, întocmai ca mortul. Dar vine o clipă binecuvântată când suflă peste el Vântul cel ceresc; şi-n clipa aceea, deodată, vezi o minune: „mortul" începe a se mişca; îşi deschide ochii; i se mişcă inima;cere de mâncare (Luca 8, 50); începe a grăi (Luca 7, 15), lăudând pe Dumnezeu Mântuitorul.
O, ce lucrare binecuvântată este aceasta; ce bucurie mare are şi cel înviat şi cel ce a stăruit pentru învierea lui.
Ce lucru mare ar fi - îmi zicea un om - dacă ar învia şi azi un mort, ca pe timpul lui Iisus Hristos.
O, dragul meu, - i-am răspuns eu - astfel de minuni se întâmplă şi azi. Este o minune tot atât de mare - ba încă poate şi mai mare - când un păcătos, cufundat cu totul în fărădelegi, se întoarce la Dumnezeu şi începe o viaţă nouă, apucând în căile Domnului.
Iisus Mântuitorul a înviat trei morţi, dar o minune mai mare decât aceşti înviaţi, sunt „morţii" ceilalţi: Magdalenele, Saulii, Zacheii şi alţi pierduţi pe care i-a înviat la o viaţă nouă. „Dacă a murit păcatul în tine - zice Sf. Ioan Gură de Aur - dacă ai sfărâmat puterea lui Satan, ai călcat pe capul lui şi ai slăbit puterea lui, ai împrăştiat oastea lui şi atacurile lui, atunci în tine s-a petrecut cea mai mare minune".
Minunea de la Iezechiel se întâmplă şi azi, sub ochii noştri. Oare nu sunt o astfel de minune şi mărturisirile publice ce se fac prin foile Oastei de către cei ce spun că mai înainte erau nişte stricaţi şi destrăbălaţi, iar azi, «după intrarea în Oaste, sunt nişte schimbaţi cu totul, de se miră lumea de ei? Oare nu sunt şi aceştia nişte morţi care au înviat?
Aici vom spune cu apăs: Oastea Domnului a răsărit pe urma suflării Duhului Sfânt! Este un vânt de la Miazăzi şi Răsărit care a suflat peste hotarele ţării noastre.
Noi suntem „oasele" şi „morţii" care zăceam prin văile acestei lumi. Toţi eram ca nişte morţi ce trăiam (Apoc. 3, 1). Toţi eram nişte oase goale şi uscate de orice viaţă. Binecuvântată să fie clipa când Vântul cel ceresc a început să sufle peste noi şi peste hotarele vieţii noastre! El ne-a trezit. El ne-a pus în picioare... El ne-a dat o viaţă nouă.
În mişcarea cu Oastea Domnului nu are nimeni nici un merit. Tot meritul este al suflării Duhului Sfânt. Oastea Domnului a ieşit din suflarea Duhului Sfânt şi va trăi numai până când va sta sub această suflare şi va fi alimentată de această suflare. Eu n-am nici un merit în această mişcare decât doar atât că pe mine, Vântul cel ceresc m-a trezit mai devreme cu un ceas, două, şi, trezindu-mă, am început să strig: Duhule Sfinte, vino din cele patru vânturi şi suflă asupra acestor morţi ca să învie! Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului! Suflete pierdute, primiţi darul ce vi se îmbie!
Noi, Ostaşii Domnului, am ieşit din suflarea Vântului ceresc şi trebuie să stăm neîncetat sub revărsarea şi binecuvântarea Lui. Viaţa noastră şi lucrarea noastră trebuie să fie un rod al suflării Duhului Sfânt. Iar în al doilea rând, avem datoria să ne rugăm neîncetat şi pentru trezirea altora. Văile acestei lumi sunt pline de morţi şi de oase uscate. Să ne rugăm neîncetat pentru trezirea şi învierea lor.

Rugăciune

Duhule Sfinte, vino din cele patru vânturi şi suflă şi peste mine! Suflă şi peste oasele mele cele goale şi uscate. Suflă peste ele cu Darul şi Harul Tău, ca să capete duh şi viaţă! Tu singur, preabinecuvântat Vânt ceresc, mă poţi învia şi ridica din starea grozavă în care am căzut.
Eu am înviat prin suflarea Ta, Duhule Sfinte, şi te rog să sufli neîncetat peste mine, ca să n-adorm iarăşi în somnul şi moartea din care m-ai trezit.
Ajută-mă să stau neîncetat sub suflarea şi lucrarea Ta împreună cu ceilalţi „morţi", pe care ne-ai înviat într-o „oaste mare, foarte". Oastea noastră a ieşit din suflarea Ta, preabinecuvântat Vânt ceresc; trăieşte prin suflarea Ta şi biruieşte prin suflarea şi lucrarea Ta. Suflă neîncetat peste noi, Duhule Sfinte, ca să înviem deplin din moartea păcatelor, să-i ajutăm şi pe alţii să învie. Duhule Sfinte, vino din cele patru vânturi şi suflă peste noi, ca să fim o Oaste de biruitori!

„Voi trebuie să vă naşteti din nou"
Cu aceasta se încheie lucrarea Vântului ceresc
„Deci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată toate s-au făcut noi!" (II Cor. 5, 17)."
Încheiem aceste învăţături, spunând că lucrarea Vântului ceresc se încheie totdeauna cu o renaştere sufletească, cu o naştere din nou, cu o viaţă nouă. În rezumat, lucrarea Vântului ceresc s-ar putea înfăţişa astfel:
Întâi, Vântul cel ceresc face o lucrare de trezire sufletească. El trezeşte. El este un vânt trezitor din somnul şi moartea păcatelor. El trezeşte în diferite chipuri. Pe unii îi trezeşte cu adierile cele dulci ale Cuvântului lui Dumnezeu; pe alţii cu vifor şi furtuni de necazuri şi încercări. Dar trezirea aceasta este numai începutul mântuirii. E o trezire ce-i arată omului starea grozavă şi pierdută în care se află. E o trezire din morţi ce-i arată omului că el este un mort. Aici vine suflarea şi lucrarea cea uscătoare a Vântului ceresc. Vântul cel ceresc ne usucă toate încercările şi toate nădejdile de a ne putea mântui prin puterile proprii. După ce ne-a trezit, El ne apleacă din nou în mormântul pieirii şi ne face să strigăm, plângând cu lacrimi amare: O, Doamne, eu sunt un mort, eu sunt un pierdut, eu sunt un zdrobit, eu nu mai pot face nimic. „O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi din o astfel de moarte" (Rom. 7, 24).
După aceasta, urmează lucrarea cea învietoare a Vântului ceresc. După ce s-a uscat toată iarba cea trecătoare şi toate florile cele lumeşti, Vântul cel ceresc aduce în ţarina inimii noastre o sămânţă nouă, o sămânţă cerească. Aduce vestea cea scumpă şi dulce că sângele Domnului Iisus ne curăţeşte de orice păcat (I loan 1, 7), şi ne înviază la o viaţă nouă. Ne aduce vestea cea scumpă că El a murit pentru noi şi, prin moartea Lui, noi putem învia la o viaţă nouă.
Aici este punctul de oprire al lucrării Vântului ceresc. Vântul cel ceresc ne trezeşte la o viaţă nouă. Aduce în ţarina inimii noastre o sămânţă nouă, din care creşte o viaţă nouă, o viaţă schimbată, o viaţă duhovnicească. Din sămânţa aceasta răsare o viaţă nouă care nu mai este numai a noastră, ci este a Celui Ce ne-a dăruit-o. În această viaţă noi nu mai suntem ai noştri, ci suntem ai Celui Ce ne-a răscumpărat cu scump sângele Lui. Din sămânţa aceasta răsare o viaţă nouă care nu mai slujeşte la doi domni, ci slujeşte şi trăieşte numai pentru un singur Domn şi Stăpân: Iisus Mântuitorul.
Aceasta este taina cea mare a naşterii din nou prin lucrarea Duhului Sfânt şi prin căinţa şi întoarcerea la Dumnezeu a omului. Cel intrat în taina aceasta capătă o putere extraordinară, o putere de Sus. Cel născut din nou a primit în el o sămânţă de viaţă pe care nici lumea, nici iadul n-o mai pot smulge. Mai uşor ai putea smulge soarele de pe bolta cerului decât răsadul vieţii celei noi pe care Vântul cel ceresc l-a semănat în inima celui născut din nou. „Tot cela ce s-a născut de la Dumnezeu păcat nu face, căci sămânţa Lui întru dânsul petrece şi nu poate să păcătuiască, căci de la Dumnezeu s-a născut" (I loan 3, 9). „Şi eu voi da lor viaţa veşnică şi nimeni nu-i va mai răpi pe ei din mâinile Mele" (Ioan 10, 28).
Lucrarea Vântului ceresc se încheie totdeauna cu o renaştere sufletească, cu o înviere la o viaţă nouă, cu o schimbare din temelii a unei vieţi trăite în slujba la doi domni. Lucrarea Vântului ceresc nu se mulţumeşte niciodată cu smulgerea unor buruieni şi urzici (cu lăsarea unor năravuri rele). Nu se mulţumeşte niciodată cu o împăcare între omul cel vechi şi omul cel nou, între cele lumeşti şi cele duhovniceşti, ci El vine ca o furtună şi strigă: Să piară omul cel vechi, să piară firea cea veche cu patimile ei!
Vântul cel ceresc smulge din rădăcină, doboară totul; pustieşte şi omoară tot ce-i lumesc în noi, pentru ca pe urma acestui „prăpăd" să poată zice: „Iată. toate s-au făcut noi; cele vechi s-au dus"(II Cor. 5, 17).
Vântul cel ceresc nu se opreşte niciodată la jumătatea drumului, la jumătatea lucrării.
Oriunde veţi vedea suflete care păzesc o parte din Evanghelie şi calcă în picioare pe cealtă, să ştiţi că pe acolo n-a suflat Vântul cel ceresc. Oriunde veţi vedea pe oameni trăind în minciuna şi înşelăciunea că pot sluji la doi domni, şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6, 24), să ştiţi că pe acolo n-a suflat Vântul cel ceresc.
Vântul cel ceresc nu se opreşte niciodată la un om pe jumătate mort şi pe jumătate viu (în cele sufleteşti), ci el se opreşte numai la omul cel înviat din nou. Lucrarea lui se opreşte numai după ce a omorât cu totul în noi pe omul cel vechi, pe omul cel lumesc, şi a înviat pe cel duhovnicesc.
În legea Vechiului Testament, era datina să se ducă la biserică două turturele, ca jertfă de curăţire. Dintre acestea, una era omorâtă, iar cealaltă lăsată vie. Aşa face şi Vântul cel ceresc. El omoară în noi firea cea veche şi lasă în viaţă numai pe cea nouă. Două „turturele" nu pot să trăiască în noi şi Duhul Domnului şi duhul acestei lumi. Omul nostru cel lumesc trebuie să moară. Drept de viaţă are numai omul cel duhovnicesc.
O, ce dar mare este omul cel nou, omul cel duhovnicesc! Este ultima perfecţiune, ultima desăvârşire pe care o poate atinge un suflet ce locuieşte într-un vas de lut. Despre omul acesta a zis Ap. Pavel că este „casa lui Dumnezeu" (I Cor. 3, 16) şi „lăcaş al Duhului Sfânt" (I Cor. 6, 19). ,,Au nu ştiţi că voi sunteţi casa lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?" (I Cor. 3, 16). „Au nu ştiţi că trupul vostru este lăcaşul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi şi pe Care L-aţi primit de la Dumnezeu?" (I Cor. 6, 19). Ce vorbe mari! Este aceasta o desăvârşire pe care numai prin lucrarea Vântului ceresc o putem atinge. Lucrarea mântuirii noastre sufleteşti o pecetluieşte şi desăvârşeşte Vântul cel ceresc. Prin suflarea Lui se revarsă din viaţa noastră „roadele Duhului Sfânt care sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor" (Gal. 5, 22).
De încheiere, vom spune deci că lucrarea Vântului ceresc se gată cu omul cel nou, cu omul cel duhovnicesc; se gată cu cuvintele: Voi trebuie să vă naşteţi din nou!

Rugăciune

Duhule Sfinte şi de viaţă dătătorule, îţi mulţumesc că m-ai ajutat să scriu şi să închei aceste învăţături despre suflarea Ta cerească, sfântă şi binecuvântată. Îţi mulţumesc preabinecuvântat Vânt ceresc, că ai suflat şi peste „oasele" mele şi le-ai dat duh şi viaţă, căci de nu venea suflarea Ta, eu eram şi azi un mort sufletesc şi n-aş fi putut scrie aceste învăţături. N-am spus tot despre lucrarea Ta, preabinecuvântat Vânt ceresc. N-am spus decât foarte puţin. Suflarea Ta poate spune mai mult. Când suflă Vântul Tău, oamenii pot învăţa taine mari şi minunate pe care nici toate foile şi predicile din lume nu le pot spune.
O, vino, Duhule Sfinte, şi suflă din cele patru vânturi peste mine şi viaţa mea! Usucă şi omoară cu suflarea Ta tot ceea ce mai este trupesc şi lumesc în mine! Sădeşte în inima mea sămânţa naşterii din nou, şi o stropeşte neîncetat cu revărsările Tale şi cu sângele Crucii, ca să pot învia deplin într-un „om nou", o „făptură nouă"!
Barca vieţii mele stă gata, cu pânzele întinse. O, vino, preabinecuvântat Vânt ceresc şi suflă în ele, ca să ajung cât mai repede în Portul Veşniciei, unde mă aşteaptă Preadulcele meu Mântuitor, ca să trăiesc cu El în vecii vecilor! Amin.

O, DUHULE PREASFINTE.

O, Duhule Preasfinte,
adânc Îţi mulţumim
de tot ce noi, cu toţii,
prin harul Tău primim!
Îţi mulţumim că sfânta
Lumină ne-ai adus
şi ne-ai aprins să ardem
În slujba lui Iisus!

Îţi mulţumim că râvna
şi dragostea ne-o creşti,
că, pentru noi, cu multe
suspinuri mijloceşti!
Că ne aduci aminte
Cuvântul lui Iisus
şi ne-ntăreşti credinţa
În tot ce El ne-a spus!

Că-n greul drum al vieţii
ne-ajuţi şi ne păzeşti,
spre rod de fapte bune
ne-ndemni şi ne-ntăreşti!
De tot ce noi, cu toţii,
prin harui Tău, primim,
o, Duhule Preasfinte,
din suflet mulţumim!...
_________________
Slăvit să fie Domnul!