DUHUL SFÂNT

[Matei Vasilică]

Cuvânt înainte

Creştinii de azi cunosc prea puţin pe a treia Persoană din Sfânta Treime.
Mă gândesc în special la poporul nostru. Poporul nostru cunoaşte îndeobşte pe Dumnezeu-Tatăl, pe Fiul mai puţin, iar pe Duhul Sfânt, ca pe a treia Persoană a Sfintei Treimi, aproape deloc.
„Prin Sfântul Duh izvorăsc izvoarele darului, carele adapă toată făptura, spre rodirea de viaţă" (Antifon, glas 4). Noi cunoaştem prea puţin acest izvor al ,,apelor vii".
Trăim un creştinism ce şi-a pierdut puterea, tocmai pentru că lipseşte din el darul şi harul Duhului Sfânt.
Cartea aceasta iese, ca întâia, dintr-un rând de patru cărticele despre Duhul Sfânt[ Părintele Iosif TRIFA intenţiona să scoată toate aceste patru cărţi: «Duhul Sfânt» (Cartea întâi), «Vântul cel Ceresc», «Focul cel Ceresc» şi despre «Apa cea Vie». Însă trecerea sa, prea devreme, la Domnul pe Care L-a iubit, nu l-a mai lăsat să-şi împlinească acest atât de frumos gând: tipărirea celei de-a patra cărţi: «Apa cea Vie». (Nota Editurii)] . După ea, vor urma alte trei cărticele, în care se va vorbi despre cele trei simboluri (icoane) ale lucrării Duhului Sfânt: despre Vântul cel Ceresc, despre Focul cel Ceresc şi despre Apa cea Vie.
Fiecare simbol va fi dat într-o cărticică deosebită şi, pe urmă, toate patru la un loc vor da o carte preţioasă despre Dumnezeu-Duhul Sfânt.
Duhule Sfinte, marele nostru Dascăl Ceresc! Intrând în şcoala Ta cea mare, îngenunchem în faţa Ta şi ne rugăm Ţie, arată-ne ce să scriem şi ce să învăţăm despre darurile Tale! Iar peste cei ce vor citi aceste învăţături, revarsă-Ţi darul şi harul Tău, ca să le citească cu folos de mântuire sufletească!
Sibiu, la praznicul Pogorârii Duhului Sfânt, anul 1932.
Preot Iosif TRIFA

Un „Dumnezeu necunoscut"

Vom începe învăţăturile acestea, spunând că Duhul Sfânt este un „Dumnezeu necunoscut". Creştinii de azi nu cunosc cu adevărat pe Duhul Sfânt.
Cu învăţătura despre Duhul Sfânt, vremile şi creştinii de azi se potrivesc de minune cu o întâmplare pe care o aflăm istorisită în Biblie, la Faptele Apostolilor, cap. 19, vers. 1-2:
„Pe când Apolo era în Corint, Pavel (Apostolul) a coborât la Efes. Aici a întâlnit câţiva ucenici şi i-a întrebat: «Primit-aţi voi Duhul Sfânt, când aţi crezut?». Ei însă i-au răspuns: «Nici n-am auzit măcar că este Duhul Sfânt!» " [Trimiterile folosite în aproape toate cărţile Părintelui Iosif sunt după o traducere a Bibliei pe care noi nu o cunoaştem; de aceea ele nu vor corespunde întocmai cu traducerile actuale. Ţinem mult să reproducem aceste trimiteri în forma folosită de Părintele, respectând în felul acesta originalul cu toate particularităţile lui. (Nota Editurii).]
Erau şi aceştia creştini botezaţi, dar de Duhul Sfânt n-auziseră nimic. Aşa sunt şi cei mai mulţi creştini de azi. Nu cunosc pe Duhul Sfânt; n-au luat încă Duh Sfânt; „nu este duh în gura lor", în inima lor, în viaţa lor şi în faptele lor.
Cred oamenii într-un Dumnezeu, ştiu cum S-a născut şi a murit Iisus Hristos, ştiu şi despre Duhul Sfânt atât cât se spune în Credeu, dar n-au în ei pe Duhul cel de viaţă şi de putere dătător. N-au pe Duhul Sfânt prin Care se revarsă în suflete şi în lume darurile cerului de sus.
Trăim un creştinism ce şi-a pierdut puterea, tocmai pentru că lipseşte din el - din sufletul oamenilor - darul şi Harul Duhului Sfânt. Să cercetăm dar acest „izvor al darurilor" şi al puterii noastre de creştini biruitori!

Ceva despre Taina Sfintei Treimi

Duhul Sfânt este Dumnezeu, de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Este a treia Persoană din Sfânta Treime. Toate Scripturile ni-L arată pe Dumnezeu-Duhul Sfânt ca fiind de o fiinţă şi de o putere cu Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul. Îl vedem pe Duhul Sfânt la facerea lumii... îl vedem la Botezul Domnului, îl mărturisesc cuvintele Domnului: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le pe ele în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh" (Matei 28, 19). Şi cuvintele evanghelistului Ioan: „ Trei sunt Care mărturisesc în cer: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi Aceştia Trei una sunt" (I Ioan 5, 7). Şi mărturisirea Apostolului Pavel: „Darul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi, cu toţi" (II Corinteni 13, 13). Şi alte multe, multe locuri din Sfânta Scriptură.
Cele trei Persoane din Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt una şi din veşnicie, cu deosebire că Tatăl este fără de început, Fiul este născut mai înainte de veci din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede din Tatăl. Cum spune şi cântarea noastră bisericească: „ Cu Duhul Sfânt este cuvântarea de Dumnezeu, unimea cea întreit sfântă; că Tatăl este fără de început, din Carele S-a născut Fiul fără de ani şi Duhul de un chip şi de un scaun, din Tatăl împreună a strălucit" (Antifon glas 8). La facerea lumii erau de faţă toate trei Persoanele din Sfânta Treime.
Dar faţă de mântuirea omului şi a omenirii, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Duhul Sfânt S-au arătat în timp. Dumnezeu-Fiul a venit la „plinirea vremii". A venit atunci când fusese hotărât din veci să vină. El a venit, ne-a răscumpărat şi, înainte de a Se înălţa la cer, ne-a făgăduit pe Dumnezeu-Duhul Sfânt.
Dumnezeu-Duhul Sfânt a venit şi El la o „plinire a vremii" sale, iar această plinire a sosit după ce Iisus Mântuitorul Şi-a isprăvit lucrarea mântuitoare şi S-a înălţat la cer. „ Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor va da vouă, ca să rămână cu voi în veac, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede" (Ioan 14,16).

Ceva despre lucrarea Sfintei Treimi

La taina cea mare a mântuirii noastre sufleteşti, lucrează Sfânta Treime, lucrează toate trei Persoanele din Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Dumnezeu-Tatăl, în dragostea Lui cea nemărginită, a hotărât mântuirea noastră. Dumnezeu-Fiul ne-a adus această mântuire, jertfindu-Se pentru noi, iar Dumnezeu-Duhul Sfânt ne dă această mântuire revărsând darurile ei în inimile şi sufletele noastre.
Darurile Tatălui Ceresc şi darurile Golgotei ni se dau nouă prin lucrarea cea tainică a Duhului Sfânt. Unul şi Acelaşi Dumnezeu lucrează în noi şi în taina mântuirii noastre, în diferite chipuri şi înfăţişări.
Taina Sfintei Treimi şi lucrarea Sfintei Treimi sunt o taină mare, sunt o taină ce se ridică peste mintea şi priceperea noastră (dacă am putea-o cuprinde cu priceperea noastră, atunci n-ar mai fi taină). Ea, dealtcum, nu se ţine atât de priceperea noastră, cât, mai ales, de credinţa şi simţirea noastră.
Tainica lucrare a Sfintei Treimi este arătată în cartea lui Sundar Singh, în asemănarea cu soarele. În soare se află la un loc şi lumina şi căldura, cu toate că nici lumina nu-i căldură şi nici căldura nu-i lumină. Ele petrec în acelaşi loc, nu sunt despărţite, dar faţă de oameni au înfăţişări
deosebite.
Aşa e şi taina Sfintei Treimi. De la Dumnezeu-Tatăl (soarele) ne vine lumina (Dumnezeu-Fiul) şi căldura (Dumnezeu-Duhul Sfânt). Hristos este „lumina lumii", iar Duhul Sfânt este „focul" şi „căldura".
Darul mântuirii ne vine sub diferite înfăţişări, dar izvorul lui este numai unul, precum şi soarele, lumina şi căldura una sunt. „Sunt deosebite daruri, însă numai Unul şi Acelaşi Duh. Sunt deosebite lucrări, însă numai un singur Dumnezeu, Care lucrează întru toate" (I Corinteni 12,4).
„ Dumnezeu este iubire " (I Ioan 4, 8). În dragostea Sa cea nemărginită, Dumnezeu-Tatăl a hotărât tămăduirea şi mântuirea noastră de otrava morţii, lăsată în lume prin greşeala lui Adam.
Dumnezeu-Fiul a adus în lume „medicina" de lipsă pentru tămăduirea omului şi a omenirii. „A murit la timp pentru noi" (Romani 5, 8). „S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi" (I Timotei 2, 6). Ne-a lăsat doctoria şi medicina contra păcatului şi morţii: scump sângele Lui (I Ioan 1, 7).
Dumnezeu-Duhul Sfânt este Doctorul Care ne dă această medicină şi ne arată cum să o folosim. Duhul pe Care îl voi trimite vouă - zicea Iisus - va lua din al Meu şi va vesti vouă (Ioan 16, 13-15). Toate trei Persoanele din Sfânta Treime lucrează la taina mântuirii noastre sufleteşti. Păcatul şi căderea noastră sunt atât de mari, încât întreagă Sfânta Treime lucrează la mântuirea noastră.
Lucrarea Sfintei Treimi este admirabil arătată prin cuvintele Mântuitorului: „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt - zicea Iisus. Acela (adică Duhul Sfânt), pe Mine Mă va preamări, căci dintru al Meu va lua şi va vesti vouă" (Ioan 16, 14-15).
Vedeţi cât de minunat este arătată aici lucrarea Sfintei Treimi? Toate darurile şi bunătăţile au fost şi sunt ale Tatălui. Ele însă nu pot fi ale noastre, până nu-şi schimbă stăpânul; până nu trec asupra Fiului. Iisus Mântuitorul a deschis canalul prin care darurile Tatălui Ceresc se scurg în El. „ Toate câte le are Tată! ale Mele sunt".
Iisus Mântuitorul S-a făcut mai departe Mijlocitorul prin Care darurile Tatălui Ceresc se scurg şi în viaţa noastră. El ne-a legat cu Izvorul cel mare al tuturor bunătăţilor: Tatăl Ceresc.
Dar, cu toate acestea, noi nu putem încă ajunge la acest Izvor. Suntem prea slabi şi nevoiaşi să ajungem la El şi să gustăm din El. Aici intervine Persoana a treia din Sfânta Treime: Duhul Sfânt, Care mijloceşte aceste daruri şi ni le dă. Astfel primim noi prin Iisus Hristos de la Duhul Sfânt tot ce este al Tatălui.
Un vestit predicator a asemănat această tainică lucrare cu mierea florilor. Harul şi darul mântuirii sunt o miere dulce şi binecuvântată. Dar această miere este ascunsă într-o floare depărtată (în Dumnezeu). Noi nu putem ajunge la ea. Noi n-avem atâta înţelepciune, ca să o aflăm şi să-i sugem dulceaţa, ca albinele. Aici vine lucrarea scumpului nostru Mântuitor. El preface această miere în fagure. „ Toate câte are Tatăl ale Mele sunt... spre folosul vostru". Aceasta este o miere pusă în fagure. Lucrarea Mântuitorului este o miere dulce şi binecuvântată, de aceea este atât de dulce Numele Lui pentru cei care au gustat din tainele mântuirii sufleteşti.
Dar, cu toate că „mierea" e pusă în fagure, noi suntem atât de slabi şi nevoiaşi în cele sufleteşti, încât nu putem încă gusta din ea. Gura noastră este atât de mult dedată cu mâncărurile cele amare (cu păcatele), încât această „miere" cerească ni se pare amară. Dulcele ni se pare amar. Celor păcătoşi le poţi tot vorbi despre dulceaţa mântuirii sufleteşti. Pentru ei, aceste lucruri sunt amare şi fără gust.
Aici vine lucrarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt ia mierea strânsă în fagur de scumpul nostru Mântuitor şi, dându-ne gust pentru ea, ne-o îmbie spre gustare. Din mâna Duhului Sfânt, gustând mierea cea cerească, aflăm îndată ce nespus de dulce-i; nu ne mai saturăm de gustarea ei; toate cele lumeşti ni se par „gunoaie" şi amărăciuni faţă de dulceaţa ei; simţim cum dulceaţa ei intră în simţurile noastre, în sângele nostru, în sufletul nostru, în toată viaţa noastră; o dulceaţă cerească s-a sălăşluit în noi prin lucrarea cea tainică a Duhului Sfânt.
Iată, şi această asemănare este o icoană minunată despre tainica lucrare a Sfintei Treimi!

Arătarea Duhului Sfânt în Vechiul Testament

Şi acum să trecem la partea cealaltă: despre cum S-a arătat Duhul Sfânt în lume.
La facerea lumii, erau de faţă toate trei Persoanele din Sfânta Treime. Acolo era „Cuvântul", Dumnezeu-Fiul, „fără de Care nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut" (Ioan 1, 3). Iar „Duhul Se mişca pe deasupra apelor" (Facere 1, 2). La facerea omului au lucrat toate trei Persoanele din Sfânta Treime, de aceea se zice în Biblie: „să facem om după chipul şi asemănarea Noastră" (Facere 1,26).
După căderea omului şi a omenirii, Dumnezeu-Tatăl ne-a făgăduit trimiterea Fiului şi a Duhului Sfânt. Dumnezeu-Fiul ni S-a făgăduit îndată după căderea lui Adam, ca Cel Ce va zdrobi capul şarpelui (Facere 3, 15), iar Dumnezeu-Duhul Sfânt ni S-a făgăduit tot la început, prin cuvintele: „Şi voi trimite Duhul Meu în voi" (Ezechiel 37, 27). Dar, pentru venirea şi primirea Fiului, a trebuit o pregătire de mii de ani; şi pentru venirea şi primirea Duhului Sfânt, la fel. Vechiul Testament este o pregătire pentru venirea şi primirea Fiului, iar Noul Testament este o pregătire pentru venirea şi primirea Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt Se arată ici şi colo şi în Vechiul Testament. Îl vedem oriunde-i vorba de aleşii Domnului şi de biruinţe sufleteşti. Îl vedem coborându-Se peste cei şaptezeci de bătrâni din tabăra lui Moise (Numeri 11, 16). Îl vedem coborându-Se peste jertfa lui Ilie, în chip de foc (III Regi 18, 38). Îl vedem coborându-Se peste Elisei, după înălţarea lui Ilie (IV Regi 2, 9), îl vedem coborându-Se peste David, când era în luptă cu Goliat: „Duhul Domnului a venit atunci peste David" - spune Biblia [I Regi 16, 13 (I Samuel 16, 13)]... îl vedem coborându-Se peste Samson, când era în luptă cu puiul cel de leu. „Duhul Domnului a venit atunci peste Samson", spune Biblia (Judecători 14, 6)... şi alte multe locuri.
Îndeosebi însă, Duhul Sfânt a lucrat prin prooroci. Duhul Sfânt a grăit prin prooroci. Insuflaţi de Duhul Sfânt, proorocii au vestit pe Mesia şi tainele mântuirii sufleteşti. Prin insuflarea Duhului Sfânt s-au scris şi Scripturile. Autorul (scriitorul) cel adevărat al Scripturilor este Duhul Sfânt. De aceea, Sfintele Scripturi se pot citi cu înţelegere, cu dragoste şi plăcere numai cu ajutorul Duhului Sfânt, precum vom scrie mai târziu, pe larg.
Dar, pe lângă toată această arătare, vremile şi oamenii din Vechiul Testament nu erau încă pregătiţi pentru primirea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt încă nu-Şi găsea statornicie şi odihnă în lume şi în oameni. El Se pogora numai trecător peste unii aleşi ai Domnului. El S-a pogorât peste prooroci, nu însă peste popor, de aceea poporul ura pe prooroci şi îi omora. El S-a pogorât peste cei şaptezeci de bătrâni din tabăra lui Moise, nu însă peste poporul ce striga după „carne" şi poftea să se întoarcă în Egipt. Ba chiar şi aleşii Domnului nu erau un vas statornic, un sălaş statornic pentru Duhul Sfânt. David a fost viteaz mare în faţa lui Goliat, pentru că, în acel moment, „Duhul Domnului a venit peste el". Dar, în faţa femeii lui Urie, David a fost înfrânt; l-a biruit ispita, pentru că Duhul Domnului nu mai era cu el. Samson era viteaz mare nu pentru că avea părul mare, ci pentru că „Duhul Domnului venea peste el". Dar, după ce s-a aruncat în braţele Dalilei, în braţele dezmierdărilor, Duhul a fugit de la el şi a fost înfrânt. Duhul Sfânt nu-Şi găsea încă statornicie şi loc de odihnă în lume şi oameni.
În Vechiul Testament, Duhul Sfânt este întocmai ca porumbelul din timpul lui Noe, care ieşea din corabie şi iar se întorcea în ea, pentru că nu-şi găsea loc de odihnă.
Aşa şi porumbelul Duhului Sfânt ieşea din când în când în lume, dar iar Se întorcea în corabie (la Tatăl). El venea şi iar pleca, pentru că nu-Şi afla încă loc de sălăşluire în oameni. Lumea era încă plină de „mortăciuni", de moarte şi de osândă sufletească. Vasele erau încă prea slabe pentru primirea şi păstrarea Duhului. Trebuia să vină mai întâi Sângele Mielului, apoi darul Duhului Sfânt.
În schimb însă, Vechiul Testament profeţeşte lucrarea Mântuitorului şi lucrarea Duhului Sfânt în icoane ce întrec orice limbă şi iscusinţă omenească. Până va fi pământul acesta, nu va putea grăi nimic aşa de adânc, aşa de frumos şi aşa de duios despre Jertfa şi patimile Mântuitorului, ca locul de la Isaia cap. 53.
Şi nici despre Duhul Sfânt nimeni nu va putea grăi aşa de adânc şi de frumos ca Isaia proorocul. Citiţi la Isaia cap. 35 şi veţi afla cea mai frumoasă icoană a Duhului Sfânt. „ Veseleşte-te, pustia cea însetată... întăriţi-vă, mâini slabe şi genunchi slăbănogiţi, măngăiaţi-vă! Cei slabi de inimă, întăriţi-vă, căci, iată, Acela va veni şi ne va mântui pe noi! Atunci se vor deschide ochii orbilor şi urechile surzilor vor auzi; atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limba gângavilor limpede va fi, că s-a vărsat în pustie apă şi vale în pământ însetat" (Isaia cap. 35).
Citiţi la Isaia cap. 1,16, cap. 49, 8, cap. 55, 1, unde veţi afla lucrarea Duhului Sfânt pusă în asemănare cu revărsarea apelor.
Minunată este şi icoana de la Ezechiel, cap. 37, unde Duhul Sfânt în chipul vântului învie oasele cele uscate.

Duhul Sfânt în Noul Testament
,,Vă este de folos vouă să Mă duc;căci,dacă nu Mă duc,Mângâietorul nu va veni la voi,iar dacă Mă duc,Îl voi trimite vouă"(Ioan 16,5-7).

Vom spune mai departe despre cum S-a arătat şi cum a lucrat Duhul Sfânt în Noul Testament.
Este o mare deosebire între lucrarea Duhului Sfânt din Vechiul şi din Noul Testament. Vom aduce şi aici asemănarea cu porumbelul din timpul lui Noe. De două ori s-a întors porumbelul în corabie, pentru că „n-a găsit un loc unde să-şi pună piciorul" (Facere 8, 9). A doua oară s-a întors cu o ramură de măslin în cioc: semnul începerii unei vieţi noi. Abia când a zburat a treia oară, a aflat loc de odihnă statornică şi nu s-a mai întors.
Aşa a fost şi cu porumbelul Duhului Sfânt. Patru mii de ani a zburat peste o lume plină de păcate şi de moarte sufletească. El Se pogora, ici şi colo, peste aleşii Domnului, dar nu-Şi afla încă loc de odihnă şi de rămânere statornică în ei.
Dar, după ce trecură cei patru mii de ani, un lucru mare se petrecea pe pământ. După „omul cel dintâi, care a fost din pământ, în lume veni Omul al doilea, din cer" (I Corinteni 15, 47).
Acesta era cel dintâi şi Singurul Om Ce n-avea nici un păcat; era cu desăvârşire curat. Porumbelul Duhului Sfânt avea acum în „vasul" acesta un loc de odihnă şi sălăşluire statornică. În Domnul Iisus, porumbelul Duhului Sfânt, în sfârşit Şi-a aflat „un loc unde să-Şi pună piciorul"; a aflat locul pe care de mult îl tot căuta.
În locul acesta a aflat şi „ramura de măslin"; începutul unei vieţi noi, omul cel nou, răscumpărat şi curăţit cu Jertfa Crucii.
„Şi, după ce mai trecură alte şapte zile, porumbelul nu se mai întoarse înapoi" (Facere 8, 12). Duhul Sfânt a rămas în lume. A rămas să locuiască în cei răscumpăraţi şi curăţiţi prin sângele Domnului. ,, Sângele Lui ne curăţă de orice păcat" (I Ioan 1, 7) şi ne face „lăcaş al Duhului Sfânt" (I Corinteni 3,16).
Aici se arată deosebirea între lucrarea Duhului Sfânt din Vechiul şi cea din Noul Testament. În Vechiul Testament, Duhul Sfânt Se pogora peste aleşii Domnului; era peste ei, dar nu era în ei. Domnul Iisus a atras Duhul Sfânt în El şi L-a lăsat să intre şi să lucreze şi în noi. „Eu voi ruga pe Tatăl şi vă va da vouă un alt Mângâietor, Care va rămâne cu voi şi va fi în voi" (Ioan 14, 17). Ce dar mare şi ce deosebire mare!
Vom ilustra această deosebire şi cu o altă asemănare. În Vechiul Testament, Duhul Sfânt a lucrat ca o putere externă; aşa cum moara de vânt sau barca umblă cu ajutorul vântului. În Noul Testament, Duhul Sfânt lucrează ca o putere internă, aşa cum moara de foc sau barca cu motor umblă cu ajutorul motorului din ele.
Şi, acum, să mergem mai departe! Duhul Sfânt S-a pogorât în viaţa Mântuitorului cu toată prisosinţa Sa. Îl vedem pe Duhul Sfânt în toată viaţa Mântuitorului. Îl vedem la întruparea Domnului (Luca 1, 35). Îl vedem la Botez, în chip de porumbel, mărturisindu-L pe Domnul. Îl vedem în pustie, în lupta Mântuitorului cu ispitele diavolului, în puterea Duhului Sfânt învăţa Iisus şi făcea minuni: „Duhul Domnului este peste Mine, că M-a uns să tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima" (Luca 4, 18).
Dar Duhul Sfânt era numai în Domnul; nu era însă şi-n popor, de aceea poporul ura „Cuvântul Adevărului" (Ioan 14, 17).
Duhul Sfânt nu era încă nici peste apostoli. Până la pogorârea Duhului Sfânt, viaţa apostolilor este plină de dovezi şi semne vădite că Duhul Sfânt nu era încă în ei şi nu lucra încă în ei.
Cât de mult îi învăţase Domnul - şi totuşi lui Filip a trebuit să-i spună în faţă: „ De atâta vreme sunt cu voi, Filipe, şi tu nu M-ai cunoscut" (Ioan 14, 9). Nu-L cunoşteau apostolii încă deplin pe Domnul, pentru că n-aveau încă Duhul cunoaşterii, întrebări simple îi duceau în eroare şi încurcătură, pentru că n-aveau încă Duhul cunoaşterii.
Cât îi întărise Domnul - şi totuşi, în noaptea din Grădina Ghetsimani, i-a aflat dormind; nu-i putea ţine treji, pentru că n-aveau Duhul privegherii.
Petru s-a cufundat şi s-a lepădat de atâtea ori, şi cu toţii au fugit în ceasurile Răstignirii, pentru că n-aveau încă Duhul tăriei în credinţă.
Râvna lor, de multe ori, n-avea înţelesul şi făgaşul cel adevărat al Evangheliei, pentru că n-aveau încă Duhul cunoaşterii. Ei cereau să se coboare foc din cer peste vrăjmaşii Domnului. Petru umbla să-L apere pe Domnul cu o sabie şi se ruga să-L ferească Dumnezeu „să nu I se întâmple ceva" (Matei 16, 22).
Nu o dată au fost între apostoli discuţii aprinse, care dintre ei să fie mai mare - pentru că n-aveau încă Duhul smereniei.
Nici predica lor nu era cu putere. În ziua pogorârii Duhului Sfânt, Apostolul Petru a câştigat dintr-o dată trei mii de suflete. Dar câte suflete au câştigat apostolii până la pogorârea Duhului Sfânt?
De aceea le zicea Mântuitorul că, după venirea Duhului Sfânt, vor putea face lucruri mai mari chiar şi decât El (Matei 21,21).
Iisus Mântuitorul i-a învăţat pe apostoli abia alfabetul Evangheliei; restul a rămas să-l facă Duhul Sfânt, şcoala cea mare a Duhului Sfânt. În acest înţeles le zicea Mântuitorul: „Mai am multe de spus, dar acum nu le puteţi purta. Duhul Adevărului vă va descoperi lucrurile viitoare" (Ioan 16, 12-13).
Scriind aceste învăţături, eu mă gândesc, Doamne, câţi dintre creştinii de azi sunt şi acum încă tot înainte de pogorârea Duhului Sfânt! Cât de slabi şi neînţelegători sunt oamenii în cele sufleteşti, pentru că în viaţa lor nu S-a pogorât încă Duhul Sfânt!
În seara Cinei celei de Taină, Domnul le spune ucenicilor vestea cea mare: „Acum Mă duc la Cel ce M-a trimis... întristarea a umplut inimile voastre. Dar vă spun adevărul: vă este de folos vouă să Mă duc. Căci, de nu Mă duc, Mângâietorul nu va veni la voi, dar, dacă Mă duc, îl voi trimite vouă" (Ioan 16, 5-7).
Învăţăceii s-au întristat auzind această veste. Domnul i-a mângâiat cu vestea trimiterii unui Mângâietor. E întrebarea însă: în ce măsură s-au mângâiat apostolii cu vestea aceasta? Ei încă nu cunoşteau puterea Duhului Sfânt. Ei ar fi dorit mai mult să rămână Domnul cu ei. Ei se gândeau ce vor face după ce Domnul îi va părăsi; cine îi va mai învăţa, cine îi va mai apăra, întări şi mângâia? Ei vor fi plâns şi îl vor fi rugat pe Domnul să rămână cu ei.
Ei nu înţelegeau încă planul cel mare al mântuirii noastre. Domnul a trecut peste întristarea şi lacrimile lor; altcum, n-ar fi venit nici mântuirea lor, nici a noastră. „Este de folos vouă să Mă duc" - zicea Domnul. Domnul trebuia să meargă. Trebuia întâi să meargă la Golgota; să spele cu scump Sângele Lui vasele noastre cele necurate, ca să Se poată aşeza în ele darul Duhului Sfânt. Domnul trebuia întâi să moară şi să Se înalţe la cer, pentru ca, după moartea şi slăvirea Lui, să ne vină darul cel mare al Duhului Sfânt.
Apostolii s-au întristat auzind că Domnul Se duce. Cât a fost însă de bine că Domnul S-a dus! Ce ar fi fost de noi dacă El nu S-ar fi dus?... Ce ar fi fost de apostoli de nu mergea Domnul să le trimită pe Mângâietorul şi întăritorul cel mare?... Desigur, ar fi căzut cu toţii şi s-ar fi ascuns de frica iudeilor. Azi n-ar mai fi fost nici urmă de Evanghelie. S-ar fi stins de mult lumina aprinsă de Domnul pe pământ şi noi am fi nişte pierduţi.
Ce bine este, aşadar, că Domnul S-a dus să ne trimită pe Mângâietorul şi întăritorul cel mare!
Slavă Ţie, Scumpul nostru Mântuitor, slavă Ţie, că ne-ai arătat şi aici cât de mare şi cât de binecuvântată a fost Jertfa Ta cea mare şi sfântă!
Prin Jertfa Ta cea sfântă, ne vin nouă darul şi harul Duhului Sfânt, iar, de altă parte, prin darul Duhului Sfânt înţelegem Jertfa Crucii Tale.
Însemnaţi-vă bine un lucru: Iisus Mântuitorul nu ne dă nimic decât prin darul Duhului Sfânt. Darurile Golgotei ne vin prin Duhul Sfânt. Numai cu ajutorul Duhului Sfânt putem înţelege şi primi darurile Golgotei. Am fi pierdut de mult Jertfa Crucii, dacă nu ne-ar arăta-o neîncetat Duhul Sfânt. Am fi pierdut „medicina", dacă n-am avea pe „doctorul" care ne arată puterea ei.
În poporul nostru se vorbeşte că ar fi fost cândva, demult, demult, o iarbă vrăjită, ce vindeca toate bolile. Iarba cică ar exista şi azi, dar oamenii n-o mai cunosc... au pierdut în decursul vremii cunoaşterea ei.
Aşa ar fi azi şi Jertfa Scumpului nostru Mântuitor, dacă n-ar fi venit în lume Duhul Sfânt. Ar fi o doctorie pierdută, o comoară pierdută. Ce bine a fost dar că Domnul S-a dus şi ne-a trimis nouă pe Duhul Sfânt!
Slavă Ţie, Scumpul nostru Mântuitor, slavă Ţie! Noi slăvim neîncetat Jertfa Ta cea scumpă şi sfântă. Poate unora li s-ar părea că stăruim prea mult lângă Crucea Ta. Nouă însă ni se pare că avem prea puţine zile pe acest pământ să vestim şi să slăvim neîncetat Jertfa Ta cea mare şi sfântă.

Cum să ne pregătim pentru primirea Duhului Sfânt
,,Iar voi să nu vă depărtaţi de Ierusalim,până când va veni Duhul asupra voastră şi veţi lua putere!" (Fapt.Ap.1,4)

Am vorbit, mai înainte, despre cum S-a arătat în lume Dumnezeu-Duhul Sfânt. Am vorbit, îndeosebi, cum S-a arătat Duhul Sfânt în Vechiul şi Noul Testament şi în viaţa Mântuitorului.
Acum vom arăta, în continuare, cum i-a pregătit Mântuitorul pe apostoli pentru pogorârea şi primirea Duhului Sfânt.
Am arătat, mai înainte, cât de slabi erau apostolii fără darul şi puterea Duhului Sfânt. N-aveau nici cunoştinţă destulă, nici putere destulă. Mântuitorul i-a pregătit pentru pimirea Duhului Sfânt. După slăvită învierea Sa, Mântuitorul a mai petrecut patruzeci de zile cu apostolii, în care timp „le-a deschis lor mintea, ca să înţeleagă Scripturile" (Luca 24, 45) şi i-a pregătit, în special, pentru primirea Duhului Sfânt.
,, După Patima Sa, Iisus li S-a arătat viu prin multe dovezi şi li S-a făcut văzut timp de patruzeci de zile, vorbind cu ei despre tainele împărăţiei lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 1,3).
Ultimele cuvinte, ce le-a adresat Domnul apostolilor Săi, au fost făgăduinţa cea mare a trimiterii Duhului Sfânt: „ Iar voi să nu vă depărtaţi de Ierusalim, ci să aşteptaţi făgăduinţa Tatălui!... Şi când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, veţi lua putere şi îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi până la marginile pământului" (Faptele Apostolilor 1, 4; 8),
Şi, din felul cum i-a pregătit Mântuitorul pe apostoli pentru primirea Duhului Sfânt, se vede însemnătatea şi locul ce-l au darul şi harul Duhului Sfânt în vestirea Evangheliei şi în lucrul mântuirii sufleteşti. Apostolii au trăit trei ani cu Mântuitorul şi totuşi, după înălţarea Sa, ar fi pierdut desigur şi Evanghelia şi mântuirea, dacă n-ar fi venit peste ei Duhul Sfânt cu darurile Sale.
Ce s-ar alege de noi, nişte bieţi oameni neputincioşi, dacă n-am avea darurile Duhului Sfânt?...
Iară şi iară voi spune deci ce lipsă mare avem noi de Duhul Sfânt şi ce bine este că - prin darurile Duhului Sfânt - Domnul este cu noi şi va fi până la sfârşitul veacurilor (Matei 28, 20).
Fără darul Duhului Sfânt, nu este - şi nu poate fi - nici creştinătate, nici creştini. „Precum corpul fără de suflet, mort este - zice Fericitul Augustin - întocmai aşa, şi un creştin, fără de Duhul Sfânt, mort este".
Un creştin adevărat trăieşte şi răsuflă în puterea Duhului Sfânt. „Un creştin fără Duhul Sfânt - zice un alt Sfânt Părinte - ce ar putea fi altceva, decât un Egipt fără râul Nil, un pământ fără ploaie, un sat fără fântâni, o vie fără soare, o fântână fără apă."
Precum nu ne putem închipui ziuă fără soare, viaţă fără răsuflare, cer fără Dumnezeu, aşa nu poate fi nici creştin adevărat fără Duhul Sfânt. Nici un pas nu putem face spre cer fără Duhul Sfânt. Duhul Sfânt ne dă aripi sufleteşti, ne dă ochi sufleteşti, ne dă răsuflare şi viaţă. Un creştin fără Duhul Sfânt este un „mort ce trăieşte" (Apocalipsa, cap. 3).
Un lucru este, aşadar, limpede ca soarele: noi avem lipsă de darul şi puterea Duhului Sfânt. Trebuie însă să facem şi pregătire pentru primirea acestui dar. El nu ni se dă cu forţa. Nici darul Golgotei, nici darul Duhului Sfânt nu ni se dau cu sila. Nici şcoala Golgotei, nici şcoala Duhului Sfânt nu-şi strâng şcolarii cu arcanul, ci trebuie să intrăm noi în ele.
Pildă ne dau şi aici apostolii. Domnul Iisus le-a dat în grijă să aştepte pogorârea Duhului Sfânt în Ierusalim: „ Iar voi să nu vă depărtaţi de Ierusalim!". Dar pregătirea încă nu era numai aceasta: să stea în Ierusalim. Evanghelia de la Luca ne spune mai departe că, „în tot timpul acesta, apostolii erau în Templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu" (Luca 24, 53). Adică aşteptau pogorârea Duhului Sfânt, petrecând în rugăciune. Darul Duhului Sfânt se pogoară şi azi numai peste o viaţă de rugăciune; peste cei ce trăiesc o viaţă de rugăciune.
A doua, apostolii aşteptau pogorârea Duhului Sfânt, retraşi de vuietul lumii; retraşi în singurătate şi rugăciune.
Cu astfel de pregătiri trebuie să cerem şi să aşteptăm şi noi pogorârea Duhului Sfânt în viaţa noastră şi peste viaţa noastră.
Să ne retragem din lume; din duhul acestei lumi; din modele şi păcatele lumii, ascultând de Cuvântul Mântuitorului: „ voi în lume sunteţi, dar nu mai sunteţi din lume" (Ioan 17, 11-16). Duhul Sfânt Se pogoară numai peste o viaţă retrasă din „duhul acestei lumi".
Retraşi din lume, să petrecem o viaţă de rugăciune şi să cerem în rugăciunile noastre darul şi harul Duhului Sfânt! „ Drept aceea - zicea Iisus - Tatăl nostru, Cel din ceruri, da-va Duhul Sfânt acelora care îl cer" (Luca 11, 13).
Duhul Sfânt nu Se pogoară peste o viaţă ce se afundă şi se cufundă în răutăţi şi păcate. „A cere Duhul Sfânt - zice un Sfânt Părinte -, dar de lumeştile plăceri şi păcate a nu te lăsa, înseamnă ca şi când ai invita pe o mireasă să intre într-o casă de desfrânare".
Cu o astfel de pregătire aştepţi tu, dragă cititorule, pogorârea Duhului Sfânt şi ceri sălăşiuirea Lui în sufletul tău?...

În ziua cea mare a Cincizecimii
Despre cum S-a pogorât Duhul Sfânt peste apostoli şi peste credincioşi. Creştinii cei dintâi, creştinii cei adevăraţi au ieşit şi ies şi azi din revărsarea Duhului Sfânt

Citiţi istoria pogorârii Duhului Sfânt, în Faptele Apostolilor, cap. 2-10 şi veţi vedea acolo minunata lucrare a Duhului Sfânt! Întâi şi întâi, pogorârea Duhului Sfânt a făcut o mare schimbare în viaţa apostolilor. Cât de neajutoraţi erau mai înainte! Le lipsea tăria credinţei, le lipsea curajul evanghelic, le lipsea însufleţirea, înălţarea Mântuitorului îi lăsase întristaţi.
Şi, iată-i, după pogorârea Duhului Sfânt, sunt alţii! Ei predică plini de curaj pe Iisus cel Răstignit; vorbesc cu putere mare; sunt plini de Duh Sfânt; sunt acum plini până la revărsare de acel foc sufletesc, de acea „beţie" sfântă, pe care o face Duhul cel Sfânt. Ei stau acum voioşi în faţa prigoanelor şi suferinţelor pentru Domnul.
Una din însuşirile Duhului Sfânt aceasta este: El umple până la revărsare sufletele pe care le cuprinde; dintr-un suflet rece, face unul fierbinte; dintr-un suflet gol, face unul „plin", din care se revarsă daruri.
Dar lucrarea Duhului Sfânt nu s-a arătat numai în sufletul şi viaţa apostolilor, ci şi în sufletul şi viaţa mulţimii. Citiţi în Faptele Apostolilor, cap. 2 până la cap. 4, şi veţi vedea ce lucrare minunată a făcut Duhul Sfânt în popor.
„ Şi cei ce au primit propovăduirea - spun Scripturile - stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni; şi, în toate zilele, erau aşteptând cu un cuget în biserică, şi, frângând prin case pâinea, primeau hrană cu bucurie şi cu bunătatea inimii. Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului norod, iar Domnul adăuga zi de zi la numărul lor pe cei care se măntuiau" (Faptele Apostolilor 2, 41-47). „Mulţimea celor care crezuseră era o inimă şi un suflet... un mare dar era peste toţi... se cutremura locul unde se rugau... şi nu era nici unul printre ei care să ducă lipsă de ceva" (Faptele Apostolilor 4, 31-35).
Ce viaţă minunată era viaţa celor dintâi creştini! Iar această viaţă era rodul revărsării Duhului Sfânt. Era o viaţă ce stătea sub revărsarea Duhului Sfânt. Vântul Duhului Sfânt sufla cu putere, iar creştinii stăteau sub suflarea lui.
Revărsarea Duhului Sfânt a dat pe creştinii cei dintâi, pe creştinii cei adevăraţi, a dat aşa-numitul „veac de aur" al creştinătăţii. Duhul Sfânt a desăvârşit lucrarea Mântuitorului. El a întemeiat creştinătatea cea adevărată, cea plină de dar şi de putere.
Mulţi mă întreabă ce trebuie să facă, să fie creştini buni şi adevăraţi. Unii umblă după Pravile, alţii cer regulamente şi reguli de viaţă
creştină.
Voiţi să aflaţi cum trebuie să trăiască un creştin adevărat? Mergeţi la izvor! Mergeţi la viaţa celor dintâi creştini, care au ieşit din şcoala
Duhului Sfânt!
O, cum n-am eu glas de trâmbiţă, să strig: Citiţi în Noul Testament, la Faptele Apostolilor, să vedeţi cum a fost viaţa celor dintâi creştini, viaţa creştinilor celor „de aur"!... Citiţi în Faptele Apostolilor, să vedeţi ce minciună mare-i creştinătatea noastră de azi şi să aflaţi cum trebuie să trăim, ca să ieşim din această minciună de suflet pierzătoare!
Cât de departe suntem noi de viaţa celor dintâi creştini! Ce viaţă creştinească fără putere trăiesc creştinii de azi, tocmai fiindcă nu stau sub revărsarea Duhului Sfânt! Parcă am ajuns iarăşi în Vechiul Testament, când Duhul Sfânt Se pogora numai peste oameni singuratici, în cazul cel mai bun, peste un grup de câţiva oameni. Cu lumânarea trebuie să cauţi patru-cinci oameni în mijlocul cărora trăieşte cu adevărat Hristos, prin revărsarea darurilor Duhului Sfânt.
Lipseşte „vuietul" Duhului din viaţa oamenilor, de aceea vuieşte lumea de răutăţi şi păcate. De aceea nu se văd între oameni „roadele Duhului Sfânt', care sunt: dragostea, pacea, bucuria, ci se văd „roadele trupului", care sunt: desfrânările, sfezile, vrajbele, slujirea idolilor, gâlcevile, împerecherile, beţiile (Galateni 5, 22).
Pe urma revărsării darurilor Duhului Sfânt din ziua Cincizecimii, a rămas o lume de dragoste, de frăţietate, de jertfă şi bunătate. A rămas o mare familie a lui Dumnezeu. Creştinii cei dintâi erau o mare familie a lui Dumnezeu; erau cu adevărat copiii lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 4,32-35).
Acest „veac de aur" al creştinismului, acest creştinism adevărat şi veritabil va putea reînvia şi azi numai prin revărsarea Duhului Sfânt. Când însă va sosi această binecuvântată vreme?
Iubiţii mei fraţi ostaşi! Oastea Domnului a ieşit din suflarea şi revărsarea Duhului Sfânt. Mişcarea noastră este o încercare de punere a vieţii noastre sub revărsarea şi cârmuirea Duhului Sfânt; este o încercare de întoarcere la traiul şi viaţa celor dintâi creştini. Să ştiţi, iubiţii mei, că, de vom stărui în credinţă, în luptă, în priveghere şi rugăciune, „vuietul" şi vântul Duhului Sfânt vor sufla tot mai puternic şi peste Mişcarea noastră şi vom putea face lucruri mari şi minunate.

Cele două tabere din ziua Cincizecimii
Duhul Sfânt a tras hotar între două lumi, între două tabere, care vor rămâne până la sfârşitul veacurilor

Vorbirea apostolilor din ziua Cincizecimii a făcut un mare răsunet (citiţi pe larg în Faptele Apostolilor, cap. 2). În vorbirea lor, era „vuietul" Duhului Sfânt, iar „vuietul" acesta totdeauna răscoleşte frământările mântuirii sufleteşti.
„ Toţi erau uimiţi şi ziceau unii către alţii: «Ce vrea să fie aceasta?»" (Fapte 2, 12). „După ce au auzit cuvintele lor, au rămas străpunşi la inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: «Fraţilor, ce să facem?» (Fapte 2, 37).
Dar, alături de aceşti „răniţi" de „sabia Duhului Sfânt", în ziua Cincizecimii era şi o altă ceată. Ascultaţi: „Iar alţii îşi băteau joc şi ziceau (de apostoli) că sunt plini de must" (Fapte 2, 13).
În faţa apostolilor, mulţimea stătea împărţită în două tabere: o tabără căuta mântuirea, cealaltă o batjocorea. O parte din mulţime a fost rănită de „limbile de foc", cealaltă a rămas împietrită. Vuietul Duhului Sfânt pentru unii era o veste dulce de mântuire, iar pentru alţii o nebunie.
Aşa a fost în ziua Cincizecimii, aşa e şi azi, şi aşa va fi până la sfârşitul veacurilor.
Să luăm, spre pildă, mişcarea cu Oastea Domnului. Ce frumos şi puternic răsunet sufletesc a făcut prin ţară această Mişcare! Câte suflete a trezit din somnul păcatelor.
Dar, de altă parte, şi câtă critică şi împotrivire contra ei! Pentru cei răniţi de Duhul Sfânt, Oastea este un sprijin de mângâiere şi mântuire sufletească, dar pentru ceilalţi este o nebunie, o „sectă".
În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a tras hotar între două lumi, între doi oameni. A tras hotar între „omul cel vechi" şi „omul cel nou", între „omul cel lumesc" şi „omul cel duhovnicesc" (I Corinteni 3, 1; Efeseni 4, 22-24).
Duhul Sfânt a tras hotar între două lumi, care nu se pot înţelege, între doi oameni care nu se pot înţelege (I Corinteni 2, 14). Din ziua Cincizecimii a pornit această „neînţelegere" şi ea va dura până la sfârşitul veacurilor.
Nouă ni se aduce ridicola învinuire că-i „dezbinăm" pe oameni. Cică Oastea Domnului îi dezbină pe oameni în tabere.
Fără îndoială, Oastea Domnului e vinovată de această „crimă".
Când, într-un sat, unii chefuiesc şi petrec la cârciumă, iar alţii îşi petrec în Domnul, cântând şi rugându-se - iată, „dezbinarea" e gata! Iată, „crima" Oastei e dovedită!
Când la hramurile Sfintelor Mănăstiri, unii sorb apa cea vie, iar alţii sorb alcoolul - ce mai vreţi? Criminala „dezbinare" ce o face Oastea e vădită.
Numai cât, pentru această „crimă", nu putem fi noi răspunzători. Vinovatul e altul. E „vuietul" şi Vântul cel Ceresc din ziua Cincizecimii.
„Vuietul" Duhului Sfânt are o mare „vină". El tulbură „liniştea" oamenilor. „Am avut linişte în parohie - spune o arătare (plângere, n.n.) ce s-a făcut contra noastră - până nu s-a ivit Oastea Domnului; dar de atunci ni s-a tulburat liniştea".
Oamenii din respectiva parohie îşi vedeau „în linişte" de beţii, sudalme şi alte păcate şi, iacă, „vuietul" Duhului Sfânt a tulburat această linişte de moarte sufletească.
Să nu descurajăm, iubiţilor fraţi ostaşi! Scripturile trebuie să se împlinească şi aici. Oriunde Oastea va grăi despre mântuirea sufletului, să ştiţi că vom avea în faţa noastră cele două tabere din ziua Cincizecimii. Pe unii îi va răni cuvântul lui Dumnezeu, iar pe alţii îi va îndârji.
Oriunde suflă Vântul cel Ceresc, acolo se ivesc îndată cele două tabere. Acolo trebuie să vină negreşit şi hulele, batjocurile, prigoanele.
Eu mă gândesc la binecuvântata zi a Cincizecimii. Ce bucurie mare vor fi avut apostolii! Poate niciodată nu va fi avut Ierusalimul o zi plină de atâta vuiet şi răsunet sufletesc. Până noaptea târziu vor fi răsunat predicile şi cântările duhovniceşti.
Dar oamenii cei lumeşti, desigur, nu vor fi înţeles aceste lucruri. Pe vremile acelea, între Ierusalim şi Galileea (unde era lacul Ghenezaret, bogat în peşte) se făcea mare negoţ de peşte. Apostolii veniseră din Galileea şi oamenii cei lumeşti, desigur, îşi vor fi zis: uite, galileenii ăştia au făcut târg bun cu peştele şi acum îşi petrec şi cântă (aşa cum îşi petrec şi „creştinii" de azi, după târgurile ce le fac; oamenii cei lumeşti nici nu îşi pot închipui o altfel de petrecere decât cea care iese din duhul diavolului, din alcool).
Dar o altfel de bucurie aveau cei unsprezece galileeni. Cu adevărat, ei făcuseră negoţ de peşte. Pescuiseră trei mii de suflete din adâncul pierzării şi, de bucuria acestui „târg", „îşi petreceau în cântări de bucurie duhovnicească". Pentru oamenii cei lumeşti, vuietul şi lucrarea Duhului Sfânt este o nebunie, dar, pentru cei credincioşi, este o bucurie, este o putere pe care nimeni şi nimic nu o poate lua sau tulbura.
Duhule Sfinte! Dă-ne şi nouă, celor din Oastea Domnului, această bucurie şi această putere! Revarsă-Ţi neîncetat peste noi darurile Tale şi ne ajută să biruim!
_________________
Slăvit să fie Domnul!

[Matei Vasilică]

Duhul Sfânt, învăţătorul
"Iar Mângâietorul-zicea Iisus-adică Duhul Sfânt,pe care-L va trimite Tatăl,în numele Meu,vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus vouă" (Ioan 14,26).

Să mergem mai departe cu învăţăturile despre lucrarea Duhului Sfânt! Lucrarea Duhului Sfânt ne-a arătat-o însuşi Mântuitorul. Iisus Mântuitorul ni L-a vestit pe Duhul Sfânt ca Mângâietor, ca învăţător, ca Mijlocitor... (Ioan cap. 14, vers. 16, 17 şi 26; cap. 15, 26; cap. 16, 7-15). Vom cerceta, rând pe rând, aceste lucrări. În acest capitol, vom vorbi despre Duhul Sfânt-învăţătorul.
„ Iar Mângâietorul - zicea Iisus - adică Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl în numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus vouă" (Ioan 14, 26).
Iisus Mântuitorul a fost Marele învăţător Ceresc, Care S-a coborât pe pământ, să înveţe pe oameni tainele mântuirii sufleteşti. Trei ani a învăţat Iisus pe pământ. Fericiţi au fost acei care I-au putut asculta Cuvântul. Dar tot atât de fericiţi putem fi şi noi. Marele învăţător petrece şi azi cu noi. El ne-a trimis pe Duhul Sfânt, Care ne învaţă totul.
Duhul Sfânt ne învaţă tot ce a învăţat Domnul Iisus. Şi ne învaţă tot aşa cum ne-a învăţat El. Cuvântul Lui e tot aşa de dulce şi graiul Lui e tot aşa de bun şi de blând. Cei care ascultă glasul acestui învăţător simt şi azi tot ceea ce simţeau gloatele care umblau după Mântuitorul; simt o nespus de dulce bucurie, mângâiere, putere şi tărie sufletească. Dar această bucurie şi putere sufletească o simt numai cei ce petrec în şcoala Duhului Sfânt şi ascultă învăţăturile Lui.
O, cum se împlinesc şi aici Evangheliile! Numai o ceată mică de oameni umbla după Mântuitorul şi sorbea putere şi mântuire din cuvintele Lui. Numai o ceată mică de oameni petrece şi azi în şcoala cea minunată a Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt este Marele învăţător Ceresc. El are o şcoală minunată, în care se învaţă toate tainele mântuirii sufleteşti. Orice creştin adevărat trebuie să fie un şcolar al Duhului Sfânt. Multe, multe ar fi de spus despre şcoala cea minunată a Duhului Sfânt.
Voi spune numai, pe scurt, câte ceva: despre cum se învaţă în această şcoală,despre ce se învaţă în ea şi despre cine sunt elevii ei.
Este o mare, o foarte mare deosebire între şcolile cele lumeşti şi şcoala cea duhovnicească a Duhului Sfânt. Şcolile cele lumeşti îşi încep prelegerile numai după ce copiii au învăţat să grăiască şi să vorbească. În şcoala Duhului Sfânt, prelegerile încep însă când omul încă nu poate „grăi" („vorbi"). Duhul Sfânt-Învăţătorul, ne deschide mai întâi graiul să strigăm „Ava, Părinte!" (Romani 8, 15). Acesta-i cel dintâi cuvânt pe care ni-l predă şcoala Duhului Sfânt. O, ce dulce-i acest cuvânt şi o, ce înţeles mare capătă când ni-l predă Duhul Sfânt!
Tată!... Părinte Ceresc!... Ce vorbă dulce şi sfântă este aceasta, când o înveţi în şcoala Duhului Sfânt! Aceasta este prima „literă" din „alfabetul" Duhului Sfânt. Aceasta este litera „A" din şcoala Duhului Sfânt. Duhul Sfânt desăvârşeşte mai întâi legătura înfierii noastre cu Tatăl Ceresc, cea făcută prin Jertfa Golgotei.
Urmează apoi celelalte litere din alfabet. Şcoala Duhului Sfânt îşi are „Abecedarul" ei, îşi are „vocabularul" ei, „gramatica" ei. În şcoala aceasta se predau un alfabet nou, o gramatică nouă, o limbă nouă, limba cea dulce a Canaanului. Ah! Câte aş putea spune despre această şcoală minunată! Mă tem însă că mulţi, mulţi nu mă vor înţelege (deoarece şcoala Duhului Sfânt are foarte puţini şcolari).
Cine sunt elevii acestei şcoli? Poate fi oricine. Elevii ei sunt oameni din toate clasele şi tagmele: tineri, bătrâni, bărbaţi, femei, învăţaţi, neînvăţaţi. Aici voi spune că cei învăţaţi intră mai greu în şcoala Duhului Sfânt. Bag seamă, nu-i lasă ispita trufiei. Se ţin cu mult mai „învăţaţi" decât să asculte de Duhul Sfânt.
O, ce lucru dureros e să vezi oameni învăţaţi, cărturari mari, dar în cele sufleteşti şi duhovniceşti sunt aproape analfabeţi! Cu câţi avocaţi, medici, slujbaşi etc. poţi vorbi şi discuta despre lucrurile mântuirii sufleteşti?...
Ce veste scumpă este aceasta: oricine poate intra în şcoala Duhului Sfânt! Pentru primirea în această şcoală, nu-ţi trebuie decât un „atestat" de credinţă şi un altul de dorinţă după mântuirea sufletului.
Trebuie apoi să ştim că şi elevii acestei şcoli nu sunt toţi într-o „lecţie". Unii abia încep a „sloveni", alţii citesc fluent, unii au înaintat departe, alţii acum încep. Însă toţi înaintează şi se deşteaptă văzând cu ochii. În şcoala Duhului Sfânt nu cade nimeni.
Mai zilele trecute am vorbit cu un profesor despre elevii unei clase care trebuia decimată.
Elevii nu pot presta, nu-i ajută puterile minţii. În şcoala Duhului Sfânt nu se întâmplă aşa ceva. Nici unul dintre şcolarii ei nu cade. Nici unul nu rămâne repetent. Nici unul nu este eliminat, că nu poate învăţa, afară de cazul că el părăseşte de bunăvoie această şcoală (adică dezertează iar la păcate).
Istoria păstrează numele unui om idiot (tâmpit), care - cuprins de râvnă sufletească - se apucase şi el să se ocupe cu Biblia şi cu cele sufleteşti. O lună de zile i-a trebuit până să înveţe cuvintele prime din Evanghelia de la Ioan: „La început era Cuvântul". Nimeni nu credea că ar putea ieşi ceva din el. Dar, după un an, omul vorbea şi predica din Scripturi.
O, ce lucruri mari şi minunate face şcoala Duhului Sfânt! Din oameni beţivi, pătimaşi, şcoala Duhului Sfânt face cititori în Biblie şi vestitori ai Domnului (atâţia şi atâţia de aceştia avem şi în Oastea Domnului).
Trebuie apoi să ştim că şcoala Duhului Sfânt nu se gată niciodată. Nimeni nu poate zice: Am isprăvit această şcoală! Din ce înveţi în ea mai mult, bagi de seamă cât de mult mai ai de învăţat. Duhul Sfânt ne descoperă un adevăr după altul. Ne trece mereu dintr-o clasă în alta. Dar „examenul final", cunoştinţa deplină, o vom avea numai după ce vom trece în Ţara unde „vom vedea pe Iisus în faţă, aşa cum este " (I Ioan 3, 2) şi ,, vom pricepe împreună cu toţi sfinţii care sunt lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea, şi vom cunoaşte dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să fim plini de toată plinătatea lui Dumnezeu" (Efeseni 3, 18-19).
Şi, acum, ceva despre ce învaţă Duhul Sfânt-învăţătorul. Ne învaţă despre tot ce ne trebuie. Ne învaţă şi ne aminteşte mereu despre toate învăţăturile şi tainele mântuirii sufleteşti, pe care ni le-a lăsat Iisus Mântuitorul.
Ne învaţă despre dragostea lui Dumnezeu-Tatăl.
Ne învaţă despre Iisus Hristos şi Jertfa Lui cea sfântă. Golgota este, îndeosebi, lecţia de predilecţie a Duhului Sfânt. Duhul Sfânt îl vesteşte, îndeosebi, pe Iisus Mântuitorul.
Din şcoala Duhului Sfânt ies cei ,, nebuni pentru Hristos" (I Corinteni 4, 10). În şcoala aceasta a învăţat Apostolul Pavel „să-L predice pe Iisus cel Răstignit" (I Corinteni 2, 2) şi „să se laude numai în Crucea Domnului" (Galateni 6, 14). În şcoala aceasta a învăţat şi cel ce scrie aceste rânduri să-L predice mereu pe Iisus cel Răstignit.
Oriunde veţi auzi vorbindu-se cu foc şi cu stăruinţă despre Iisus cel Răstignit, să ştiţi că pe acolo a suflat vântul Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt ne învaţă apoi să cântăm, să predicăm, să răbdăm, să ne smerim etc.
Duhul Sfânt ne învaţă şi cum să vestim căile Domnului şi căile mântuirii. Numai o predică, numai o vorbire ieşită din şcoala Duhului Sfânt poate pescui suflete pentru împărăţia lui Dumnezeu. O vorbire - oricât de simplă - răneşte sufletele, când e încălzită în focul Duhului Sfânt.
La o conferinţă culturală, într-un post al Paştilor, am auzit pe un cărturar citind poporului despre patimile şi moartea Mântuitorului. Dar citirea nu mişca inimile. Cititorul citea o istorie, aşa cum ai citi despre viaţa şi moartea unui om mare din istorie. Sufletul cititorului n-avea nimic cu ceea ce se citea.
Dar, când după el s-a ridicat un credincios şi a început a citi din Noul Testament despre patimile şi moartea Mântuitorului, poporul a început a plânge. Asta era o citire ieşită din şcoala Duhului Sfânt. Citirea asta ieşea din sufletul cititorului; avea acel suflu ce mişcă şi răneşte inimile. Tot aşa e şi cu cântările cele duhovniceşti.
Duhul Sfânt ne învaţă să cântăm cântări duhovniceşti. El dă grai şi celor ce n-au mai cântat niciodată (aşa cum şi duhul diavolului, alcoolul, îl face să cânte pe cel ce n-a mai cântat niciodată).
O cântare ieşită din şcoala Duhului Sfânt mişcă sufletele, chiar dacă e plină şi de greşeli în arta cântării. Dar, de altă parte, o cântare religioasă cântată de un om pătimaş, beţiv, necredincios, nu mişcă sufletele, cu oricât meşteşug ar fi cântată.
Duhul Sfânt ne învaţă şi cum trebuie să ne rugăm. Duhul Sfânt ne arată şi cum trebuie să citim Biblia. Ce binecuvântări se revarsă peste cei ce citesc Biblia şi se roagă cu ajutorul Duhului Sfânt! Despre aceasta vom vorbi mai pe larg altă dată.
Acum vom spune pe scurt numai atât că şcoala Duhului Sfânt îşi apasă sigiliul său peste toţi şcolarii ei, peste vorbele lor, peste cântările lor, peste rugăciunile lor, peste scrisul lor şi peste toate manifestările vieţii lor.
Mie mi-i destul să aud pe cineva cum rosteşte cuvintele „Iisuse, Domnul meu şi Mântuitorul meu!...", ca să aflu de a învăţat, ori ba, în şcoala Duhului Sfânt.
Slavă Ţie, Duhule Sfinte, slavă Ţie! Toată râvna noastră, toată căldura noastră, toate revărsările noastre, toate rugăciunile noastre, toată deşteptarea noastră, toate cântările noastre sunt aripile Tale, Porumbel Sfânt şi Scump!

Ceva despre cum învaţă Cerescul Învăţător

Să vedem acum ce fel de metodă de învăţământ are acest învăţător Ceresc.
Înainte de toate, vom spune că Duhul Sfânt învaţă pe cine vrea. Vântul Duhului Sfânt „ suflă încotro vrea" (Ioan 3, 8). Acest învăţător nu are apoi nici ore anumite şi nici un loc anumit. El învaţă oricând şi oriunde.
El învaţă în Biserică, în predică, în citirea Bibliei, în rugăciune, în adunare, în cântare, în necazuri, în boli, în încercări etc. Pe unii îi învaţă într-un chip, pe alţii într-altul.
Pentru fiecare om, Duhul Sfânt are o metodă specială, se ocupă special cu învăţarea lui. Duhul Sfânt învaţă în diferite chipuri, însă, pe urmă, şcolarii Lui se întâlnesc în aceeaşi lecţie. Să vedem!
Duhul Sfânt îşi începe şcoala cu lecţia cea mai grea: cu cunoaşterea păcatului, cu cunoaşterea şi simţirea stării noastre celei păcătoase. Numai cu ajutorul Duhului Sfânt putem cunoaşte păcatul, iar cunoaşterea cea adevărată a păcatului este prima condiţie a mântuirii noastre sufleteşti.
Poţi să vorbeşti celui păcătos zile întregi despre starea lui cea păcătoasă. Poţi să-i vorbeşti zile întregi despre mânia lui Dumnezeu şi despre iad şi pedeapsa păcatului, el nu va înţelege, el nu va simţi cu adevărat păcatul şi starea lui cea grozavă, până nu-i va arăta acest lucru Duhul Sfânt.
Să-l agrăieşti (să-l numeşti, n.n.) pe cineva cu cuvântul „păcătosule", se simte jignit şi ofensat, îşi închipuie omul că, dacă n-a omorât, n-a aprins, nu este păcătos. Când vrei să-l aşezi pe banca acuzaţilor, pe banca păcătoşilor, protestează. Dar se schimbă îndată lucrurile când Duhul Sfânt face acest lucru.
Când Duhul Sfânt îl aşază pe om pe banca acuzaţilor pentru păcate, pe banca păcătoşilor, atunci omul deodată se trezeşte îngrozit. Îşi vede starea grozavă şi fioroasă în care se află. Simte sentinţa: „plata păcatului este moartea" (Romani 6, 23) şi strigă îngrozit: „Oh, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi din o astfel de pierzare?" (Romani 7, 24). Târât de Duhul Sfânt pe banca acuzaţilor pentru păcat, omul se simte „sărac, gol, nemernic, orb" (Apocalips 3, 17) şi cere ajutorul ceresc.
După această binecuvântată trezire, Duhul Sfânt merge mai departe cu lecţia. Pe cei treziţi -în diferite chipuri - îi strânge pe un singur drum: pe drumul ce duce la Golgota. Şi pe urmă îi depune la picioarele Crucii, unde află iertare şi mântuire. În diferite chipuri îi trezeşte Duhul Sfânt pe cei păcătoşi, şi pe urmă îi întâlneşte în aceeaşi lecţie: la picioarele Crucii.
Trebuie apoi să ştim că Duhul Sfânt nu trezeşte numai frica de păcat şi de pedeapsă, ci trezeşte şi plăcerea pentru cele sufleteşti. Omul trezit de vântul Duhului Sfânt începe a căpăta o plăcere pentru cele sufleteşti, întocmai cum bolnavul care se tămăduieşte începe a căpăta gust de mâncare.
Aşa face şi Duhul Sfânt. El nu ne vorbeşte numai despre dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi Fiul, ci ne şi întinde această dragoste, să gustăm din ea. El nu ne ţine numai predică despre Golgota şi iertarea păcatelor, ci ne dă să şi gustăm din dulceaţa mântuirii sufleteşti.
El ne duce în cămara bucuriei şi ne dă să gustăm din bunătăţile ei. El ne duce în grădina Dumnezeirii şi ne dă să gustăm din roadele ei, zicându-ne: „Gustaţi, să vedeţi ce bun este Domnul!".
Ce învăţător minunat este Duhul Sfânt! Învăţământul din această lume se face prin urechi, iar urechile sunt foarte departe de inimă. Duhul Sfânt-Învăţătorul vorbeşte cu noi pe calea inimii; de aceea, fiecare cuvânt al Lui cade în pământ bun şi roadă bogată aduce.
Şcoala Duhului Sfânt e o şcoală tainică; e o şcoală duhovnicească. Lucrurile cele duhovniceşti numai în şcoala aceasta se pot învăţa. Fără ajutorul Duhului Sfânt nu putem cunoaşte lucrurile cele duhovniceşti. De aceea, oamenii cei lumeşti nu pot înţelege lucrurile cele duhovniceşti şi oamenii cei lumeşti nu se pot înţelege cu oamenii cei duhovniceşti (I Corinteni 2, 14).
De aceea, oamenii cei lumeşti au urât şi prigonit şi vor urî şi prigoni până la sfârşit pe oamenii cei duhovniceşti.
Aici voi spune că Duhul Sfânt învaţă pe şcolarii Lui şi ce să răspundă pe vreme de prigoană. Ne-a spus însuşi Mântuitorul acest lucru. „Iar când vă vor duce pe voi înaintea dregătorilor şi stăpânilor, să nu vă îngrijoraţi cum veţi răspunde pentru apărarea voastră, nici ce veţi vorbi, căci Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela ce trebuie să vorbiţi" (Luca 21, 14).
Şi ce răspunsuri minunate ştie da Duhul Sfânt! Citiţi prin Faptele Apostolilor, să vedeţi ce răspunsuri minunate dădea Duhul Sfânt: „Noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni" (Faptele Apostolilor 5, 29). Orice ar fi să ni se întâmple, noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. ,, Judecaţi voi înşivă - răspundeau creştinii în faţa prigoanelor de pe atunci - dacă este drept să ascultăm mai mult de voi, decât de Dumnezeu!" (Faptele Apostolilor 4, 19).
Vom spune apoi că Duhul Sfânt-Învăţătorul nu ne lasă din mâna Lui şi din şcoala Lui, până nu sfârşim şcoala.
Adevărat că drumul spre cunoştinţă e greu şi obositor; genunchii tăi vor tremura de multe ori suind muntele Domnului; dar, în sfârşit, vei atinge înălţimea. Într-o bună zi, sufletul tău va primi razele soarelui ceresc; te vei uita în jos şi vei vedea ceaţa şi norii pământului; te vei uita în sus şi vei vedea faţă în faţă pe Iisus Mântuitorul şi vei auzi glasul Lui cel dulce: - Vino, slugă bună şi credincioasă!...
Aici voi spune, din nou şi cu apăs, că şi Oastea Domnului a ieşit din şcoala cea mare a Duhului Sfânt şi va trăi numai până când va rămâne în şcoala aceasta. Toţi ostaşii Domnului trebuie să fie elevi în şcoala Duhului Sfânt. Adunările şi „petrecerile" noastre trebuie să fie şcoala Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este Învăţătorul nostru cel mare. Vom putea lupta şi birui numai până vom petrece în şcoala Duhului Sfânt.
Slavă Ţie, Duhule Sfinte, slavă Ţie! Toată râvna noastră, toată căldura noastră, toate revărsările noastre, toate rugăciunile noastre, toate cunoştinţele noastre, toată deşteptarea noastră, toate cântările noastre sunt aripile Tale, Porumbel Sfânt şi Scump!

Cealaltă ,,şcoală" şi celălalt ,,Învăţător"

Biruinţele mântuirii sufleteşti ies din şcoala cea mare a Duhului Sfânt. Tocmai pentru asta, diavolul a alergat şi aici tot în galop. Şi, ah, cu câtă mişelie a lucrat diavolul şi aici! Şi-a făcut şi el un duh al lui: alcoolul; şi o şcoală a lui: cârciuma.
Despre această şcoală blestemată cred că e de prisos să vorbesc mai pe larg. Biruinţele ce le face diavolul cu ajutorul alcoolului le puteţi vedea pe tot locul.
Alcoolul este şi el un „învăţător" grozav; îi învaţă pe oameni să cânte, să înjure pe Făcătorul, să desfrâneze, sâ-şi bea sănătatea şi mintea, să se certe, să se bată, să se omoare etc. Ah, ce de şcolari are şcoala cea blestemată a diavolului şi ce biruinţe face duhul lui: alcoolul! Lumea e aproape complet spirtualizată de spirtul diavolului.
Să-i scoatem pe oameni din iadul acestei şcoli! Să-i învăţăm a-şi petrece în şcoala cea minunată a Duhului Sfânt! Să-i învăţăm a-şi petrece în cele sufleteşti! Să-i învăţăm a se îmbăta cu beţia cea sfântă pe care o face revărsarea Duhului Sfânt!

Duhul Sfânt -Vestitorul Golgotei
„Iar când va veni Mângâietorul,Duhul Adevărului-zicea Iisus-El Mă va preamări pe Mine,căci dintru al Meu va lua şi va vesti vouă.Toate câte are Tatăl ale Mele sunt,de aceea am zis că dintru al Meu va lua şi va vesti vouă" (Ioan 16,13-15).

Am amintit, mai înainte, pe scurt, că lecţia de predilecţie a Duhului Sfânt este Golgota. Acum vom scrie mai pe larg despre aceasta.
În şcolile cele lumeşti se învaţă multe feluri de studii: limbi, gramatici, matematici, istorie, geografie etc. Şcoala Duhului Sfânt are însă un singur studiu şi o singură lecţie, pe care o predă în felurite chipuri: Golgota.
Duhul Sfânt îl vesteşte neîncetat pe Mântuitorul şi învăţăturile Lui. „Iar când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului - zicea Iisus -El Mă va preamări pe Mine, căci dintru al Meu va lua şi va vesti vouă. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt, de aceea am zis că dintru al Meu va lua şi va vesti vouă" (Ioan 16,13-15).
Iisus Mântuitorul L-a vestit pe Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt îl vesteşte pe Mântuitorul. Şcoala cea mare a mântuirii sufleteşti are două clase: clasa Golgotei şi clasa Duhului Sfanţ. Aceste două clase se întregesc una pe alta.
Prin Golgota ne vin darurile Duhului Sfânt, iar Duhul Sfânt ne ajută să aflăm Golgota. Prin darurile Jertfei de pe Crucea răstignirii ne vine mântuirea, iar Duhul Sfânt ne ajută să aflăm aceste daruri şi ni le dă. Oricine intră cu adevărat în şcoala Golgotei, acela e şi un şcolar al Duhului Sfânt, iar, de cealaltă parte, orice şcolar al Duhului Sfânt este un vestitor al Mântuitorului.
Duhul Sfânt Se ocupă neîncetat cu vestirea Mântuitorului. Tot timpul Şi-l foloseşte pentru vestirea lui Iisus Hristos. Veacuri de-a rândul n-a făcut altceva, decât L-a vestit pe Iisus cel Răstignit şi îl va vesti mereu până la sfârşitul veacurilor.
Numai prin Duhul Sfânt îl putem cunoaşte cu adevărat pe Mântuitorul şi Jertfa Lui cea sfântă. Dacă Iisus a zis: „ Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl, decât prin Fiul" (Matei 11, 27), apoi, tot aşa, putem zice, că nici pe Iisus Mântuitorul nimeni nu-L poate cunoaşte cu adevărat, decât prin Duhul Sfânt.
Duhul Sfânt ne învaţă neîncetat despre Iisus Mântuitorul. În toate împrejurările vieţii noastre, Duhul Sfânt îl pune în faţa noastră pe Mântuitorul, viaţa Lui şi învăţăturile Lui. De eşti sărac, Duhul Sfânt îţi zice: Uită-te la Iisus, că n-a avut nici măcar un loc unde să-Şi plece capul! (Luca 9, 58).
De eşti în durere şi suferinţă, Duhul Sfânt îţi arată pe Cel Ce a răbdat bătăi, batjocuri, dureri grozave şi moarte.
De eşti prigonit, îţi zice: Uită-te la Cel Ce a fost prigonit, de la început până la sfârşit, în toată viaţa Lui de pe pământ!
În orice stare ai fi, Duhul Sfânt îţi zice: Uită-te la Iisus Mântuitorul şi îndată vei primi mângâiere, ajutor şi scăpare!
Lecţia de predilecţie a Duhului Sfânt este îndeosebi Golgota. Aici umblă neîncetat Duhul Sfânt să-i atragă pe oameni. Şi ce metodă minunată are şi aici!
Duhul Sfânt începe a-l trezi pe om, arătându-i păcatele şi punând în faţa lui Jertfa Crucii, iertarea şi mântuirea. Duhul Sfânt stăruie mereu în lecţia aceasta, până ce-l pleacă pe om spre Golgota şi-l depune la picioarele Crucii, zicându-i: - Vezi, păcătosule, de ce dar mare te-a invrednicit Fiul lui Dumnezeu! El a murit pentru tine şi păcatele tale. A murit ca să nu mai fii al tău, ci să fii al lui Iisus Hristos, Care te-a răscumpărat cu un preţ mare (I Corinteni 6, 20).
Duhul Sfânt stăruie mai departe cu lecţia aceasta, adâncind şi azi, şi mâine Jertfa Crucii în inima şi viaţa omului, până ce-l aduce pe om să poată rosti cuvintele Apostolului Pavel: „De acum, nu mai trăiesc eu, ci trăieşte în mine Iisus Hristos, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine" (Galateni 2, 20). Aceasta este culmea la care se poate ridica un om pământean. Aceasta este lecţia de încheiere a Duhului Sfânt, punctul suprem al mântuirii sufleteşti; iar acest punct îl putem câştiga numai cu ajutorul Duhului Sfânt.
Când ajungi la acest punct, deodată ţi se schimbă întreg felul de a vedea, de a trăi, de a gândi şi de a vorbi.
Un prieten mă mustra, mai zilele trecute - şi încă în public - de ce folosesc numai cuvintele „Domnul" şi „Mântuitorul". Cică expresii ca acestea: „preadulcele meu Mântuitor", „Domnul meu" etc. ar fi expresii „sectare". Îmi spunea prietenul, cu apăs, să folosesc numai cuvântul „Hristos".
- O, dragul meu, - i-am răspuns eu - era o vreme când aşa făceam, cum zici. Peste treizeci de ani am vorbit mereu despre un Hristos Care a venit în lume „să şteargă greşeala lui Adam" şi „să scape lumea de păcatul strămoşesc". Ani de zile am predicat şi eu despre un Hristos Care ne învaţă să facem ceea şi ceea şi să nu facem ceea şi ceea. Dar cu această predică n-am putut aduce aproape pe nimeni la picioarele Crucii. Nu m-am putut aduce nici măcar pe mine.
S-a întâmplat însă, dragul meu, că a trecut un vuiet peste viaţa mea... a suflat un vânt... nici eu nu-mi dau seama bine de unde şi cum a venit. Dar, în clipa aceea, mi s-a deschis graiul şi am strigat: „Domnul meu şi Mântuitorul meu!"...
Până atunci, eu cunoşteam numai un Hristos Care avea de lucru mai mult cu Adam şi cu păcatul strămoşesc, decât cu mine. Acum însă cunosc un Hristos Care are de lucru cu mine, cu păcatele mele, cu slăbiciunile mele, cu îndoielile mele, cu mântuirea mea. Peste treizeci de ani nu I-am zis lui Hristos niciodată Domn şi Mântuitor, pentru că n-aveam de lucru cu El, pentru că nu era Domnul şi Stăpânul vieţii mele.
O, dragul meu prieten, poate tu nu înţelegi acest fel de a grăi; te supără acest fel de a grăi. Domnul să-ţi ajute să poţi zice cândva şi tu: Iisuse, preadulcele meu Mântuitor'...
Duhul Sfânt îl vesteşte şi îl preamăreşte pe tot locul pe scumpul nostru Mântuitor. Aşa să facem şi noi! N-ai aflat încă pe Domnul şi mântuirea?... Lasă-te atras de Duhul Sfânt la picioarele Crucii, ca să-L afli, iar după ce L-ai aflat, preamăreşte-L neîncetat şi îl vesteşte şi altora!
Vorbiţi pe tot locul şi cu toate prilejurile despre Iisus cel Răstignit! Eu mă tem că în ziua Judecăţii voi fi mustrat cu mustrări ca acestea: -Aduţi aminte că atunci şi atunci ţi s-a dat prilej să vorbeşti despre Iisus Hristos, şi n-ai vorbit!... Ţi s-a dat prilej să-i chemi pe oameni la Golgota, şi nu i-ai chemat.
Să-L vestim pe Iisus Mântuitorul şi prin faptele noastre! Sângele Lui să se observe în toate faptele şi vorbele noastre! Să-L vestim pe tot locul şi cu toate prilejurile!
Duhul Sfânt este şi înţelepciune. El ar putea vorbi despre descoperiri noi aduse din cer. El ar putea să ne vorbească despre noi descoperiri ştiinţifice, despre ştiinţă şi filozofie. Dar El Se ocupă numai cu vestirea Mântuitorului şi cu Golgota, pentru că aici sunt adâncimea şi înălţimea cunoştinţei.
Toate cunoştinţele şi învăţăturile noastre cele lumeşti, în lumina veşniciei, nu preţuiesc nimic.
În lumina vieţii de veci şi judecăţii de veci, va avea preţ numai ceea ce am învăţat în şcoala cea mare a Duhului Sfânt. Şi, vai, ochii mi se umplu de lacrimi, când mă gândesc ce de creştini trec în cealaltă lume fără să fi învăţat nimic în această şcoală!
Mai zilele trecute, am văzut un ţăran citind un ziar politic. Se ţinea mândru că citeşte şi el politică mai înaltă, de care citesc şi domnii.
„Bădicule dragă, i-am zis, dă-mi voie să te întreb, ai citit dumneata cândva în Biblie?"
S-a uitat lung şi mirat la mine. Nici n-auzise de aşa ceva.
Scumpii mei fraţi din Oastea Domnului! Îndemnaţi neîncetat pe oameni să intre în şcoala cea mare a Duhului Sfânt! Îndemnaţi-i şi ajutaţi-i neîncetat să intre în şcoala aceasta, ca să-L afle pe Iisus cel Răstignit!

Duhul Sfânt-Mângâietorul
„ Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da vouă un alt Mângâietor, Care să rămână cu voi în veac... " (Ioan 14, 16-18).

Iisus Mântuitorul S-a coborât pe pământ nu numai ca învăţător, ci şi ca Mângâietor. El tămăduia „pe cei zdrobiţi cu inima" (Luca 4, 18). El împărţea mângâiere dulce apostolilor Săi şi tuturor celor ce se apropiau de El.
Când a sosit ceasul plecării Lui la cer, apostolii s-au întristat. Însă Mântuitorul i-a îmbărbătat, spunându-le: „ Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da vouă un alt Mângâietor, Care să rămână cu voi în veac... nu vă voi lăsa orfani" (Ioan 14, 16-18). Vom spune deci şi aici: ce bine a fost că S-a înălţat Iisus la cer şi ne-a trimis pe Duhul Sfânt, Mângâietorul! „ Ci adevărat zic vouă - zicea Iisus - de folos este vouă să Mă duc Eu, căci, de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni la voi" (Ioan 16, 7).
Mângâietorul nostru cel Adevărat şi mângâierea noastră cea adevărată sunt Duhul Sfânt.
Este şi mângâiere lumească, dar mângâierea cea adevărată este mângâierea pe care ne-o dă Duhul Sfânt. Este o mare deosebire, este o uriaşă deosebire între mângâierea cea lumească şi mângâierea Duhului Sfânt.
Prima condiţie a mângâierii este dragostea. Numai o mângâiere ce purcede din dragoste poate alina dureri şi întristări. Aţi văzut cum, pe vreme de necaz, vine şi unul, şi altul, să te mângâie. Dar cei mai mulţi vin numai din „datorie", nu din dragoste. „E datoria noastră să-l mângâiem pe cutare şi cutare"... „e datoria voastră să-l mângâiaţi"... -astfel de vorbe se aud de regulă când cineva cade la necaz. Dar, cu astfel de „datorii", cei întristaţi nu se prea mângâie. La inima celui necăjit străbate numai o mângâiere ce purcede din dragoste. Dragostea, numai dragostea este în stare să şteargă lacrimile durerii. Pe un necăjit îl poate mângâia numai unul care îl iubeşte.
Duhul Sfânt este Mângâietorul nostru cel Adevărat, pentru că El ne iubeşte cu o dragoste nemărginită. El este „vistierul" dragostei cereşti. El ne iubeşte cu dragostea Tatălui şi a Fiului. În mângâierea Duhului Sfânt este şi dragostea nemărginită a Tatălui Care a jertfit pe Fiul Său pentru noi - şi este şi dragostea cea nemărginită a Fiului, Care S-a jertfit pentru noi. Duhul Sfânt ne iubeşte cu o mângâiere ce întrece orice fel de mângâiere lumească, pentru că El ne iubeşte cu o dragoste ce întrece orice dragoste omenească.
O, ce mângâiere dulce şi scumpă este mângâierea Duhului Sfânt! Cei care trăim în şcoala Duhului Sfânt o simţim ca pe o miere dulce ce unge inima noastră. O simţim ca pe un untdelemn ceresc ce unge rănile inimilor noastre.
A doua, vom spune că Duhul Sfânt este un Mângâietor credincios şi statornic. Dragostea şi prietenia cea omenească sunt nestatornice. La vreme de necaz, de multe ori, ba de cele mai multe ori, te părăseşte prietenul cel mai bun. Dar Duhul Sfânt este un Mângâietor credincios şi statornic.
El va rămâne lângă patul tău chiar când toţi te vor părăsi.
El va rămâne cu tine în necazul tău, chiar şi când ,, tatăl tău şi mama ta te vor părăsi" (Ps. 26, 16). El va rămâne cu tine pentru că te iubeşte. El te iubeşte chiar şi când ai greşit. El nu te părăseşte chiar şi când ai greşit. Prietenii te părăsesc când ai greşit, dar Mângâietorul cel Ceresc, nu. Oricât de greşit ai fi, El stă lângă patul tău când îţi „speli în toate nopţile aşternutul tău cu lacrimi de căinţă" (Psalm 6, 6).
Oricât de rătăcit şi greşit ai fi, El te mângâie şi te sărută cu dragostea şi iertarea Tatălui Ceresc, când te vede plângând cu lacrimile fiului pierdut.
O, ce Mângâietor scump şi dulce ne este nouă Duhul Sfânt! Câţi însă îl cunosc?...
Şi câtă stăruinţă şi statornicie arată Duhul Sfânt-Mângâietorul, în lucrarea Sa!
Este un om necăjit, pe care deznădejdea l-a cuprins în braţele ei. Încerci să-l mângâi şi azi, şi mâine. Dar, de la o vreme, te plictiseşti şi, văzând zădărnicia încercărilor tale, îl părăseşti.
Dar Duhul Sfânt nu face aşa. El stăruie mereu pentru mângâierea noastră. Pe El nu-L descurajează nici păcatele noastre, nici învârtoşarea noastră. Chiar când noi, nesocotiţii, ne legăm cu lanţurile deznădejdii şi cheia de la lacăt o zvârlim, să nu ne poată dezlega nimeni, El vine cu cheia Lui şi ne dezleagă.
Duhul Sfânt este apoi un Mângâietor înţelept. Mângâierea este şi ea un fel de medicină sufletească, pe care trebuie să ştii cum să o aplici bolnavului. Nu e lucru uşor a-l mângâia pe cineva. Trebuie să afli ce-l doare şi să afli leacul potrivit. N-aţi văzut că, de multe ori, vrând să te mângâie cineva, îţi face mai mult rău decât bine? Când greşeşti mângâierea, îi faci celui necăjit mai mult rău decât bine, întocmai ca şi când ai greşi tratamentul unui bolnav.
Aduceţi-vă aminte de Iov din Scriptură. Aşa păţise şi el cu mângâierea „prietenilor" săi. Îl „mângâiau" prietenii, spunând că Dumnezeu l-a pedepsit pentru trufia sa şi păcatele sale (Iov 16 şi 22). Aceasta era o medicină greşită, care sporea şi mai mult suferinţele dreptului Iov.
Însă Duhul Sfânt nu face niciodată greşeli de acestea. El vede imediat rana din inima noastră şi pune îndată pe ea leacul cel alinător. O, ce Mângâietor bun şi înţelept este Duhul Sfânt!
Vom spune apoi şi aici că Duhul Sfânt ne mângâie, arătându-ne neîncetat Crucea Golgotei. Oarecând Moise, în pustie, striga celor muşcaţi de şarpe să privească spre şarpele cel de aramă (IV Moise 21, 8). Aşa face şi Duhul Sfânt: ne strigă şi El: „Toţi cei răniţi de necazuri şi încercări, priviţi spre Crucea Golgotei! Priviţi spre Cel Care a suferit dureri şi moarte pentru noi şi păcatele noastre!... Priviţi rănile Lui şi gândiţi-vă că El vă iubeşte cu o dragoste nemărginită; El este cu voi în necazurile voastre; încercările vă vin pentru binele vostru cel sufletesc!"...
Mângâierea Duhului Sfânt trece prin Golgota,trece prin trezirea cea sufletească a omului.
Mângâierea Duhului Sfânt nu se prezintă singură, ci numai însoţită de trezirea omului din păcate. Dacă Duhul Sfânt S-ar prezenta numai ca Mângâietor, apoi toată lumea ar alerga la El, ca muştele la miere. E plină lumea de necazuri şi încercări şi cine n-ar avea lipsă de mângâiere?! Dar această mângâiere se dă numai celor ce trec pe la picioarele Crucii; prin trezirea cea sufletească. Pe vreme de boală şi necaz, toţi oamenii strigă: - Doamne, Doamne! - iar pe urmă îl uită pe Domnul. Acestor fel de bolnavi le trebuie mai întâi cuţitul operaţiei - trezirea şi renaşterea cea sufletească - şi pe urmă untdelemnul mângâierii. Altcum, untdelemnul Duhului Sfânt li se dă degeaba.
Un misionar a făcut socoata că, dintr-o mie de bolnavi care au scăpat de la moarte, nici 10% n-au devenit creştini mai buni.

Rugăciune

Duhule Sfinte, Cerescule Mângâietor, măngâie-mă şi pe mine, căci multe sunt întristările şi necazurile mele în această vale a plângerii! În fiecare ceas, în fiecare clipă, am lipsă de mângâierea Ta cea dulce. Am, îndeosebi, Duhule Sfinte, o întristare pentru care nimeni nu mă poate mângâia... am o durere pe care nimeni nu mi-o poate uşura... am o rană pe care nimeni nu mi-o poate lecui, decât Tu, Cerescule Mângâietor! Întristarea pentru păcat, durerea pentru păcatele mele este rana aceasta. Lumea n-are nici un picur de untdelemn pentru o rană ca aceasta. Păcatul mi-a rupt legătura cu Dumnezeu. Păcatul m-a lăsat în drum, rănit, bolnav şi părăsit. Şi nu este nimeni, Duhule Sfinte, care m-ar putea mângâia. Zadarnic caut linişte, zadarnic caut mângâiere. Zadarnic îmi întreb mereu sufletul: suflete al meu, de ce eşti mâhnit şi de ce mă tulburi? (Psalm 41, 16). Rana mă doare. Plâng cu lacrimile fiului pierdut şi alerg în toate părţile, strigând cu amar: „Am pierdut pe Iubitul inimii mele!... N-aţi văzut pe Iubitul inimii mele?" (Cântarea cântărilor 3, 3). Şi nu este nimeni cine să-mi răspundă... şi nu este nimeni cine m-ar putea mângâia, decât Tu, preadulcele meu Mângâietor Ceresc. Tu mă mângâi cu vestea cea scumpă că Tatăl Ceresc mă iartă şi mă aşteaptă cu braţele deschise. Tu mă mângâi cu vestea cea dulce că „Iubitul meu", Mântuitorul meu, mă caută şi El, şi mă aşteaptă cu dragoste, ca să pot spune iarăşi: „Preaiubitul meu este al meu şi eu sunt al Lui" (Cântarea Cântărilor 2, 16).
O, preabinecuvăntat Mângâietor Ceresc, rămăi neîncetat cu mine şi mă mângâie neîncetat cu mângâierile Tale cele dulci şi sfinte!

Celălalt «duh» şl celălalt «mângâietor»

Mulţi cei mai mulţi creştini, caută mângâierea Duhului Sfânt numai la vreme de necaz. Dar şi mai grozavi decât aceştia sunt cei care îşi caută mângâierea în alcool, în duhul diavolului. Ah! Ce lucru grozav se poate vedea între creştinii de azi! Se mângâie şi „se întăresc" oamenii cu duhul diavolului, cu alcoolul. Oare nu este şi lucrul acesta o mărturie grăitoare şi strigătoare despre ce fel de creştinătate mincinoasă trăiesc cei mai mulţi creştini?
Ah! Ce mişel mare-i diavolul! Cum a alergat şi s-a amestecat el şi aici, şoptind: - Oameni buni, nu vă mai duceţi la mângâierea Duhului Sfânt!... Veniţi la mângâierea duhului meu, la alcool!
Ah! Ce de creştini aleargă, în toate necazurile lor, la acest duh al diavolului!
De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte că am cercetat pe un bolnav.
- Ei, ce mai faci, fiule?
- Rău, părinte, rău! Până acum mă mai mângâiam cu câte un pic de băutură, dar acum nici băutura, nici tabacul nu-mi mai sufere... Am gă-
tat-o cu viaţa!...
Era aceasta o viaţă de om din care duhul diavolului scosese mângâierea scumpului nostru Porumbel şi pe urmă îl lăsase pe om în mijlocul
drumului.
Ce lucru grozav!
Ce mare întristare şi batjocură îi aducem scumpului nostru Porumbel, când „ne mângâiem" şi „ne întărim" cu alcoolul şi fumatul! Eu m-am lăsat de băut şi de fumat, nu pentru că îmi prădam banii şi sănătatea, ci pentru că mi-am dat seama că, prin aceste „mângâieri", întristez şi batjocoresc pe scumpul meu Mângâietor.

Duhul Sfânt şi Biserica

În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt i-a căutat mai întâi pe apostoli, a căutat casa unde erau adunaţi apostolii. „ Iar când a sosit ziua Cincizecimii, a venit din cer fără de veste un vuiet, ca de vijelie ce trece, şi a umplut toată casa, unde erau adunaţi ei" - apostolii - „şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt" (Faptele Apostolilor 2, 1-4). Aceasta era investire cu dar de Sus a apostolilor, ca să poată împlini porunca Mântuitorului: „Mergând, învăţaţi toate neamurile!"...
După ce s-au umplut de Duh Sfânt, apostolii au ieşit în faţa mulţimii şi au început să predice mântuirea. Duhul Sfânt a început a lucra şi în sufletul mulţimii. „După ce au auzit cuvintele, (oamenii) au rămas străpunşi la inimă". Duhul Sfânt a ales pe cei credincioşi, i-a făcut „una" şi S-a revărsat peste ei.
„Şi, cei care au primit propovăduirea, stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătură frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni, şi în toate zilele erau aşteptând cu un cuget în biserică şi frângând prin case pâinea, primeau hrană cu bucurie şi cu bunătatea inimii" (Faptele Apostolilor 2, 42; 46). „Mulţimea celor care crezuseră era o inimă şi un suflet; un mare har era peste toţi... (Faptele Apostolilor 4, 32-33).
„ Mulţimea celor care crezuseră era o inimă şi un suflet; un mare har era peste toţi" - aici a luat fiinţă cea dintâi Biserică a lui Hristos. În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a strâns la un loc, în jurul apostolilor, pe cei care crezuseră în Iisus Hristos şi S-a revărsat peste ei, făcând „una sufletul şi inima lor". Duhul Sfânt a întemeiat cea dintâi Biserică a lui Hristos şi El a organizat-o.
Biserica este lucrarea Duhului Sfânt. „Din temelie până în vârful crucii - zice un Sf. Părinte - biserica este lucrarea Duhului Sfânt". În acest înţeles zice Sf. Părinte Irineu: „Unde este Biserică, acolo este şi Duhul Sfânt şi unde este Duhul Sfânt, acolo se află Biserica şi toate darurile".
„Biserica - zice fericitul Augustin - este casa şi cetatea Duhului Sfânt. Sufletul şi viaţa Bisericii este Duhul Sfânt. «Biserica este trupul lui Hristos» (Efeseni 1, 22). Ceea ce este sufletul pentru corpul omului, aceea este Duhul Sfânt pentru trupul lui Hristos, care este Biserica. Precum nu poate fi corp fără suflet, aşa nu poate fi nici Biserică fără Duhul Sfânt. Ceea ce face sufletul în mădularele corpului, aceea face Duhul Sfânt în Biserică. El face Biserica cea vie şi lucrătoare" (din învăţăturile Fericitului Augustin).
Iisus Mântuitorul a împlinit în lume o întreită chemare: de învăţător, de Preot şi de împărat.
Aceste trei misiuni le împlineşte azi Biserica prin lucrarea Duhului Sfânt:
• Predica din Biserică face parte din chemarea învăţătoare a Bisericii, face parte din testamentul Mântuitorului: „Mergând, învăţaţi toate neamurile!"...
• Slujbele din Biserică fac parte din chemarea preoţească a Mântuitorului. Aici intră şi Jertfa cea mare a Sângelui - Sf. Liturghie - prin care Hristos, „Preotul cel mare", Se jertfeşte, răscumpărându-ne din blestemul legii cu scump Sângele Său.
• Chemarea împărătească este preamărirea lui Hristos, împăratul împăraţilor, Care ne conduce, prin Duhul Sfânt, spre împărăţia cea Cerească.
În aceste trei chemări se cuprinde taina cea mare a mântuirii neamului omenesc. În aceste trei chemări se cuprind şi cele şapte Taine: Botezul, Mirungerea, Cuminecătura, Mărturisirea, Maslul, Preoţia şi Căsătoria.
Cele şapte Taine sunt lucrarea Duhului Sfânt. Fiecare dintre cele şapte Taine este legată de darul şi harul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este administratorul celor şapte Taine. Toate slujbele, toate Tainele, toate lucrările din Biserică sunt lucrarea Duhului Sfânt. „Fără Duh Sfânt - zice un Sf. Părinte - nu sunt nici predică, nici preot, nici slujbă, nici Taină".
Biserica este organul prin care lucrează Duhul Sfânt. Preotul este - trebuie să fie - organul prin care lucrează şi vorbeşte Duhul Sfânt. Cu câtă putere lucrează un astfel de preot!
Nu este în lumea aceasta un alt grai mai puternic decât graiul ce-l spune Duhul Sfânt prin predica preotului, din uşa Altarului.
Nu este în lumea aceasta un învăţător mai puternic decât un preot aprins de focul Duhului Sfânt.
Nu este în lumea aceasta o doctorie atât de sfântă şi dulce ca o Taină administrată de Duhul Sfânt.
În misiunea sa, preotul este - trebuie să fie -organul prin care grăieşte şi lucrează Duhul Sfânt. Un astfel de preot „străpunge inimile" şi aduce suflete la picioarele Crucii. În schimb, preotul-funcţionar nu poate mişca pe nimeni. Predica lui este o predică moartă.
Viaţa şi tăria Bisericii este Duhul Sfânt. Un Sfânt Părinte se ruga pe patul morţii astfel: „Doamne, trimite creştinătăţii Tale pe pământ oameni plini de Duhul Sfânt, trimite Bisericilor Tale oameni plini de Duhul Sfânt!"...
Vom spune însă îndată şi cu apăs că această tărie a Bisericii o ajută şi credincioşii ei. Vom spune că toţi credincioşii Bisericii trebuie să primească darurile pe care le administrează Duhul Sfânt prin Biserică. „Biserica este trupul lui Hristos " - zice Apostolul Pavel, iar „ noi suntem mădularele trupului" (I Corinteni 12, 12).
O Biserică va fi vie, tare şi lucrătoare, când toate „mădularele" ei, când toţi membrii ei stau sub revărsarea Duhului Sfânt, aşa cum a fost în ziua Cincizecimii. „Au nu ştiţi - zice Ap. Pavel -că voi sunteţi casa lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?" (I Corinteni 3, 16). Când fiecare dintre noi va fi o casă a Duhului Sfânt, ce tare şi puternică va fi atunci Biserica!
O Biserică vie şi lucrătoare va fi atunci când Duhul Sfânt lucrează prin toate „mădularele" ei, sau când toate mădularele ei stau sub revărsarea Duhului Sfânt. „Biserica este trupul lui Hristos"; cum ar putea însă acest trup da înainte, dacă unele dintre mădularele lui sunt amorţite şi înţepenite? Aceste mădulare trebuie dezmorţite şi trezite!
Mulţi - chiar şi dintre fraţii preoţi - sunt încă nedumeriţi despre rosturile Oastei Domnului. Mare minune! Păi, nu vedeţi, voi, fraţilor preoţi, că Oastea Domnului umblă şi ea să dezmorţească mădularele Bisericii, ca să avem o Biserică vie, lucrătoare şi luptătoare?... Păi, nu vedeţi că Oastea Domnului scoate pe oameni din cârciumi şi din pierzare şi îi redă Bisericii, ca pe unii care „morţi erau şi au înviat?! "...
Fiecare creştin îşi are locul său şi lumina sa în lucrul cel mare al Evangheliei. Eu mă uit la candelabrul din biserică. Ce predică minunată văd eu în lumânările din acest candelabru! Ele sunt de diferite mărimi; ele sunt aduse de diferiţi credincioşi, dar toate au acelaşi scop şi fac aceeaşi slujbă: luminează.
Uitaţi-vă din depărtare la un candelabru plin cu lumânări aprinse! Luminile lui se văd „una" singură. Sunt mai multe, diferite lumini, dar ele se văd „una".
În viaţa cea creştinească, fiecare creştin îşi are partea sa de lumină.
În Biserica lui Hristos, fiecare creştin îşi are partea sa de lumină, îşi are „lumina" sa.
Puterea unui creştin se măsoară după lumina ce o revarsă şi el în lume. Puterea unei Biserici se măsoară după lumina şi căldura pe care o revarsă în lume şi în suflete. Puterea unei Biserici sunt şi credincioşii cei „aprinşi" cu focul Duhului Sfânt.
Mulţi critică «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului»[Aici, Părintele vorbeşte despre foaia pe care o edita Mitropolia Sibiului - «Lumina Satelor» şi suplimentul acesteia - «Oastea Domnului» - care era, pe atunci, al Oastei Domnului. Împotriva acestora se ridicau voci din public, voci ce aparţineau celor ce se obişnuiseră să nu fie deranjaţi din viaţa lor fără Dumnezeu. (Nota Editurii)]. Păi, noi nu ştim să fi făcut vreo altă crimă, decât atât că ne-am silit şi ne silim să aprindem toate luminile din Biserică.
Eu admir silinţa oamenilor de a-şi face biserici noi şi frumoase, dar eu aş admira şi mai mult năzuinţa de a-şi face şi Biserică vie, cercetând-o regulat, cu mic, cu mare şi făcând-o să răsune de cântări, slujbe şi rugăciuni. Pe multe locuri ţin oamenii la „cinstea" de a avea biserici pompoase, dar duminica le afli goale.
Ce lucru grozav este să vezi duminica o biserică goală, iar cârciumile şi târgurile pline! Şi ce lucru tot atât de grozav este să-i vezi pe creştini duminică dimineaţa în biserica lui Hristos, iar după amiază în biserica diavolului, în cârciumă! Oare nu este aceasta o grozavă întristare ce I se aduce Duhului Sfânt?...
Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului! Luptaţi şi voi neîncetat pentru întărirea Bisericii lui Hristos! Luptaţi neîncetat să-i scoateţi pe oameni din iadul cârciumilor şi al păcatelor, atrăgându-i în Biserica cea vie a lui Hristos!
_________________
Slăvit să fie Domnul!