SODOMA ŞI GOMORA

[Matei Vasilică]

Prefaţă la ediţia a II-a
„Domnul a prefăcut în cenuşă cetăţile Sodoma şi Gomora ca să slujească de pildă celor ce vor trăi în fărădelegi" (II Petru 2, 6).

Biblia este o carte a Dumnezeirii, a Veşniciei. Ea nu s-a scris numai pentru anumite timpuri şi pentru anumiţi oameni, ci ea s-a scris pentru toţi oamenii din toate timpurile. În ea se află Cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu, care se potriveşte oamenilor din toate timpurile.
Aşa e şi cu istoria cetăţilor Sodoma şi Gomora. Ea nu este o istorie ca alte istorii. Ea este o chemare a Dumnezeirii. Ea strigă pe noi să ieşim din răutăţi. „Domnul a prefăcut în cenuşă cetăţile Sodoma şi Gomora ca să slujească de pildă celor ce trăiesc în fărădelegi" (II Petru 2, 6).
Învăţăturile acestea le-am scris ca o chemare a sufletelor să iasă din răutăţi. Vremile noastre sunt o uriaşă Sodomă şi Gomoră sufletească. Cartea aceasta strigă pe oameni să iasă din această Gomoră. Cartea aceasta îi strigă aşa cum au strigat îngerii pe Lot şi familia sa: „ Sculaţi-vă şi ieşiţi din locul acesta, căci Domnul vrea să piardă cetatea!"... Sculaţi-vă, oameni buni, şi ieşiţi din răutăţi, căci Domnul vrea să Se judece cu noi!...
Cartea aceasta - tipărită a doua oară - iese ca un strigăt de deşteptare a păcătoşilor.
În numele Domnului, cartea aceasta îi cheamă pe oameni să iasă degrabă din Sodoma şi Gomora stricăciunilor şi pieirii sufleteşti.
Domnul să binecuvânteze cu folos de mântuire sufletească pe cei care vor citi această carte şi să le ajute să poată îndată ieşi din Sodoma şi Gomora fărădelegilor.
Iosif TRIFA,
Sibiu la 1 septembrie 1937

Sodoma şi Gomora înainte de prăpăd

Vom cerceta cu de-amănuntul istoria cetăţilor Sodoma şi Gomora, din Biblie. Această istorie nu este o istorie ca oricare alta. Istoriile din Biblie sunt altfel de istorii. Ele sunt învăţături şi chemări pentru noi şi mântuirea noastră.
Aşa e şi cu istoria cetăţilor Sodoma şi Gomora. Ea este o chemare a Dumnezeirii. Ea ne arată ca o oglindă starea noastră păcătoasă şi strigă pe noi să ieşim din răutăţi. „Domnul a prefăcut în cenuşă cetăţile Sodoma şi Gomora ca să slujească de pildă celor ce vor trăi în fărădelegi" (II Petra 2, 6).
În acest înţeles vom cerceta cu de-amănuntul istoria cetăţilor Sodoma şi Gomora. Minunate învăţături sunt şi în această istorie. De la început până la sfârşit, istoria cetăţilor Sodoma şi Gomora este plină de învăţături sufleteşti.
Le vom arăta rând pe rând.
Ce spune Biblia despre cetăţile Sodoma şi Gomora?
Din Biblie putem afla că:
Locuitorii Sodomei şi Gomorei erau din urmaşii lui Ham (Fac. 10, 6), adică şi de viţa lor erau răi. Mai amănunţit Biblia nu ne spune cum au ajuns aici şi cum şi-au zidit cetăţile. Biblia ne spune numai două lucruri: oamenii din aceste cetăţi trăiau într-un ţinut plin de belşug şi bogăţie, iar, a doua, că erau foarte stricaţi.
Cetăţile Sodoma şi Gomora erau aşezate în câmpia Iordanului. Azi această câmpie e o pustietate mare. E un ţinut mort ca şi Marea Moartă, fără vegetaţie şi fără viaţă. Nu însă aşa era acest ţinut înainte de prăpădul cetăţilor. Biblia ne spune că în timpul acela valea Iordanului era un adevărat paradis. Iordanul nu se oprea în Marea Moartă, ci curgea înainte până la Marea Roşie, revărsând în jurul lui viaţă şi belşug.
Când Avraam s-a despărţit de Lot, fratele său, Lot şi-a ales câmpia Iordanului tocmai pentru belşugul ei. „Şi ridicându-şi Lot ochii, a văzut că toată câmpia Iordanului era bine udată, înainte de a nimici Domnul Sodoma şi Gomora, până la Ţoar, era ca o grădină a Domnului, ca ţara Egiptului" (Fac. 13, 10).
Fireşte, într-un ţinut plin de atâta bunătate, locuitorii Sodomei şi Gomorei duceau o viaţă uşoară şi plină de belşug. Dar s-a întâmplat şi aici ceea ce se întâmplă şi azi. Îndestularea şi îmbuibarea i-a semeţit pe oamenii din cele două cetăţi; i-a făcut să uite de Dumnezeu şi să se cufunde în păcate. „Iată aceasta a fost nelegiuirea Sodomei: îngâmfarea, îndestularea de pâine şi nepăsarea" (Iezec. 16, 49).
Ah, ce ticălos mare-i omul! Când apucă la trai bun şi belşug, el uită pe Dumnezeu. S-apucă de păcate. „Şi a mâncat Iacob şi s-a săturat şi a uitat pe Domnul. Israil s-a îngrăşat şi a părăsit pe Dumnezeu, Ziditorul, şi aducea jertfă dracilor" (Deut. 32, 15). Când apucă omul la belşug, în loc să mulţumească lui Dumnezeu,el uită pe Dumnezeu. Prisosul de belşug şi îndestulare, omul îl preface în păcat.
Prima învăţătură ce ne-o dau Sodoma şi Gomora aceasta este: „Şi după ce vei mânca şi te vei sătura şi îţi vei zidi case, şi după ce ţi se vor înmulţi boii tăi şi oile tale şi banii şi toate câte ai, ia aminte să nu te înalţi cu inima şi să uiţi pe Domnul Dumnezeul tău" (Deut. 8, 12-15).
Păcatul oamenilor din Sodoma şi Gomora era îmbuibarea; era stricăciunea sufletească din cauza belşugului. Păcatul nostru este mai mare decât acesta. „Pe viaţa Mea, zice Domnul, Sodoma n-a făcut ceea ce voi aţi făcut" (Iezec. 16, 48).
Şi anume ce?
Apoi aceea că Sodoma şi Gomora n-au trecut prin focul lipsurilor, greutăţilor şi necazurilor. Că, poate de treceau, se îndreptau. Ei au murit înecându-se în belşug.
Pe noi însă Domnul ne-a băgat de ani de zile în focul greutăţilor, lipsurilor şi necazurilor. Ne-a băgat în acest jug ca să ne îndreptăm şi de răutăţi să ne lăsăm. „Pentru că în mijlocul belşugului, n-aţi slujit Domnului Dumnezeu, veţi sluji în mijlocul foamei, setei, goliciunii şi lipsei de toate... Domnul va pune pe grumazul vostru un jug de fier" (Deut. 28, 47-48).
De ani de zile Domnul ne-a băgat cu adevărat într-un „jug de fier". Dar noi ne vedem înainte de păcate şi răutăţi.
„Aşa zice Domnul: «bătutu-v-am cu grindină şi arsură în grâu, dar nu v-aţi întors către Mine... V-am nimicit ca pe Sodoma şi Gomora, aţi ajuns ca un tăciune în foc, dar nu v-aţi întors către Mine»" (Amos 2,7-11).
Şi încă ceva. Sodoma şi Gomora erau două cetăţi în „plină înflorire" şi „în plin progres". Dar, vai, ce folos de înflorirea lor materială, dacă viaţa lor cea sufletească era putredă şi putrezea mereu?!
Se vorbeşte şi în zilele noastre despre „progrese cu paşi repezi". E plină lumea cu fel de fel de invenţii şi maşinării. Dar ce folos de acest progres cu paşi repezi dacă viaţa cea sufletească a oamenilor e în plin „regres", e putredă şi putrezeşte mereu?!
Fratele meu! Gândeşte-te nu numai la istoria Sodomei şi Gomorei, ci gândeşte-te mai ales la tine. Gândeşte-te că poate şi viaţa ta s-a făcut o mică Sodoma şi Gomora. Ai învăţătură, ai casă mândră, ai bani, ai belşug, dar ce folos de toate acestea dacă viaţa ta cea sufletească este stricată? Ce folos de viaţa ta dacă, în ziua de apoi, va veni peste ea focul şi pucioasa osândei veşnice?
Preabunule Doamne! Poate şi viaţa mea este o mică Sodoma şi Gomora. Poate că şi eu petrec într-un loc ce ameninţă să ia foc şi pieire veşnică. Trezeşte-mă, Doamne, trezeşte-mă, să văd starea păcătoasă în care mă aflu! Mai bine mă trezeşte cu nuiaua suferinţelor şi încercărilor decât să trăiesc „liniştit" într-o Sodomă şi Gomoră de păcate şi de pieire veşnică.

Pentru desfrânare au fost pustiite Sodoma şi Gomora
Desfrânarea e şi azi păcatul vremilor

Cetăţile Sodoma şi Gomora au fost pustiite cu foc şi pucioasă pentru păcatul desfrânării. Îmbuibarea şi belşugul îi umpluseră pe oameni de păcate aşa precum pământul prea îngrăşat se umple de buruieni şi de viermi. Sodoma şi Gomora ajunseseră la o totală decădere sufletească. Totul era stricat şi putred în ele. Până unde ajunsese decăderea sufletească a oamenilor, Biblia ne arată o pildă ce se vede în chipul de pe pagina următoare.
Când îngerii Domnului s-au prezentat la casa lui Lot în chip de bărbaţi, Sodomenii au alergat să desfrâneze cu ei. „Bărbaţii din Sodoma, tineri şi bătrâni, au înconjurat casa, strigând pe Lot: «Unde sunt oamenii care au intrat aici la tine? Scoate-i afară, să ne împreunăm cu ei»". Lot a încuiat uşa şi îi ruga să cruţe pe cei doi străini. „Lot a ieşit afară la ei la uşă, a încuiat uşa după el şi a zis: «Fraţilor, vă rog nu faceţi o asemenea răutate! Iată că am două fete care nu ştiu de bărbat; am să vi le aduc afară. Numai nu faceţi nimic acestor oameni, fiindcă au venit sub umbra acoperişului casei mele»". Dar ei au strigat: „pleacă!". Şi au zis: „Omul acesta a venit să locuiască aici ca un străin şi acum vrea să facă pe judecătorul. O să-ţi facem mai rău decât lor!". Şi, împingând pe Lot cu sila, s-au apropiat să spargă uşa. Dar bărbaţii aceia (îngerii Domnului) au întins mâna, au tras pe Lot înăuntru la ei în casă şi au încuiat uşa, - iar pe oamenii care erau la uşa casei i-au lovit cu orbire de la cel mic până la cel mare, aşa că degeaba se trudeau să găsească uşa (Fac. 19, 1-11).
Ce putregai sufletesc erau Sodoma şi Gomora! Erau un putregai ce nu putea fi curăţit şi stârpit decât prin foc şi pucioasă. Când un ogor e copleşit cu totul de spini şi mărăcini, îi dăm foc. Numai focul mai poate curaţi răul.
Dar să nu-i prea osândim pe cei din Sodoma şi Gomora, căci şi noi suntem pe urmele lor. O uriaşă Sodoma şi Gomora sufletească este şi lumea de azi. Sodoma şi Gomora au fost nimicite în special pentru păcatul desfrânării. Păcatul acesta stă şi azi în fruntea lumii. A atins acest păcat adâncimi pe care poate niciodată nu le-a avut.
Oraşele cele mari sunt azi nişte Sodome şi Gomore „moderne". Sodoma şi Gomora de odinioară sunt nimica faţă de Sodomele şi Gomorele cele moderne de azi.
Răul a pătruns şi pătrunde şi la sate. Sunt pline şi satele de căsnicii nelegiuite şi de păcatele desfrânării.
Azi vuie desfrânarea în lume. La oraşe, ca şi la sate, e plină lumea de cei al căror dumnezeu este „pântecele şi poftele". Parcă s-a împlinit profeţia de la Ieremia proorocul: „Copiii Mei - zice Domnul - M-au părăsit, se dedau la preacurvie. Ca nişte cai bine hrăniţi, aleargă încoace şi încolo. Fiecare nechează după femeia de-aproapelui său, şi să nu-i pedepsesc pentru acestea?" (Ier. 5, 7-8).
Stăm la rând cu cei din Sodoma şi Gomora, ba încă i-am şi întrecut, căci noi avem şi femei care nasc prunci prin desfrânare şi îi omoară prin avort.
Sodomenii voiau să se desfrâneze cu doi îngeri. Grozav lucru, dar nu vă grozăviţi prea tare. „Creştinii" de azi fac mai mult decât atât. Ascultaţi numai ce fel de desfrânări spurcate scot din gură cei ce înjură de cele sfinte. În înjurăturile lor cele spurcate de desfrânare, ei târăsc numele Domnului Dumnezeu, numele Domnului Iisus, numele Preacuratei, Sfintele Taine şi tot ce-i mare şi sfânt. Oare nu întrec pe cei din Sodoma şi Gomora? Păcatul Sodomenilor e nimica faţă de acest păcat. „Pe viaţa Mea, zice Domnul, Sodoma şi Gomora n-au făcut ceea ce voi faceţi" (Iezec. 16, 48).
Oh, voi nebunilor care înjuraţi! Uitaţi-vă la orbii din chipul de pe pagina dinainte. Voi sunteţi aceşti orbi, căci pe voi v-a orbit Satana să nu vă daţi seama de hulele şi spurcăciunile ce ies din gura voastră. Focul şi pucioasa pieirii veşnice vor deschide odată şi ochii voştri, dar atunci va fi prea târziu. Lăsaţi-vă îndată de înjurături!
Oh, dragii mei, eu vă rog şi cu buna; în numele Domnului eu vă rog, cu lacrimi în ochi, lăsaţi-vă îndată de înjurături, de acest păcat teribil şi înfricoşat care atrage focul şi urgia osândei veşnice.
Pe desfrânaţii de la uşa lui Lot i-a orbit Dumnezeu. Nişte orbi sunt şi azi desfrânaţii. Desfrânarea îl orbeşte pe om. Desfrânatul este un orb, un dobitoc, ce nu mai vede şi nu mai cunoaşte nimic sfânt. Desfrânatul merge orbeşte înainte spre pierzare. „Cum merge boul la junghiere, câinele la legătoare şi cum pasărea se grăbeşte în laţ, aşa merge la moarte desfrânatul" (Pilde 7, 22- 23).
Desfrânarea din Sodoma şi Gomora a atras peste oameni foc şi pucioasă din cer; a atras pedeapsa cerului de sus. Desfrânarea e şi azi un păcat ce atrage încă în această lume pedeapsa cerului de sus. Dintre toate păcatele, mai ales acesta îşi ia pedeapsa şi în lumea asta.
Tineri cu faţa de trandafir ajung nişte urâciuni şi schelete după ce apucă cu desfrânarea şi bolile ei. Fiecare desfrânat ajunge pe urmă o mică Sodomă şi Gomoră arsă şi pustiită de focul şi otrava acestui păcat. Duceţi-vă la spitale şi le veţi afla pline cu astfel de mici Sodome şi Gomore: cu oameni arşi de bolile lumeşti. Duceţi-vă la casele de nebuni şi veţi afla că aproape toţi nebunii au creierul mâncat de bolile lumeşti.
Mai curând ori mai târziu, lumea aceasta se va sfârşi. În Apocalipsa se spune că acest sfârşit va fi precedat de o cumplită desfrânare a lumii. Se pare c-am ajuns vremile acestea apocaliptice cu „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului... din vinul aprinderii şi desfrânării ei au băut toate neamurile" (Apoc. 17 şi 18, 3).
Fugiţi de păcatul desfrânării, ca de şarpele ce muşcă de moarte! Cei biruiţi de ispita desfrânării trăiesc în carne şi nu în duh (Rom. 8, 9). Numai cei ce biruie ispita desfrânării trăiesc în duhul lui Dumnezeu, în darul şi harul Duhului Sfânt.

„Babilonul cel mare" hălăduie azi prin lume
(Apocalipsa cap. 17)

Desfrânarea, ispita cărnii, este arma cea mai temută a diavolului, căci prin aceasta a dat prima lovitură în grădina Edenului. Şi prin aceasta - prin ispita cărnii - a câştigat prima biruinţă. Şi prin asta câştigă şi azi cele mai multe biruinţe.
În toate vremurile, Satana a pândit poziţia aceasta şi a încercat să intre în hotarele sufleteşti ale omului prin carne, prin „uşa" cea mai slabă.
În toate vremurile, Satana a avut seceriş bogat cu ispita şi păcatul desfrânării. Niciodată însă ca azi. Niciodată doar de când e lumea n-au fost stricăciunile desfrânării atât de grozave ca azi.
Desfrânarea şi păcatele lumeşti nu mai cunosc nici un hotar. Oraşele cele mari sunt adevărate Sodome şi Gomore. Dansurile, beţiile, chefurile şi orgiile se ţin lanţ. Dacă ai cerceta noaptea localurile de petrecere ale oraşelor mari ai rămâne îngrozit.
Şi nici pe la sate nu e cu mult mai bine.
Concubinajul, divorţurile, lepădarea de prunci şi ferirea de prunci sunt pacate care au umplut lumea, la oraşe ca si la sate.
Dispare familia, dispare căsătoria, dispar copiii. Totul mătură potopul desfrânării.
Cu adevărat parcă am ajuns vremile cu Babilonul cel mare din cartea Apocalipsa, cap. 17.
„Şi eu, Ioan, fratele vostru, văzui o femeie şezând pe o fiară roşie, având şapte capete şi zece coarne. Şi femeia era îmbrăcată în purpură, împodobită cu aur şi pietre scumpe. Iar pe fruntea ei purta scris un nume tainic: Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului... şi cei ce locuiesc pe pământ s-au adăpat de vinul desfrânării ei" (Apoc. 17).
Cu adevărat, lumea de azi a ajuns un uriaş „Babilon" sufletesc.
Scripturile spun că valuri de grozave desfrânări vor otrăvi lumea înainte de a veni „sfârşitul". Desfrânata cea mare va stăpâni „noroade, gloate, neamuri şi limbi" (Apoc. 17, 15) şi apoi va răsuna strigătul „căzut, căzut Babilonul" (Apoc. 19, 6).
Desfrânarea este un păcat greu şi de suflet pierzător.
Scripturile sunt pline cu arătări şi pilde despre ce prăpăd grozav face acest păcat. Dăm mai jos câteva din învăţăturile biblice despre păcatul desfrânării.
Desfrânarea este şi ea un fel de beţie. Căci, întocmai ca beţia, ea omoară şi trupul şi sufletul omului. întocmai ca beţia, şi ispita desfrânării se pare dulce la gust, dar, vai, amare sunt urmările ei, precum zice înţeleptul Solomon: „Miere curge din buzele femeii desfrânate care până la o vreme îndulceşte, dar pe urmă, mai pe urmă, mai amară decât fierea o vei afla şi mai tăioasă decăt sabia cea ascuţită. Depărtează calea ta de la dânsa şi nu te apropia de uşa casei ei ca nu cumva să dai floarea vieţii tale altora şi îţi va părea rău pe urmă când se va topi carnea trupului tău" (Pilde 5, 3-11).
Întocmai ca beţia, desfrânarea e o patimă rea. Cine a căpătato merge repede pe calea cea largă a pieirii. „ Calea spre iad este calea ce duce la desfrânata (şi la desfrânare) şi toţi cei ce apucă pe ea nu se mai întorc pe cărările vieţii" (Pilde 2, 16-19).
Desfrânarea este o beţie, sau mai bine-zis, o orbie. Cine o capătă merge ca orbul înainte, fără ruşine şi fără groază de pieire. „Cum merge boul la junghiere, câinele la legătoare şi cum pasărea se grăbeşte în laţ, aşa merge la moarte desfrânatul" (Pilde 7, 22-24). „Preţul curvei este moartea, căci au doar va ascunde cineva foc în sân şi nu-şi va arde hainele, au călca-va cineva pe cărbuni de foc aprinşi şi nu-şi va arde picioarele, aşa şi cel ce intră la femeia cu bărbat"... (Pilde 6, 24-29).
Desfrânarea e o patimă rea şi greu de biruit, de aceea a lăsat Dumnezeu taina căsătoriei. „Pentru înlăturarea curviei, fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei" (I Cor. 7, 2). Căsătoria este de la Dumnezeu, desfrânarea de la diavolul. Evanghelia nu pune „laţ" cu oprirea căsătoriei, dar cere de la cei căsătoriţi curăţia căsătoriei, de la juni şi june curăţia fecioriei, iar de la cei ce au „darul înfrânării" şi nu s-au căsătorit, înfrânare (I Cor. cap. 7).

Fluierul vânătorului

Am întâlnit odată la munte un vânător. Mergea să vâneze capre, dar câine de vânat nu avea. În loc de câine, ducea o mică fluieriţă cu care imita glasul caprelor sălbatice.
Am plecat cu el să văd ce ispravă va face. Vânătorul s-a aşezat unde ştia că e rost de vânat şi a început a sufla cu fluieriţa o chemare mincinoasă de capră. Un ţap a auzit această chemare, a dat un mic răspuns şi a plecat după ea (era tocmai timpul împreunării acestor animale). Ţapul se apropia mereu. Sărmanul! El nu ştia ce fel de „capră" îl aşteaptă, în gândul lui vedea căprioara cea frumoasă, dar, vai, îl aştepta glonţul.
Când s-a ivit într-un luminiş, glonţul l-a doborât la pământ.
Eu m-am gândit în mine că aşa face şi diavolul, vânătorul cel rău al sufletelor. Cu înşelăciunea şi lăcomia atrage şi diavolul sufletele în cursa pierzării. Când omul pleacă în calea poftelor lumeşti trezite de „fluierul" diavolului, aşa păţeşte, ca ţapul cel înşelat: el aleargă la pieire trupească şi sufletească.

Ginerii lui Lot au luat în glumă vestea prăpădului
„ Şi a zis Lot: ieşiţi din locul acesta, căci Domnul vrea să piardă cetatea. Dar ginerii lui credeau că glumeşte" (Fac. 19, 14).

Sodoma şi Gomora erau un putregai sufletesc. Totul era putred şi stricat în aceste cetăţi. Un singur om îşi păstrase legătura cu Dumnezeu. Acel om era Lot.
Dar nici acest Lot nu era ferit cu totul de stricăciune. E o mare deosebire între Noe, care trăia ferit cu totul de stricăciune, şi Lot, care se amestecase şi el, în parte, cu stricăciunea. Vom arăta în paginile următoare cum Lot a scăpat şi el numai aşa, „ca prin foc" (I Cor. 3, 15).
Dar - aşa cum era - Lot era totuşi singurul om din Sodoma şi Gomora care mai ţinea legătura cu Dumnezeu. Venise de lângă Avraam, venise din Canaanul credinţei şi acum se îngrozea de ceea ce vedea şi auzea în aceste cetăţi.
„Iar Lot era foarte întristat de viaţa dezdrăbălată a acestor stricaţi; îşi chinuia Lot în toate zilele sufletul lui neprihănit, din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite" (II Petru 2, 7-8). Ca şi Noe, plângea şi Lot de mila unei lumi putrede şi păcătoase. Ca şi Noe, va fi încercat, de bună seamă, şi Lot să abată pe oameni de la stricăciune.
„Oameni buni - va fi zis Lot - nu e bine ce faceţi... Lăsaţi-vă de răutăţi şi fărădelegi!...". Dar toate chemările lui se izbeau de fărădelegile oamenilor, ca de un zid de fier. În loc de îndreptare, păcătoşii răspundeau cu ameninţări: „Ai venit aici ca un străin şi acum vrei să faci pe judecătorul?" (Fac. 19,9). „...vrei să faci pe dascălul nostru..., să-ţi tacă gura, căci altcum o păţeşti..." „în toate zilele Lot îşi chinuia sufletul din pricina celor ce vedea şi auzea..." în starea asta sunt şi azi credincioşii. Toţi cei ce l-am aflat pe Domnul şi trăim o viaţă cu El avem o mare bucurie sufletească, dar, pe de altă parte, avem şi o mare întristare sufletească. Suntem amărâţi şi întristaţi de cele ce vedem şi auzim în această lume păcătoasă.
O ceată de ostaşi din Oastea Domnului a fost întrebată odată de nişte oameni:
- De ce voi, ostaşii Domnului, sunteţi parcă mai trişti şi mai îngânduraţi decât ceilalţi oameni?
Un ostaş le-a spus foarte cuminte aşa:
- Noi, ostaşii Domnului, suntem trişti şi îngânduraţi de cele ce vedem şi auzim în această lume. Ne vine să plângem de cumplita orbie sufletească ce o vedem între oameni; ni se rupe inima de durere când auzim pe oameni suduind pe Făcătorul lor... Mâhnire ne-a cuprins despre cei păcătoşi care părăsesc legea Domnului (Psalm 118, 53).
Lot a încercat să-şi mântuie măcar casa lui. Dar n-a putut face nici lucrul acesta. Stricăciunea intrase şi în casa lui. Se amestecase Şi el cu aluatul cel rău şi aluatul intrase şi în casa lui. E o mare deosebire între casa lui Noe şi casa lui Lot. Casa lui Noe era ferită de aluatul cel rău, casa lui Lot era atinsă de acest aluat.
„Şi bărbaţii aceia (cei doi îngeri), au zis lui Lot: «Pe cine mai ai aici?». «Gineri, fii şi fiice...» «Scoate-i din locul acesta căci avem să nimicim locul acesta»... Lot a ieşit afară şi a vorbit cu ginerii săi şi le-a zis lor: «ieşiţi din locul acesta, căci Domnul vrea să nimicească cetatea». Dar ginerii lui credeau că glumeşte" (Fac. 19. 12-14). Chipul de mai înainte arată această istorie.
Ginerii lui Lot au luat în glumă chemările Domnului. Au luat în râs pe socrul lor. „Dragii mei gineri, - le va fi zis Lot - au sosit doi oameni trimişi de la Dumnezeu cu înştiinţare că cetatea va fi arsă cu foc şi pucioasă... Haideţi să fugim de aici!..."
„Ce foc, ce pucioasă? - vor fi răspuns în batjocură ginerii. Ce-i socrule? Te-ai apucat să glumeşti... Vrei să ne sperii cu glumele tale... Spune la prunci basme de astea..."
Era seară când Lot a spus ginerilor săi aceste „glume". Probabil, ginerii se vor fi dus la atare chef în cetate şi toată noaptea vor fi râs, împreună cu ceilalţi chefuitori, de „focul" şi „pucioasa" lui Lot. În zorii zilei a venit prăpădul şi i-a omorât.
„Ceea ce s-a întâmplat în zilele lui Lot se întâmplă şi azi". E plină şi lumea de azi de stricăciune. Râde şi lumea de azi de chemările mântuirii sufleteşti. Nici habar n-are de ele.
Înfricoşate semne şi arătări cereşti am avut şi avem în timpul din urmă: războaie, veşti de războaie, secete, uragane, furtuni, grindine, greutăţi, lipsuri, etc. Prin ele Domnul Dumnezeu vorbeşte cu noi şi ne cheamă să ieşim îndată din răutăţi. Semnele cerului sunt strigarea Domnului Dumnezeu: „Sculaţi-vă şi ieşiţi din răutăţi!".
Dar lumea nici habar n-are de aceste chemări. Râde de ele şi îşi vede înainte de păcate şi răutăţi.
E plină şi lumea de azi de „ginerii lui Lot"; e plină de cei ce râd de chemările mântuirii sufleteşti şi le batjocoresc.
Ceea ce s-a întâmplat în zilele lui Lot se întâmplă şi azi. Intraţi într-o crâşmă şi vorbiţi oamenilor de mântuire. Vi se va răspunde cu râsete şi batjocuri.
Cu adevărat, ceea ce s-a întâmplat în zilele lui Lot, când oamenii mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau (şi suduiau), până în clipa când a venit peste ei foc şi pucioasă..., tot aşa va fi şi în ziua în care - pe neaşteptate -va veni Fiul Omului (Luca 17, 28-30).
Cerul de sus ne predică în toată forma şi strigă să ieşim din răutăţi, dar oamenii nici habar n-au. Noi suntem mai de osândit decât ginerii lui Lot pentru că acelora nu li s-a vestit prăpădul prin semne şi arătări cereşti. De li se vestea şi lor pieirea prin atâtea arătări şi urgii cereşti - aşa cum ni se vesteşte nouă azi -poate credeau şi se îndreptau.
Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoşilor! Poate că şi eu sunt între cei ce „ochi au, dar nu văd, urechi au, dar nu aud" chemările Domnului. Trezeşte-mă din somnul păcatului. Deschide-mi ochii şi urechile să văd şi să aud chemările Domnului şi să ies din Sodoma şi Gomora pieirii sufleteşti.

„Iar Lot şi-a întins corturile până la Sodoma"
(Facere 13,12)

Despărţirea lui Lot de Avraam este cunoscută. Biblia o istoriseşte astfel:
„Şi Lot, care petrecea împreună cu Avraam, avea oi, boi şi corturi. Şi nu-i încăpea pe ei pământul, ca să lăcuiască într-un loc, pentru că averile lor erau multe. Şi s-a făcut ceartă între păstorii vitelor lui Avraam şi păstorii vitelor lui Lot... Şi a zis Avraam lui Lot: «Să nu fie sfadă între mine şi tine, între păstorii mei şi păstorii tăi, căci fraţi suntem noi. Iată, nu este tot pământul înaintea ta? Desparte-te de mine! De vrei tu spre stânga, eu spre dreapta, iar de vrei tu spre dreapta, eu spre stânga...». Şi şi-a ales Lot tot ţinutul cel dimprejurul Iordanului şi a mers spre răsărit..., şi şi-a întins corturile până la Sodoma; iar oamenii din Sodoma erau răi şi păcătoşi înaintea lui Dumnezeu, foarte." (Fac. 13, 5-13).
Lot şi-a ales câmpia Iordanului. Dar alegerea aceasta era alegerea unui om care nu trăia o viaţă cu Domnul. El a făcut alegerea fără să-L întrebe pe Domnul. El „şi-a ridicat" ochii spre lăcomia bogăţiilor din câmpia Iordanului şi a ales ţinutul Sodomei şi al Gomorei, cu toate că ştia că „oamenii din Sodoma erau răi şi afară din cale de păcătoşi împotriva Domnului" (Fac. 13, 13).
Lăcomia averilor l-a făcut pe Lot să se aproprie de o lume stricată, în loc să fugă de ea. Lot ajunsese la o răspântie, dar n-a întrebat pe Domnul ce este de făcut. S-a lăsat călăuzit de lăcomie şi de „capul său" pentru că nu trăia o viaţă cu Domnul. S-a apropiat de Sodoma şi Gomora şi rău i-a umblat.
În chipul acesta sunt şi cei mai mulţi creştini de azi. Ei nu întreabă niciodată pe Domnul şi nu-L lasă să se amestece în planurile şi lucrurile lor. Un creştin adevărat se lasă călăuzit întru toate de Domnul şi nu face nimic fără să-I ceară sfatul şi aprobarea Lui (prin rugăciune şi ascultare). Câţi însă fac aşa?
Ce ne spune mai departe Biblia despre Lot? Ne spune că „s-a aşezat în câmpia Iordanului". La început, Lot n-a intrat în cetăţile cele stricate. S-a ferit de aluatul cel rău. Cuminte lucru! Dar, vai, acest lucru cuminte n-a ţinut prea mult.
Lot s-a lăsat atras de stricăciunea cetăţilor. Poate şi lăcomia de a cuprinde pământ l-a atras mereu, mereu spre aluatul cel rău. „Iar Lot şi-a întins corturile sale pană la Sodoma", spune Biblia (Fac. 13, 12). Mă gândesc la cei mulţi, mulţi ce-şi întind avuţiile şi hotarele apropiindu-se de Sodoma, de pieire sufletească. Sunt atâţia şi atâţia oameni care o viaţă întreagă nu se ocupă cu altceva decât să-şi sporească averea cu fel de fel de înşelăciuni şi nedreptăţi. Şi pe urmă, când mor, intră şi ei în „Sodoma şi Gomora"..., în pieire veşnică.
Şi pe urmă ce s-a întâmplat cu Lot?
Ceea ce era de prevăzut. El nu s-a oprit la marginea Sodomei, ci a intrat în ea. în curând îl vedem în poarta cetăţii stând la sfat cu păcătoşii. „Iar Lot şedea în poarta cetăţii" (Fac. 19, 1).
Aşa-i ispita. Când te laşi târât de ea, nu te lasă până nu te bagă în păcat.
Iar după ce a intrat în cetate, Lot a mers mai departe. S-a amestecat de tot cu aluatul cel rău. Şi-a ales doi gineri dintre păcătoşii Sodomei. Era şi aceasta o alegere fără sfatul lui Dumnezeu. Era o a doua alegere ce o făcea Lot fără să-L întrebe pe Domnul. Dacă L-ar fi întrebat pe Domnul, Domnul i-ar fi răspuns cu vorbele lui Isaac: să nu-ţi iei gineri din feciorii Sodomei. Scoală-te, du-te în Canaan şi ia-ţi de acolo gineri (Fac. 28, 1-2). Dar lui Lot îi trebuia avere şi „legătură de neamuri" ca să capete trecere în cetate. Aşa fac şi cei mai mulţi părinţi de azi. Ei nu caută zestre sufletească pentru fiii lor, ci umblă numai după zestre materială. Zestrea cea sufletească azi aproape nu mai numără nimic.
Lot a făcut o „partidă" bună cu căsătoria fetelor. Încuscrit cu Sodomenii, a trecut între fruntaşii cetăţii. Probabil era şi printre consilierii acesteia. Stătea în poarta cetăţii la sfat cu fruntaşii cetăţii. Acum nu mai era Lot cel din câmpia Iordanului. Ajunsese la vază mare.
Dar ce folos de toate acestea, dacă aluatul cel rău intrase în casa lui şi în sufletul lui. Ce folos că ne trudim să ne câştigăm legături lumeşti de neamuri, cuscri şi averi, dar cu cele sufleteşti dăm înapoi şi slăbim.
Hotărât lucru! După intrarea în Sodoma, Lot nu mai era alesul Domnului. Îl dospise şi pe el stricăciunea. Scriptura ne spune apriat acest lucru. Despre Noe spune Biblia că Dumnezeu l-a scăpat de potop fiind „om drept şi cu frica lui Dumnezeu între cei de pe atunci" (Fac. 6, 9). Dar despre Lot, Biblia nu mai zice la fel, ci zice aşa: „Când a nimicit Dumnezeu cetăţile Sodoma şi Gomora, Şi-a adus aminte de Avraam şi a scăpat pe Lot din mijlocul prăpădului" (Fac. 19, 29). Scriptura ne spune aici lămurit că Lot a fost cruţat numai din iubire faţă de Avraam.
Şi mai bine se vede acest lucru, dacă ne uităm cum s-au purtat cei doi îngeri pe care i-a trimis Dumnezeu la Lot. Doi îngeri, în chip de bărbaţi, au venit în Sodoma trimişi de la Dumnezeu să-l scape pe Lot. Dar îngerii nu voiau să intre în casa lui Lot. „Cei doi îngeri au ajuns la Sodoma seara. Când i-a văzut Lot, s-a sculat, le-a ieşit înainte şi le-a zis: «Intraţi, vă rog, în casa robului vostru...». «Nu, au răspuns ei, ci vom petrece noaptea în uliţă»" (Fac. 19,1-2).
Ce straşnică lecţie şi înfruntare sufletească era aceasta pentru Lot! Refuzul îngerilor de a intra în casă era osândirea şi mustrarea vieţii lui pentru că se amestecase cu aluatul cel rău. Dacă Lot ar fi zis către îngeri ca femeia Lidia din cetatea Tiatira: Dacă mă socotiţi credincioasă Domnului, intraţi şi rămâneţi în casa mea (Fapte 16, 15), îngerii ar fi răspuns: Nu intrăm, pentru că te-ai amestecat cu răul şi stricăciunea..., te-ai amestecat cu cei care râd de cele sufleteşti... Noi nu intrăm unde lumina s-a amestecat cu întunericul, virtutea cu păcatul, binele cu răul; noi intrăm numai acolo unde oamenii petrec o viaţă cu Domnul şi au rupt-o cu lumea şi păcatele ei.

Avraam n-a putut mijloci iertarea cetăţilor
Iisus Mântuitorul şi Mijlocitorul nostru

Când Domnul S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei îngeri călători şi a vestit pieirea cetăţilor, Avraam a cercat să mijlocească iertare cu numărul drepţilor.
„Iar Avraam stătea înaintea Domnului şi a zis: «Să nu pierzi, Doamne, pe cei drepţi cu cei necredincioşi; de vor fi cincizeci de drepţi în cetate, au vei ierta tot locul pentru aceşti drepţi?» Şi au zis Domnul: «De se vor afla cincizeci de drepţi, voi ierta toată cetatea...»" Pe urmă, Avraam a tot micşorat numărul drepţilor până la zece şi Dumnezeu a zis că nici pentru zece drepţi nu va pierde cetăţile, dar în cetăţi nu se aflau nici zece drepţi (Fac. cap. 18).
O, ce învăţătură adâncă este în această încercare de mijlocire a lui Avraam! Însă vă rog să nu vă gândiţi numai la cetăţile Sodoma Şi Gomora. Să ne gândim, mai ales, la noi înşine. Toţi suntem păcătoşi. Fiecare dintre noi suntem o mică Sodoma şi Gomora. Fiecare suntem o „cetate" stricată, o cetate în care a
pătruns răul şi stricăciunea. În zadar am căuta să ne amăgim că n-avem păcate. „Dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi" (I Ioan 1,8).
Începutul mântuirii noastre - primul pas -este tocmai acesta: să simţim greutatea ce ne apasă şi să căutăm a ne scăpa de ea. Dar tocmai pasul acesta îl fac atât de puţini.
Ferice de cel ce simte greutatea păcatului şi caută să se descarce de ea!
Al doilea pas al mântuirii este: să aflăm că păcatul ne apasă nu numai cu greutatea sufletească, ci şi cu pedeapsă în virtutea „paragrafului de lege": „plata păcatului este moartea" (Rom. 6, 23). Să aflăm că suntem o cetate stricată pe care o aşteaptă judecata Sodomei şi Gomorei.
Al treilea pas al mântuirii trebuie să ne ducă la întrebarea: ce să facem?..., cum să scăpăm de greutatea şi pedeapsa păcatului? Trebuie să ajungem la întrebarea: oh, „nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi dintr-o astfel de moarte?" (Rom. 7, 24). Întrebarea asta ne deschide uşa mântuirii. Ne aduce vestea cea scumpă şi dulce că Iisus Mântuitorul a murit şi S-a jertfit pentru noi şi mântuirea noastră. Sângele Lui ne curăţă de orice păcat şi ridică de pe sufletul nostru greutatea păcatului.
Domnul Iisus este marele Mijlocitor între noi şi Dumnezeu. Avraam n-a putut mijloci iertarea locuitorilor celor două cetăţi. Domnul Iisus ne mijloceşte iertarea. „Căci Unul este Dumnezeu, unul şi mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. De va fi păcătuit cineva, avem Mijlocitor la Tatăl pe Iisus Hristos, care S-a dat pe Sineşi ispăşire pentru păcatele noastre" (I Tim. 2, 5 şi I Ioan 2, 1). Viaţa noastră este o Sodomă şi Gomoră, cărora li s-a făcut judecata. În virtutea dreptăţii lui Dumnezeu, ea trebuie pedepsită. Păcatul trebuie pedepsit. Iisus Mântuitorul - El singur - ne poate scăpa de această pedeapsă şi osândă teribilă.
De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de o femeie care se mărturisise foarte frumos, cam aşa:
- Ai ţinut porunca asta? -Ba!
- Ai călcat pe cealaltă?
- Călcat!... am călcat, părinte dragă, toate poruncile!..., am făcut toate păcatele!... nimic nu-i sănătos în mine!...
- N-ai făcut nici un bine? Nu poţi aduce nimic pentru apărarea d-tale?...
- Nimica, părinte, nimica!... Am cumpărat un prapor la biserică, dar această faptă am făcut-o şi să mă laud în faţa oamenilor..., i-am ajutat pe cei săraci cu gândul ca şi ei să mă ajute vara la lucru... N-am făcut nici un bine, cinstite părinte, nici un bine..., nu pot aduce nimica pentru apărarea mea decât lacrimile mele şi zdrobirea inimii mele...
Frumoasă mărturisire! Era o femeie din cele mai bune, şi totuşi cât de frumos îşi ştia depune păcatele la picioarele Crucii. Ca şi Avraam în faţa Sodomei şi Gomorei, aşa îşi reducea la zero faptele sale.
Ce rău însă se mărturisesc alţii mulţi:
- Ai călcat porunca asta?
- Doamne fereşte!
- Dar pe cealaltă?
- Nici prin gând nu mi-a trecut.
- Ai gătat mânia cu vecinul?...
- Nu mai am nimic cu el... nu vorbim, dar încolo n-am nimic cu el.
Astfel de suflete fac pe „avocaţii" cauzei lor în loc să-şi depună sarcina păcatelor, cu lacrimi de căinţă, la picioarele Crucii.
Fratele meu! Toţi suntem păcătoşi. Toţi purtăm în spate o sarcină grea a păcatelor. Fiecare cu sarcina lui. Să aruncăm sarcina păcatelor noastre la picioarele Crucii. Numai acolo putem scăpa de ea. Să grijim însă căci şi aici diavolul umblă să ne sperie cu şoapta că păcatele noastre ar fi prea multe şi prea grele pentru a fi iertate.
Despre un pustnic am citit că i s-a arătat într-o noapte diavolul şi a început a-i înşira păcatele:
- Ai făcut asta... şi ceea, şi ceea... vai de sufletul tău...
- Numai atâtea? - a întrebat pustnicul.
- Ba ai mai făcut şi alte multe şi destule ca să ai parte de focul iadului nostru.
- Te rog, scrie-mi-le pe o hârtie să nu le uit. Când fură gata, pustnicul luă hârtia, făcu dedesubt semnul crucii şi scrise cuvintele: „achitate prin sângele Domnului". O întinse apoi diavolului zicând:
- Mi-ai dat o „notă" - poftim „chitanţa". Diavolul fugi îndată crăpând de necaz.
Fratele meu! În fiecare zi, noi facem o „notă" lungă plină de păcate. Să „achităm" zi de zi această notă căzând cu ea în faţa Crucii scumpului nostru Mântuitor. Ea poate fi „plătită" numai prin scump sângele Lui.
Scumpul meu frate! Tu ai atâtea „note" de acestea, că abia le-ai putea duce în spate, şi toate sunt neachitate. Nu te temi că vei muri cu această datorie teribilă?
Trezeşte-te, fratele meu, trezeşte-te înainte de a sosi focul şi prăpădul osândei veşnice!
Iisuse, scumpul meu Mântuitor! Şi eu sunt o Sodomă şi Gomoră căreia i s-a făcut judecata şi stă gata să ia foc. Tu singur, dulcele meu Mântuitor, mă poţi izbăvi. Mă grăbesc să scap la Tine, înainte de a se aprinde focul... Eu cad plângând la picioarele Crucii Tale. Scapă-mă, Doamne, şi mă măntuieşte prin Jertfa Ta cea scumpă şi sfântă!

„Şi a plouat peste Sodoma şi Gomora foc şi pucioasă din cer"
„Ceea ce s-a întâmplat în zilele lui Lot, când oamenii mâncau, beau, cumpărau... Şi pe urmă a plouat foc şi pucioasă din cer..., tot aşa va fi în ziua când se va arăta Fiul Omului" (Luca 17, 28-30).

Despre cum s-a întâmplat prăpădul cetăţilor Sodoma şi Gomora, Biblia nu ne spune amănunte mai pe larg. Ne spune numai atât:
„Şi Domnul a făcut să plouă peste Sodoma şi Gomora pucioasă şi foc din cer" (Fac. 19, 24). Judecata şi pieirea cetăţilor au venit repede şi pe neaşteptate. Cei doi îngeri călători au vestit prăpădul seara, iar dimineaţa, în revărsatul zorilor, a şi sosit.
Ştiut-au oamenii despre acest prăpăd? Au ştiut, pentru că Lot a spus şi ginerilor săi vestirea adusă de îngeri, iar ginerii, de bună seamă, vor fi spus şi ei mai departe această veste, îşi aveau legăturile lor de rudenie şi cunoscuţi. Se poate spune la sigur că locuitorii cetăţilor auziseră despre vestea prăpădului. Ar fi avut timp şi să scape. Într-o noapte întreagă puteau fugi cu toţii din cetate.
De ce n-au făcut acest lucru? Pentru că nu credeau în vestirea Domnului. Ginerii lui Lot au râs de socrul lor când i-a chemat: „Sculaţi-vă şi ieşiţi din locul acesta, căci Domnul vrea să piardă cetatea". Li se părea o „glumă" această chemare; au luat în râs vestirea Domnului. Tot aşa vor fi făcut şi ceilalţi oameni: „Auzi, vecine, cică va ploua la noapte foc şi pucioasă... cine a mai auzit astfel de minuni?... trebuie că Lot bătrânul a slăbit de minte...".
Vor fi râs oamenii, dar, vai, dimineaţa a venit peste ei prăpădul. În locul soarelui se ridicară pe cer nori negri şi spăimântători. Poate că oamenii dormeau. Un bubuit prelung îi trezi din somn. Din văzduhul încărcat începu să cadă pucioasă şi flăcări de foc. Într-o clipă, cetăţile fură înecate în valurile focului. Strigăte disperate de oameni şi animale răsunau în toate părţile. Toţi alergau să scape, dar totul era în zadar. Iată-i şi pe ginerii lui Lot! Ei strigă pe socrul lor, dar acum e prea târziu, înainte cu câteva ceasuri ar fi putut scăpa, dacă ascultau chemarea lui, dar acum e prea târziu, e prea târziu.
Prăpădul Sodomei şi al Gomorei închipuie sfârşitul şi pedeapsa păcătoşilor..., închipuie ziua cea groaznică şi neaşteptată când „Domnul va veni pe norii cerului să judece lumea" (Matei 24, 30). „Ceea ce s-a întâmplat în zilele lui Lot, când oamenii mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau, dar în ziua când a ieşit Lot din Sodoma a plouat foc şi pucioasă din cer şi pe toţi i-a pierdut - tot aşa va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul Omului" (Luca 17,28-30). Ca pe timpul lui Noe şi ca pe timpul lui Lot, exact aşa va fi şi în ziua când Domnul va veni să judece lumea.
Beau oamenii, chefuiesc, păcătuiesc, cumpără, vând, clădesc, înşală, mint... până în ceasul când va veni Fiul Omului. „Ziua aceea" îi va afla păcătuind. O spaimă mare îi va cuprinde atunci. Ca pe timpul lui Noe, şi pe timpul lui Lot, o spaimă mare îi va cuprinde în ziua aceea pe cei ce vor fi în mormânt şi pe cei ce se vor afla pe pământ.
Cei credincioşi se vor bucura strigând: „Vine Domnul!", dar cei păcătoşi se vor cutremura, văzând focul cel veşnic ce-i aşteaptă. „Apoi am văzut un scaun de domnie şi pe Cel Ce şedea pe el... şi rău mare de foc curgea dinaintea Lui. Şi am văzut pe morţi stând în faţa scaunului şi oricine n-a fost scris în cartea Vieţii, a fost aruncat în marea cea de foc" (Apoc. 20, 11-12; Daniel 7, 10).
Ah, ce groază şi ce spaimă îi vor cuprinde pe cei păcătoşi în „ziua aceea"! Dar atunci spaima nu le va mai fi de nici un ajutor. Timpul mântuirii lor a trecut. Acum e timpul judecăţii.
Un teatru s-a aprins, mai anii trecuţi, în Germania. Se juca tocmai un o piesă comică. Dar afară, într-o parte, teatrul luase foc. Atunci unul din actori a început a striga: „Foc, foc!". Dar lumea credea că aceste vorbe ţin şi ele de glumele teatrului; credea că actorul vrea să facă o glumă mare să râdă apoi de spaima publicului. A strigat şi directorul că „arde teatrul", dar lumea râdea înainte.
Abia când s-au ivit flăcările, lumea a început a fugi îngrozită. Dar atunci era prea târziu. S-au prăpădit cu toţii.
Aşa se întâmplă şi azi. Te râd păcătoşii şi te batjocoresc când le spui să iasă din focul răutăţilor, din focul pieirii sufleteşti. Pentru cei mai mulţi oameni, viaţa aceasta este un teatru de râs şi de petreceri. Te iau în râs oamenii când le spui să iasă din focul pieirii sufleteşti. Du-te în uşa unei crâşme şi strigă: „Oameni buni, ieşiţi din Sodoma şi Gomora aceasta, ieşiţi din focul acesta!". Vei fi întâmpinat cu râsete, batjocuri şi ameninţări. Abia pe urmă, pe patul morţii, vor vedea păcătoşii focul pierzării, dar atunci va fi prea târziu.
Fratele meu! Sodoma şi Gomora închipuie nu numai viaţa lumii şi a oamenilor, ci închipuie, mai ales, viaţa ta şi a mea. Şi viaţa ta cea sufletească este o cetate. Nu cumva s-a strecurat stricăciunea şi în „cetatea" ta? Nu cumva este şi „cetatea" ta o mică Sodomă şi Gomoră osândite la pieire? O mică Gomoră ce stă gata să ia foc? Ia seama că aceasta este! Primeşte-L îndată pe Iisus Mântuitorul şi Mijlocitorul ca să mijlocească El iertarea şi scăparea ta.
Fratele meu! Fiecare viaţă se termină cu un potop de pierzare sau cu o corabie de mântuire. Fiecare viaţă sfârşeşte cu o Sodomă Şi o Gomoră sau cu un Lot scos de îngerii Domnului din focul pierzării.
În care din aceste două este viaţa ta? În care vei şi fi tu?
Duhule Sfinte! Trezeşte-mă din somnul pierzării prin „ vântul" Tău şi prin suflarea Ta, trezeşte-mă, să scap înainte de a sosi focul şi noaptea „când nimeni nu mai poate lucra nimic" (Ioan 9, 4).

„Iar îngerii îl grăbeau pe Lot zicând: «Scoală-te, să nu pieri şi tu!»"
„Şi fiindcă Lot zăbovea, îngerii l-au apucat de mână pe el, pe femeia sa şi pe cele două fete ale lui" (Fac. 19, 16).

Din prăpădul Sodomei şi Gomorei n-a scăpat decât singur Lot cu fetele sale. Această scăpare Biblia o istoriseşte astfel:
„Iar dacă s-a făcut dimineaţă, grăbeau îngerii pe Lot zicând: «Scoală-te şi ia femeia ta şi cele două fete ale tale şi ieşi, ca să nu pieri şi tu împreună cu fărădelegile cetăţii». Şi fiindcă Lot zăbovea, îngerii l-au apucat de mână pe el, pe nevastă-sa şi pe cele două fete ale lui, căci Domnul voia să-l cruţe" (Fac. 19, 15-17).
O, ce învăţătură adâncă este în această scăpare a lui Lot! De regulă, Lot este arătat ca un om de mare credinţă.
De când eram prunc la şcoală, îmi aduc aminte că dascălul punea pe Lot în rând cu Noe şi Avraam. Dar acest Lot este departe, este foarte departe de Noe şi Avraam. Lot se amestecase cu stricăciunea. Stricăciunea intrase în casa lui şi în sufletul lui. S-a amestecat cu aluatul cel rău şi prin acest amestec i-au slăbit puterile sufleteşti.
Lucrul acesta se vede foarte lămurit şi din felul cum istoriseşte Biblia scăparea lui. „Iar Lot zăbovea..." spune Biblia. Îngerii strigau: „Sculaţi-vă degrabă şi fugiţi că vine prăpădul..., fugiţi că vine focul!...", dar Lot zăbovea să plece.
Zăbovea pentru că inima şi viaţa lui se amestecaseră cu stricăciunea şi cu duhul cel rău al cetăţilor. Gustase din stricăciune, de aceea îi părea rău după locul stricăciunii. Intrase în duhul lumii, de aceea îi părea rău şi greu să se despartă şi să iasă din acest duh.
N-avea nici plăcere nici putere să iasă din rău.
Ah, ce lucru grozav se arată aci! Iată-l pe Lot în clipa plecării. Prăpădul bate la uşă, dar n-are putere să plece. Aude strigarea îngerilor şi nu se îndură să părăsească locul. Vede focul şi tot n-are putere. Au început bubuiturile şi tot zăboveşte. Trebuie să-l apuce îngerii cu putere de mână şi să-l târască afară. De nu erau îngerii, desigur, Lot ar fi pierit şi el în prăpăd.
Ah, ce icoană grozavă este aceasta! Lot scapă, dar numai târât de doi îngeri. Este mântuit, dar numai aşa, „ca prin foc". Lot a fost mântuit „ca prin foc" (I Cor. 3, 15). Lot acesta târât de doi îngeri stă în faţa noastră cu strigarea: „Iată ce face amestecul cu duhul acestei lumii!...", iată cum slăbesc cele sufleteşti când se amestecă cu cele lumeşti!... „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume... cine vrea să fie prieten cu lumea, vrăjmaş se face cu Dumnezeu" (I Ioan 2, 15)... „Fiii Domnului, nu vă amestecaţi cu fiii oamenilor!" (Fac. 6, 4).
Ah, voi cei care iubiţi „lumea", uitaţi-vă la Lot târât de doi îngeri! Ah, voi ce credeţi că puteţi sluji la doi domni, uitaţi-vă la Lot târât de doi îngeri!
Lot acesta trebuie pus în faţa creştinilor, nu ca o pildă de credinţă, ci ca o pildă despre ce lucrare grozavă fac păcatul şi duhul acestei lumi în inima şi viaţa credincioşilor care nu se feresc de ele.
Prima învăţătură din scăparea lui Lot aceasta este: să fugim şi să ne ferim de duhul acestei lumi (Gal. cap. 5). A doua învăţătură este aceasta: Lot nu s-a putut mântui singur. A trebuit să-l apuce îngerii de mână, altcum ar fi pierit în potopul de foc. O, ce înţeles adânc este în această scăpare! Să nu-l prea criticăm pe Lot, căci şi noi suntem în chipul şi asemănarea lui. Ne-am dat după duhul acestei lumi, ne-am amestecat cu aluatul cel rău al stricăciunilor sufleteşti.
Ne ţinem de fel de fel de mode şi năravuri urâte. Ne dăm după toate modele şi relele veacului. Dar asta ne-a slăbit sufletul. Suntem nişte slabi şi slăbănogi în cele sufleteşti. Păcatul şi năravurile cele rele ne biruie la tot pasul. Ne-au slăbit puterile sufleteşti. Suntem ca un rănit, ca un bolnav care umblă să se ridice, dar abia face doi-trei paşi şi iar cade jos. Ne trebuie ajutor ca să ne putem mântui, iar acest ajutor este Domnul Iisus, este darul şi harul Duhului Sfânt ce se revarsă prin Jertfa Golgotei. Acest ajutor ne vine îndată ce-l cerem. Ni se dă îndată ce întindem mâna după El.
Fratele meu! Eu te văd bine. Tu zaci înfrânt şi doborât de păcate şi năravuri rele. încerci să te ridici, dar nu te poţi. Nu te mai ajută puterile sufleteşti. Dar oricât de căzut şi de decăzut ai fi, nu dispera. Tu poţi fi încă mântuit. Îngerul Domnului - darul şi harul Duhului Sfânt - stă gata să te ia şi să te ridice. Un singur lucru se cere de la tine. Întinde mâna, fratele meu, întinde mâna credinţei şi strigă: „mântuieşte-mă, Doamne!". Orbul de la Ierihon nu se putea mişca din loc, dar a strigat cu credinţă vie: „Iisuse, Fiul lui Daind, miluieşte-mă"... şi s-a tămăduit (Luca 18, 39). Să cerem şi noi ajutorul Domnului şi el îndată ni se va da.
Întinde, fratele meu, întinde mâna şi cere darul şi harul Duhului Sfânt, căci fără acest dar şi har nu putem face nimic. S-aud atâtea hotărâri: „Vreau să mă las de beţie..., vreau să mă las de asta şi asta"... dar toate acestea se gată pe urmă cu vorbele: „Am cercat, dar nu pot". Fără darul şi harul Duhului Sfânt nu putem face nimic. „Fără de Mine - zice Domnul Iisus - nu puteţi face nimic." (Ioan 15, 5).
Închipuie-ţi că eşti într-o casă ce a luat foc. Te-a surprins şi te-a închis focul în ea. N-ai nici o altă scăpare decât fereastra casei. Dar casa fiind înaltă, sărind pe fereastră, te prăpădeşti la sigur. Moartea parcă şi-a asigurat prada. Dar în aceste clipe de disperare se ivesc două braţe, se întind două braţe..., se iveşte un om care te cheamă să sari în braţele lui. Să refuzi această mântuire, ar fi o nebunie. Nu-i aşa? Aşa e, fratele meu, şi cu ajutorul ce ni-l dă Domnul să scăpăm cu el din focul pieirii sufleteşti. Nimeni şi nimic nu ne poate scăpa din acest foc decât braţele Domnului, braţele Lui cele întinse pe Crucea Golgotei. Ah, ce nebunie este a refuza acest ajutor. Ah, ce lucru grozav este a muri şi a cădea în focul pieirii veşnice în vreme ce braţele Domnului ne îmbie cu mântuire.
Iisuse, preadulcele meu Mântuitor! Şi viaţa mea este o Sodomă şi o Gomoră, aprinsă de focul ispitelor şi păcatelor. Strigă-mă, şi pe mine, Mântuitorule, şi mă cheamă să scap în braţele Tale.
_________________
Slăvit să fie Domnul!

[Matei Vasilică]

„Aduceţi-vă aminte de femeia lui Lot"
(Luca 17, 32)
„Mântuind, mântuieşti sufletul tău; să nu te uiţi înapoi" (Fac. 19,17- 26)

În istoria cu scăparea lui Lot, Biblia spune şi următoarele:
„După ce îngerii l-au scos afară (din cetate) pe Lot, pe fetele sale şi pe femeia sa, unul dintre ei a zis: «Mântuind, mântuieşte-ţi sufletul tău; să nu te uiţi înapoi»..., iar femeia lui s-a uitat înapoi şi s-a prefăcut într-un stâlp de sare" (Fac. 19, 17 şi 26).
Un adânc înţeles este în această istorie. Un adânc înţeles este în porunca pe care i-au dat-o îngerii lui Lot: „să nu te uiţi înapoi!". În această poruncă este pusă una din tainele mântuirii sufleteşti.
Taina mântuirii sufleteşti are două puncte. Punctul cel dintâi este aflarea Domnului, aflarea scumpei Sale Jertfe cu ajutorul căreia putem să o rupem cu „lumea"; putem să scăpăm din Sodomele şi Gomorele pieirii sufleteşti.
Al doilea punct - tot atât de însemnat -este porunca ce i s-a dat lui Lot: „să nu te uiţi înapoi"!... să stăruieşti pe calea mântuirii. După ce L-ai aflat pe Domnul şi ai scăpat în calea mântuirii, să nu te mai uiţi înapoi, să nu te mai întorci înapoi la răutăţile din care ai scăpat.
Mântuirea înseamnă o rupere statornică şi definitivă cu „duhul acestei lumi" (Efes. 2, 2), cu stricăciunile şi ispitele lumii.
Această rupere i se cerea şi lui Lot.
Dar femeia lui Lot va fi suspinat în inima sa, zicând: „Ah, locul meu cel plăcut, ah, prietenii mei şi prietenele mele, ah, desfătările mele! Stai să mai mă uit o dată îndărăt"... Dar această „întoarcere" i-a fost spre pierzare.
Femeia lui Lot nu se putea despărţi de duhul cel păcătos în care trăise; nu se putea rupe de stricăciunea cetăţilor, n-avea putere şi plăcere pentru calea mântuirii. A pierdut mântuirea, pentru că „s-a uitat înapoi", pentru că nu s-a putut rupe cu sufletul de locul stricăciunii.
„Unui om, i-a zis Iisus: «Vino, după Mine!». «Doamne, voi veni după Tine - i-a zis omul - dar lasă-mă mai întâi să mă duc să-mi iau rămas bun de la ai mei». Iisus i-a răspuns: «Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi, nu este vrednic pentru împărăţia lui Dumnezeu»" (Luca 9, 59-62).
Iată şi Mântuitorul ne spune ceea ce îi spuneau îngerii lui Lot: „nu vă uitaţi înapoi!". A merge „după Domnul" înseamnă a „pune mâna pe plug" şi a nu te uita înapoi; înseamnă a lucra şi lupta pentru mântuirea sufletului şi a te rupe definitiv de „duhul acestei lumi".
Aţi văzut cum fac deprinderi soldaţii. Când li se comandă: la stânga priviţi!... la dreapta vă aplecaţi! ei stau cu faţa înainte. Însă capul şi cu privirea şi cu jumătate de corp se întorc în diferite părţi, stând pe loc, adică fără să-şi schimbe poziţia. O întoarcere deplină şi adevărată fac numai pe comanda: „la stânga-mprejur!".
Aşa e şi cu „întoarcerea" în cele sufleteşti, într-o clipă de însufleţire şi de suflare a Duhului Sfânt, poţi face un început de întoarcere la Dumnezeu; poţi să-ţi „întorci capul" şi privirea spre Dumnezeu, dar aceasta e o întoarcere trecătoare. În decursul mersului poţi să-ţi întorci puţin capul şi privirea în altă parte, dar cu asta încă nu eşti întors câtă vreme îţi vezi înainte de drum. În decursul mersului pe calea pierzării poţi să-ţi întorci din când în când privirea spre Dumnezeu şi spre mântuire, dar cu asta încă nu te-ai întors câtă vreme înaintezi mai departe pe calea pierzării.
Femeia lui Lot încă făcuse numai o astfel de jumătate întoarcere. Era cu faţa întoarsă spre mântuire, dar capul şi inima le avea întoarse spre pierzare.
Numai o întoarcere întreagă ne poate mântui. Numai un „stânga împrejur" sufletesc este o întoarcere deplină şi adevărată. Care este acest „stânga împrejur"? Ruperea totală (pe de-a-ntregul) de „lume"; începerea şi trăirea unei vieţi noi.
- Dar voi ce fel de comandă aveţi? - întrebă odată un om, aşa cam în batjocură, pe un ostaş din Oastea Domnului.
- Când am păşit în Oaste - răspunse ostaşul - Domnul mi-a comandat: Atenţie! Drepţi! La stânga-mprejur! (adică lasă lumea); şi înainte marş!
Noi, ostaşii Domnului, avem o singură comandă: „înainte, marş!", după care va urma „pe loc repaus" când vom intra în Ierusalimul cel sufletesc unde ne aşteaptă cununa vieţii.
Ce bine ar fi să fie plină Oastea Domnului de astfel de ostaşi care au făcut „stânga-mprejur" şi înaintează cu comanda „înainte marş". Avem însă şi noi mulţi, mulţi care numai cu capul şi privirea s-au întors spre Domnul. Dumnezeu să le ajute să poată face „stânga-mprejur"!
Iată ce învăţături adânci cuprinde porunca dată lui Lot „să nu se uite înapoi". Iată, ce învăţătură cuprinde prefacerea femeii sale în stâlp de sare.
Însuşi Mântuitorul a întărit această învăţătură zicând: „Aduceţi-vă aminte de femeia lui Lot" (Luca 17, 32).
Toţi cei ce credeţi că puteţi sluji la doi stăpâni - aduceţi-vă aminte de femeia lui Lot!
Toţi cei ce doriţi mântuirea, dar cu gândul şi cu inima voastră sunteţi la plăcerile şi patimile cele lumeşti - gândiţi-vă la femeia lui Lot.
Toţi cei ce sunteţi pe calea mântuirii, aduceţi-vă aminte de femeia lui Lot: „nu vă uitaţi înapoi!".
Toţi cei din Oastea Domnului, aduceţi-vă aminte de femeia lui Lot: „nu vă uitaţi înapoi!"...
Ah, lumea e plină de creştini care numai cu privirea se întorc, din când în când, la Dumnezeu.
Duhule Sfinte! Ajută-i să facă „stănga-mpre-jur" căci fără de această întoarcere n-au dobândit nimic.

Alcoolul în istoria mântuirii lui Lot
Locul cel mai urât din Biblie ne arată ce poate face diavolul cu ajutorul alcoolului

Sfânta Scriptură este o carte plină de adânci şi neîntrecute învăţături sufleteşti. Între altele, Scriptura ne arată că oriunde a fost - şi este - vorba despre mântuirea sufletului, acolo aleargă şi diavolul. Domnul Iisus a venit în lume să mântuiască pe tot omul. Diavolul aşijderea aleargă şi lucrează să piardă pe tot omul.
Din potopul cel de apă scăpaseră numai Noe şi familia sa; din potopul cel de foc al Sodomei şi Gomorei scăpaseră numai Lot şi fetele sale. Dar şi într-un loc şi într-altul, diavolul a alergat să piardă şi pe aceşti scăpaţi. Pe Noe, diavolul l-a smintit cu alcoolul, cu beţia.
Diavolul îşi probează armele. Beţia o probase cu Noe şi proba ieşise cu bine. El se apropie acum şi de Lot cu aceeaşi înşelăciune. „Iar Lot - ne spune Biblia - s-a temut să rămână în Ţoar (unde se rugase de îngeri să-l lase). A rămas pe munte şi a locuit într-o peşteră cu cele două fete ale sale". În această peşteră s-a petrecut cea mai urâtă istorie din toată Biblia. „Fetele lui Lot, temăndu-se că vor rămâne fără copii, au îmbătat cu vin pe tatăl lor şi s-au împreunat, noaptea, cu el" (Fac. 19, 30-35).
Ah, ce lucru grozav a făcut şi aici diavolul cu ajutorul alcoolului! Ah, cura a stricat şi aici mântuirea celor trei suflete cu ajutorul alcoolului! Ah, ce loc urât este acesta în Sfânta Scriptură! Sunt unele glasuri care zic: acest loc trebuie scos din Biblie. Din Biblie trebuie scoase locurile cele urâte. Tot aşa şi duşmanii Sfintei Scripturi arată toate locurile urâte din Biblie (Solomon cu femeile, păcatul lui David cu femeia lui Urie, păcatul lui Lot cu fetele sale etc.) şi zic: „iată aceasta este cartea voastră cea sfântă... o carte plină de desfrânări". Se află chiar şi unii dintre oamenii bisericii care spun că din Biblie ar trebui scoase părţile urâte.
Ah, ce mare greşeală ar fi aceasta! Noi strigăm sus şi tare că aceste locuri îşi au tot rostul lor, tot înţelesul lor şi tot locul lor în Sfânta Scriptură. Ele fac parte din integritatea Bibliei. Sfânta Scriptură ne arată deoparte toată calea şi toată lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o de-a lungul veacurilor pentru mântuirea noastră, a păcătoşilor. Dar, de altă parte, Scriptura ne arată şi toate încercările şi înşelăciunile ce le-a făcut Satana de-a lungul veacurilor pentru pierzania omului.
Scriptura ne arată urmele Domnului, dar, pe de altă parte ne arată şi urmele diavolului. Locurile cele urâte din Biblie sunt urmele diavolului. În aceste locuri, Scriptura ne arată urmele diavolului, ne arată pe diavolul şi înşelăciunile ce le foloseşte.
Eu cred că aceste locuri nu numai că nu trebuie scoase din Biblie, ci, dimpotrivă, ele trebuie arătate cu degetul.
Ele trebuie arătate oamenilor cu strigarea: „Uitaţi-vă, oameni buni, la urmele diavolului, uitaţi-vă, cu ce fel de înşelăciuni a lucrat Satana în curgerea vremilor... Scriptura vă arată apucăturile şi înşelăciunile pe care le-a folosit diavolul, ca să vă feriţi de ele...".
Diavolul ar râde cu hohot dacă cineva ar scoate din Biblie urmele lui. Diavolul tocmai asta ar dori: să i se şteargă urmele şi înşelăciunile, pentru ca oamenii să se ferească mai puţin, şi el să-i poată înşela mai uşor.
Locurile cele urâte din Biblie ne arată urmele diavolului. Urâte sunt aceste urme; urât trebuie să fie şi diavolul!
În acest înţeles pune Scriptura în faţa noastră locul cel urât cu desfrânarea fetelor lui Lot. În primul rând, ne arată acest loc sfârşitul grozav al vieţii lui Lot care nu se ferise de la început de aluatul stricăciunii. Lot se amestecase cu răul cetăţilor şi iată ce urmare grozavă a avut acest amestec. Îngerii l-au târât afară din focul pierzării, dar cu sufletul nu l-au putut scoate cu totul din stricăciune. Ah, sărmane Lot, cum te lăsară îngerii din mână, iată ce făcuşi! Te scoaseră îngerii dintr-o Gomoră şi întraşi în alta tot atât de rea; te scoaseră dintr-un foc şi intraşi în altul, tot atât de grozav. Da, da, pentru că tu erai amestecat cu stricăciunea. N-ai rupt-o cu totul de duhul cel rău al cetăţilor şi iată pe urmă la ce ajunseşi.
Locul acesta strigă pe noi: rupeţi-vă cu totul de „duhul cel rău al acestei lumi", ţineţi-vă departe de modele şi stricăciunile acestei lumi... „Fiii Domnului", nu vă amestecaţi cu „fiii oamenilor"!
Locul acesta strigă apoi pe noi: „Creştinilor, feriţi-vă de alcool!". Iată ce lucru grozav a făcut şi aici diavolul cu ajutorul alcoolului. Pagina cea mai urâtă din Biblie este o mărturie despre ce poate face alcoolul şi este o strigare să ne ferim de alcool.
Am arătat la timpul său, ce urmări grozave a avut beţia lui Noe. Din această beţie a răsărit vrăjmăşia dintre fiii lui şi neamurile pământului.
Tot atât de grozave urmări au ieşit şi din beţia lui Lot. Biblia ne spune că din zămislirea fetelor lui a ieşit neamul Amoniţilor şi Moabiţilor (Fac. 19, 37-38). Ei bine, cine au fost aceste neamuri? Căutaţi în Biblie şi îi veţi afla pe aceşti Amoniţi şi Moabiţi pe tot locul luptându-se contra fiilor lui Dumnezeu şi contra planurilor lui Dumnezeu.
Din beţia lui Lot au ieşit, aşadar, nişte fii ai diavolului. Beţia lui Lot a dat nişte bravi luptători pentru împărăţia iadului.
Tot atât de grozave sunt urmările beţiei şi azi. Prin beţie ajung oamenii fiii diavolului, fiii pierzării. Prin beţie îşi recrutează diavolul luptători pentru împărăţia sa. Prin beţie se fac cele mai spurcate şi urâte păcate.
Iisuse, preascumpul meu Mântuitor! Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să scap din Sodoma şi Gomora pieirii sufleteşti.
Te rog însă ajută-mă mai departe şi fii cu mine mai departe căci atacurile vrăjmaşului sunt multe, iar eu sunt singur şi slab. Fii cu mine, scumpul meu Mântuitor, căci lumea e plină de „peşterile" ispitelor şi înşelăciunilor.

„Scapă la munte, ca să nu pieri!"
„Iar Lot a răspuns, zicând: o, nu, Doamne, eu nu pot să fug la munte."

După ce îngerii l-au scăpat pe Lot din Sodoma şi Gomora, i-au zis să nu se uite înapoi, nici să se oprească în câmpie, ci să scape la munte. Însă Lot a răspuns că nu poate fugi la munte. A cerut de la îngeri să-l lase să fugă în cetatea Ţoar: „Lăsaţi-mă să fug în cetatea aceasta, căci este aproape şi este aşa de mică". Îngerii l-au lăsat, dar pe urmă Lot s-a temut să intre în ea. A intrat într-o peşteră din care diavolul, cu ajutorul alcoolului, a făcut o nouă Sodomă şi Gomoră (Fac. 19, 20-22).
Un adânc înţeles sufletesc este şi în această istorie. „Lot, scapă la munte! Suie-te la munte!"... au zis îngerii către Lot. Însă Lot nu se putea urca la munte.
Muntele şi suirea la munte au un adânc înţeles în Sfânta Scriptură şi în tainele mântuirii.
În muntele Taborului s-a petrecut schimbarea la faţă a Mântuitorului. Sus pe înălţimea Golgotei s-a petrecut răstignirea. De pe muntele Eleonului s-a înălţat Domnul la cer.
Muntele predică înălţarea noastră cea sufletească, legătura noastră cu cerul, cu veşnicia, în acest înţeles ne strigă şi psalmistul David: „La munţi, suflete, să ne ridicăm". În acest înţeles l-au îndemnat şi îngerii pe Lot să se suie la munte.
Dar Lot n-avea nici putere, nici plăcere să suie muntele. Se amestecase cu stricăciunea şi îi slăbiseră puterile sufleteşti. Lui îi trebuia o „cetate". Nu se putea despărţi cu gândul de viaţa şi stricăciunea cetăţilor.
Luaţi pe un beţiv şi plecaţi cu el să suiţi un munte înalt. Cu siguranţă nu va putea sui muntele, pentru că are înăduşeală căpătată din alcool. Aşa şi Lot; avea şi el o „înăduşeală" sufletească din cauza căreia nu se putea sui la munte. Amestecul cu lumea îi slăbise puterile trupeşti şi sufleteşti.
Ah, e plină lumea de cei care „nu se pot ridica cu sufletul la cele înalte" (Psalm 130, 1). Celor păcătoşi nu le place cuvântul lui Dumnezeu; nu pot urmări o predică pentru că s-au amestecat cu păcatul şi le-au slăbit puterile sufleteşti. Nu vă amestecaţi cu lumea şi stricăciunile ei!
Fratele meu! Mântuirea sufletului are şi azi porunca ce i-au dat-o îngerii lui Lot: „nu te uita înapoi, nu te opri în câmpie..., scapă la munte..., scapă în muntele cel sfânt al Domnului". Ieşi din Sodoma şi Gomora acestei lumi şi scapă la munte..., suie-te în muntele cele sfânt al Evangheliei, căci numai acolo afli soare, lumină, aer, viaţă şi sănătate pentru sufletul tău...
Veniţi în muntele Domnului şi uitaţi-vă peste lumea asta aşa cum s-a uitat Avraam peste Sodoma şi Gomora. Uitaţi-vă şi veţi rămâne îngroziţi. Uitaţi-vă şi veţi vedea lumea asta ca o uriaşă Sodomă şi Gomoră ce stau gata să ia foc.
Uitaţi-vă peste lume din înălţimea Evangheliei şi veţi afla că „pământul cu tot ce este pe el va arde" (II Petru 3, 10).
Auzi tu, fratele meu? Într-o bună zi vor arde bunătăţile acestei lumi pentru care atâţia oameni îşi dau până şi viaţa.
Uitaţi-vă din muntele cel sfânt al Evangheliei şi veţi vedea cerul încărcat cu norii cei negri ai mâniei lui Dumnezeu, pentru răutăţile lumii. Veţi afla că se apropie ziua cea mare a urgiei.
Oameni buni! Scăpaţi la „munte"! Fugiţi la „munte", căci vine urgia cea mare! Fugiţi la „munte", căci vine potopul cel de foc! Scăpaţi în muntele Golgotei căci acesta este singurul loc unde putem scăpa!

0 rugăciune de încheiere

Iisuse scumpul meu Mântuitor. Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să scriu această tâlcuire a cetăţilor Sodoma şi Gomora. îţi mulţumesc, mai ales, că mi-ai ajutat mai întâi să scap eu însumi de Sodoma şi Gomora stricăciunilor şi pierzării sufleteşti, că de nu scăpam, de bună seamă, nici aceste tâlcuiri nu le scriam. Iisuse, bunule Doamne! Eu te rog, ajută pe cei care au citit şi vor citi aceste tâlcuiri. Ajută-i să scape la Tine! Ajută-i să scape la „munte"..., ajută-i să scape sus, la Golgota răstignirii Tale!
Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoşilor! Trezeşte pe cei care au citit aceste tâlcuiri. Deschide-le ochii să vadă Sodoma şi Gomora în care petrec. Ajută-i să scape din pierzare, întinde-le mâna, Duhule Sfinte, întinde-le mâna Ta - darul şi harul Tău - căci fără acest ajutor, ei nu pot scăpa.
Nu ne lăsa de mână, Duhule Sfinte, nici pe noi, ostaşii Domnului, şi pe toţi care am scăpat din Sodomele şi Gomorele stricăciunilor sufleteşti. Nu ne lăsa, Duhule Sfinte, din mâna Ta; cârmuieşte-ne neîncetat cu darul şi harul Tău, căci lumea este plină de „peşteri",este plină de ispite şi înşelăciuni. Du-ne de mână, Duhule Sfinte, du-ne de mână până în clipa când vom sfârşi călătoria acestei vieţi şi vom scăpa „acasă", la Domnul, ca să trăim cu El în vecii vecilor! Amin.

Cetăţile Sodoma şi Gomora şi cetatea Ninive
Şi cetatea Ninive a fost osândită la pieire, dar a scăpat prin căinţă si întoarcere la Dumnezeu

Istoria cetăţii Ninive, din Biblie, are multă asemănare cu istoria cetăţilor Sodoma şi Gomora. O mare asemănare, dar şi o mare deosebire este între aceste cetăţi. Să vedem:
Până la un loc, istoria acestor cetăţi se potriveşte. Toate trei cetăţile erau pline de stricăciune şi toate trei erau sortite şi osândite pieirii. „Şi a zis Domnul: strigarea Sodomei şi Gomorei s-a înmulţit spre Mine, şi păcatele lor sunt mari foarte" (Fac. 18, 20). „Sculaţi-vă şi ieşiţi, căci Domnul vrea să piardă cetatea" (Fac. 19, 14).
Şi a fost cuvântul Domnului către Iona zicând: „Mergi la Ninive, cetatea cea mare, şi propovăduieşte într-ânsa căci sa suit strigarea răutăţilor ei la Mine" (Iona 1,2). „Încă patruzeci de zile şi Ninive se va prăpădi" (Iona 3, 4).
Adică, vedeţi, ambele cetăţi erau în aceeaşi osândă; ambele stăteau sub aceeaşi judecată. Dar deosebirea începe de aici. Sodoma şi Gomora s-au prăpădit, dar Ninive a scăpat. S-au prăpădit Sodoma şi Gomora, pentru că totul era putred în ele. Nici măcar zece „drepţi" nu se aflau în ele. Până şi ginerii lui Lot râdeau de chemările mântuirii.
Nu însă aşa Ninive. Ea a apucat pe altă cale; pe calea cea bună. Ascultaţi ce spune Biblia.
„Şi s-a făcut cuvântul Domnului a doua oară către Iona zicând: «Scoălă-te şi mergi în Ninive, cetatea cea mare, şi propovăduieşte într-însa după cuvântul care l-am zis ţie». Şi s-a sculat Iona şi a mers în Ninive, cetatea cea mare şi a început Iona a propovădui zicând: «încă patruzeci de zile şi Ninive se va prăpădi!». Şi au crezut oamenii din Ninive lui Dumnezeu, şi au vestit post şi s-au îmbrăcat cu saci, de la cei mari până la cei mai mici. Şi s-a sculat împăratul de pe scaunul său de domnie şi s-a dezbrăcat de hainele sale şi s-a îmbrăcat cu sac şi a şezut în cenuşă. Şi s-a dat poruncă de la împăratul: «Oamenii şi vitele să nu guste nimic şi apă să nu bea». Şi s-au îmbrăcat cu saci oamenii şi au strigat către Dumnezeu cu dinadinsul, şi s-au întors fiecare de la calea sa cea rea şi de la strămbătatea ce era în mâinile lor zicând: «Cine ştie, dar de-I va părea rău lui Dumnezeu şi Se va milostivi şi Se va întoarce de la întărirea mâniei Sale şi nu vom pieri?». Şi a văzut Dumnezeu lucrurile lor că s-au întors de la căile lor cele rele şi nu a făcut lor Dumnezeu răul ce hotărâse să-l facă"(Iona cap. 3).
Ninive a fost şi ea judecată la pieire întocmai ca Sodoma şi Gomora. A scăpat însă prin post, căinţă şi îndreptare. „S-a întors fiecare de la calea sa cea rea" şi Dumnezeu i-a iertat.
Ce Dascăl ceresc, minunat şi neîntrecut este Biblia! Faţă de prăpădul cetăţilor Sodoma şi Gomora, ea pune în faţa noastră cetatea Ninive care a scăpat de prăpăd prin căinţă şi întoarcere la Dumnezeu.
Biblia nu pune niciodată în faţa omului numai urgia şi pedeapsa lui Dumnezeu, ci pune şi uşa de scăpare, de mântuire. Alături de urgie, pune scăparea. Alături de mânie, pune iertarea. „Iată, pun înaintea voastră moartea... şi viaţa; blestemul şi... binecuvântarea" (Deut. 30, 19).
În istoria cu potopul, faţă de prăpădul apelor, Domnul a pus corabia lui Noe. Aşa face Domnul şi aici. Faţă de prăpădul focului, pune cetatea Ninive (căinţa şi întoarcerea la Dumnezeu). Eu aş zice că Ninive era „corabia" Sodomei şi Gomorei. Sodoma şi Gomora puteau şi ele scăpa în această „corabie" (căinţa şi întoarcerea la Dumnezeu). Ninive stă ca o „corabie" faţă de prăpădul cetăţilor Sodoma şi Gomora. Căinţa stă faţă în faţă cu pierzarea. Ninive e icoana căinţei, iar Sodoma şi Gomora sunt icoana nelegiuirii până în capăt şi a pieirii. O mare asemănare este între cele două cetăţi, dar şi o mare deosebire.
În istoria ambelor cetăţi se vorbeşte despre cenuşă. Cenuşa a hotărât soarta acestor cetăţi. Dar a fost o mare deosebire între cenuşa din Sodoma şi cea de la Ninive. Peste Sodoma şi Gomora a plouat „cenuşă cu foc" şi prăpăd. Cenuşa aceasta a însemnat urgia şi pedeapsa cerului de sus. Cei din Ninive şi-au pus cenuşă pe cap în semn de căinţă şi s-au întors la Domnul. Cenuşa aceasta a însemnat căinţa oamenilor şi iertarea cerului de sus.
Ninive este icoana căinţei şi întoarcerii la Dumnezeu. Este icoana întoarcerii la Dumnezeu a omului singuratic şi a unui popor întreg. Căinţa şi întoarcerea la Dumnezeu trebuie să plece de la omul singuratic. „Şi s-a întors fiecare de la calea sa cea rea."
Această căinţă şi întoarcere la Dumnezeu trebuie să le facă toţi oamenii, poporul întreg, omenirea întreagă. Oamenii suspină după vremuri mai bune şi aşteaptă vremuri mai bune şi aşteaptă vremuri mai uşoare, dar ele nu vor veni până nu vom face întoarcerea la Dumnezeu.
Semnele, arătările, urgiile, necazurile zilelor noastre sunt un „Iona" ce strigă pe noi: oameni buni, Domnul Dumnezeu a hotărât pedepsirea voastră..., vin „necazuri ce n-au fost de la începutul lumii"..., vine peste voi urgia cea mare; „lăsaţi-vă de răutăţi şi vă întoarceţi degrabă la Dumnezeu"!
Vremile noastre trebuie să fie vremuri de căinţă şi de întoarcere către Dumnezeu. „Şi s-a întors fiecare de la calea cea rea"... cu asta au scăpat ninivitenii de la pieire. Numai cu asta vom scăpa şi noi de urgiile şi pedepsele cerului.

Ne-a adus aminte de Sodoma şi Gomora
În primăvara anului 1928, prin Moldova şi Bucovina a plouat cenuşă şi pucioasă

În primăvara anului 1928 s-a petrecut o înfricoşată arătare în nordul ţării, prin Moldova, Basarabia şi Bucovina:
În dimineaţa zilei 26 aprilie, în unele părţi, cerul s-a acoperit cu nori negri şi înfricoşaţi; un strat de ceaţă şi fum a astupat lumina soarelui; ziua la amiază, s-a făcut întuneric mare încât a trebuit aprinse lămpile, a început o ploaie deasă, pe urmă norii s-au înroşit puţin şi a început să plouă cenuşă cu miros de pucioasă. Casele, câmpul, străzile s-au umplut de un strat subţire de cenuşă.
S-a lăsat o pâclă deasă de fum şi beznă care a astupat cu totul lumina soarelui. Pe unele locuri, întunericul a fost complet ca noaptea. Aşa a fost la Suceava şi Siret. În orăşelul Sadagura nu se putea umbla pe străzi.
Pe unele locuri, după încetarea ploii, a plouat cenuşă goală. Norii cei înfricoşaţi, bezna şi întunecimea au ţinut pe alocuri aproape două zile.
A plouat cam un litru de cenuşă pe metrul pătrat. Această arătare s-a repetat de vreo trei ori. La câteva săptămâni, prin unele părţi din Moldova, a plouat pucioasă, un fel de praf de culoare gălbuie, având înfăţişarea făinii de porumb şi un miros greu de pucioasă. Acest praf s-a depus pe case, pe străzi şi pe câmpuri, în straturi de câţiva centimetri. Ploaia a fost liniştită şi a ţinut ceasuri întregi.
Despre cenuşa şi pucioasa căzute, învăţaţii au constatat că ar conţine materii inflamabile (ce se aprind).
Ne putem închipui starea sufletească a oamenilor de prin părţile acelea. Au trăit clipe din clipele Sodomei şi Gomorei. Au avut o zi şi o noapte teribile, având deasupra capului lor un cer înfricoşat din care ploua cenuşă şi ameninţa cu foc şi urgie. Părea că s-a apropiat sfârşitul lumii. Oamenii nu ştiau ce e de făcut: să se retragă prin case ori să fugă pe câmp. Pe unele locuri s-au tras clopotele bisericilor. Bisericile şi sinagogile s-au umplut de oameni.
Lumea aştepta îngrozită la ce va urma. Se împliniseră cuvintele Mântuitorului: „şi oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care vor să vie în lume" (Luca 21, 26). Oamenii din acele părţi au trăit clipe din clipele Sodomei şi Gomorei. Dar oamenii au rămas numai cu spaima câtorva zile. Şi s-au întors iar la fărădelegile lor. Căinţa a ţinut numai până a ţinut ploaia de cenuşă şi pucioasă. Ce teribil e creştinul de azi!

A tras clopotele de foc

Un episcop din Florenţa, Urlotto, ieşind odată într-un sat în vizită canonică, preotul locului i se plânse că oamenii nu prea dau pe la biserică.
Atunci episcopul puse pe crâsnicul bisericii să tragă de foc clopotele bisericii.
Îndată se strânse la biserică întreg satul şi începură oamenii a întreba ce s-a întâmplat? Episcopul ieşi în uşa bisericii şi le zise:
Vedeţi, dragii mei, acest glas de clopot vestitor de primejdie de foc v-a strâns îndată pe toţi aici, dar de focul iadului în care veţi arde pentru lenea şi nepăsarea voastră cea sufletească - nici că vă pasă.
Primejdia de foc vă pune pe toţi în picioare, dar de primejdia focului din iad nici nu vă pasă!

Ce înfăţişare are azi Marea Moartă

Când am fost în pelerinaj la Ierusalim - în toamna anului 1925 - am văzut şi Marea Moartă. În cartea cu însemnările călătoriei la Ierusalim se află scris pe larg şi despre Marea Moartă. Dăm şi în cartea aceasta unele amănunte.
Iordanul şi Marea Moartă se află, de la Ierusalim spre răsărit, la o depărtare de 30 kilometri.
O cale lungă şi grea. Trecem prin locuri sterpe şi pustii. Ce lucruri grozave! Ori încotro te uiţi - numai dealuri pustii, arse de soare şi spălate de ploi. Nici o verdeaţă, nici un picur de apă.
Şi tot coborâm şi iar coborâm. De la Ierusalim până la Marea Moartă este un coborâş mare. Parcă e o predică şi acest coborâş, parcă predică şi el zicând: aşa e şi viaţa când apuci a te coborî spre apele morţii şi ale pieirii sufleteşti.
În sfârşit, iată Marea Moartă. În ce cufundătură grozavă e această apă! Marea Moartă se află la 420 metri sub suprafaţa Mării Mediterane. E aceasta o adâncime unică în felul ei. Marea Moartă e cea mai joasă dintre toate apele câte sunt pe suprafaţa pământului. E singura în felul ei pe toată suprafaţa pământului. Când te uiţi înapoi, pe unde am ajuns aici, parcă te-ai fi coborât în fundul lumii, atât de joasă este această mare. Când te apropii de Marea Moartă simţi un aer apăsat şi greu ce iese din catranul cel mult ce-l are această apă. Apa mării e liniştită de tot şi negrie; parcă şi înfăţişarea ei îţi dă un fior al morţii.
Închipuiţi-vă o apă mare înconjurată din toate părţile de pustietate şi moarte. Nici un vânt nu mişcă această apă, nici un fel de mişcare nu vezi cât poţi pătrunde cu ochiul; nici un val, nici o pânză de corabie, nici o vietate, nici o mişcare. Parcă e o apă şi o lume încremenită. Un fior de groază te cuprinde. Abia ai apucat să scapi din praful şi căldura înăbuşitoare a drumului şi a pustiului să ajungi la o apă, şi, când ajungi la apă, abia apuci să scapi de ea. „Un fior de groază, de dezgust şi de tristeţe - scrie un scriitor englez - simţi când ajungi la Marea Moartă. Cauţi să te depărtezi cât mai curând de aceste locuri blestemate."
Urmările şi urmele păcatului doar nicăieri în lume nu se văd aşa de înfiorător şi de grăitor ca aici, la locul unde au fost Sodoma şi Gomora.
Dăm mai jos chipul Mării Moarte. În apele ei nu trăieşte nici un fel de vietate. Peştii care vin din Iordan se pietrifică, aşijderea şi lemnele, în chip se văd câteva ramuri, pietrificate, scoase din apele mării.
Iordanul se varsă în Marea Moartă, dar apele lui se evaporă repede amestecându-se cu sărătura cea grozavă.
Apa Mării Moarte e cea mai sărată dintre toate apele din lume. O mie kilograme de apă conţin o sută kilograme sare. E atât de sărată această apă încât de vrei să te cufunzi în ea nu poţi căci te ţine la suprafaţă. Sunt călători englezi care îşi iau cartea de citit, se dezbracă şi, întinzându-se cu faţa în sus peste faţa apei, citesc din carte aşa cum ai citi tolănit pe iarbă. Sărătura îi ţine deasupra apei. Dar să te ferească Dumnezeu să nu-ţi ajungă apa în ochi, în gură sau pe nas căci nu te mai ustură, ci te arde ca şi când ai pune foc. Un om ce se scaldă în Marea Moartă, când iese din apă nu-l mai cunoşti, e tot încărcat cu sare de parcă-i nins.
Iată ce scrie un englez care s-a scăldat în apa acestei mări. „Am intrat - scrie englezul -în mare cu convingerea că se înoată foarte uşor, dar am fost surprins când am constatat că nu mă puteam servi de picioare, care rămâneau afară din apă, şi numai cu mâinile înaintam foarte puţin. Se pare că pluteşti pe o apă uleioasă; ea este neplăcută la atingere şi te simţi rău într-însa. Trebuie să înoţi pe o coastă; având astfel o mână şi un picior în apă, se poate înainta cu mai multă uşurinţă.
Neavând punct de sprijin îndestulător, nu eram stăpân pe mişcările mele şi eram ridicat şi aruncat la dreapta şi la stânga. Într-una din aceste mişcări involuntare am băut puţin din această apă îngrozitoare. Intenţia mea fusese de a bea puţin dar am înghiţit mai multă decât mi-a fost pofta: pot deci spune că apa aceasta este tot ce poate fi mai amar şi mai greţos; limba şi cerul gurii îmi erau ca arse, căpătai un puternic acces de tuse, şi repede o luai spre ţărm. Două zile, întruna, am simţit amărăciune şi sărătură în gura mea."
Pe lângă că e sărată, Marea Moartă e şi adâncă. La nord unde am fost noi, are o adâncime de 400 metri, la sud e mai mică. În lungime Marea Moartă are 90 km, iar în lăţime 54. Pe acest loc s-a petrecut fioroasa pieire a cetăţilor Sodoma şi Gomora din Biblie. Cele spuse în Biblie sunt lucruri adevărate. Arabii numesc această mare şi azi „marea lui Lot", o numire ce a trecut din veac în veac şi din popor în popor. Locul unde au fost cetăţile Sodoma şi Gomora e în partea sudică a Mării Moarte. Pe ţărmul din sud-vestul mării e un platou de stâncă ce a fost odată vatra unei cetăţi. În apropierea acestui loc a fost cetatea Sodoma şi acest orăşel ar fi fost cruţat pentru Lot. Până la anul 1200 s-au văzut urmele orăşelului Ţoar. Nu departe de acest loc a fost şi cetatea Gomora. În marginea mării se vede o stâncă de sare pietrificată căreia arabii îi zic până în ziua de azi „soţia lui Lot", spunând că aici s-a prefăcut în sare soţia lui Lot (dăm alături chipul acestei stânci).
învăţaţii au cercetat şi ei să afle dacă ar fi adevărate cele spuse în Biblie. De fapt au aflat că în adâncul Mării Moarte sunt crăpături mari făcute de zguduituri puternice. Însăşi marea e cufundată în pământ. Focul şi pucioasa despre care spune Biblia că au plouat peste Sodoma şi Gomora - zice un învăţat -aievea s-au şi întâmplat. Scoarţa pământului arată că un cutremur a fost pe aici şi fulgerele din cer au aprins pucioasa şi asfaltul ce erau pe acest loc şi astfel a ars şi s-a scufundat ţinutul întreg. Iată deci că şi ştiinţa spune că adevărate sunt istoriile biblice.
Înainte de prăpăd, ţinutul acesta era plin de toate bunătăţile, de aceea s-a aşezat Lot aici. Acum însă e o pustietate ce împrăştie fior de moarte. Nimic, nici un fel de verdeaţă nu creşte în jurul acestor ape otrăvite. Nimeni, nici pasăre, nici om nu locuiesc pe aici. Îndată ce vine seara, nici un călător nu mai cutează a trece prin aceste locuri, atât sunt de înspăimântătoare.
Doar nicăieri în lume nu se văd urmele şi urmările păcatului aşa de înfiorător şi grăitor ca aici la faţa locului unde au fost Sodoma şi Gomora.
O, cum n-am eu putere să aduc pe toţi păcătoşii la Marea Moartă să le arăt urmele şi urmările păcatului! Să vadă cu ochii şi să simtă cu inima urmele şi urmările păcatului.

„Foc! Foc!"

„Foc! Foc!", strigă odată cât ce putu un preot în mijlocul predicii sale din biserică, observând că oamenii dorm, în loc să asculte cuvântul lui Dumnezeu.
„Ce-i, ce-i?... unde arde?" - strigară oamenii trezindu-se speriaţi din somn şi amorţeală.
Arde în iad, dragii mei - răspunse preotul - s-a aprins şi arde focul iadului pentru cei care dorm în vremea când se propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu.

Ce spune Sundar Singh despre Marea Moartă

Marele evanghelist, Sundar Singh, pe care Domnul l-a ridicat dintre păgânii Asiei să ne predice Evanghelia, nouă - creştinilor „moderni" din Europa - a fost şi el prin Palestina să vadă locurile pe unde a umblat şi a învăţat Mântuitorul.
A văzut şi Marea Moartă şi iată ce gânduri şi învăţături scrie în legătură cu această apă:
„Să nu uităm două lucruri: întâi, noi trebuie să-L aflăm pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Să-L aflăm şi să-L cunoaştem personal şi printr-însul să aflăm mântuirea.
Trebuie apoi să-L facem cunoscut pe Domnul şi altora. Trebuie să vestim mântuirea şi altora. După ce am fost mântuiţi, să-i ajutăm şi pe alţii a se mântui.
În luna februarie 1925, eram în Palestina; stam pe malul Iordanului şi mă gândeam cum această apă dulce curge fără încetare în Marea Moartă. Însă această mare rămâne moartă. De ce? Pentru că ea nu trimite apa sa mai departe pentru a face să rodească şi alte ţări. Sunt de asemeni Biserici creştine amorţite, precum şi creştini care sunt morţi. Apa vie şi bogată a lui Iisus Hristos li se dă neîncetat şi, cu toate acestea, ei sunt morţi. De ce? Pentru că ei ţin totul pentru ei fără a da nimic altora (ca şi Marea Moartă). Dumnezeu să ne dea îndemnul de a ajuta pe alţii.
Să nu ne gândim şi să nu zicem: am prea puţin; sunt prea slab şi neajutorat pentru a ajuta „şi pe alţii", căci apa Iordanului curge fără încetare: darurile şi bunătăţile Domnului se revarsă neîncetat în viaţa noastră. Împărtăşiţi şi altora aceste daruri! Să nu fiţi ca Marea Moartă; Împărtăşiţi şi altora darurile şi binecuvântările ce le-aţi primit de la Domnul! Puneţi în slujba Domnului toate darurile voastre, toată viaţa voastră şi veţi primi de la El binecuvântări din ce în ce mai mari! Eu am constatat un adevăr: dacă jertfim ceva pentru Hristos, noi primim de la El de mii de ori mai mult."

Peştii care ajung în Marea Moartă

În Marea Moartă nu trăieşte nici un fel de vietate. Totul moare şi se pietrifică în apele acestei mări otrăvite. Aşa se întâmplă şi cu peştii pe care îi aduce apa Iordanului.
Iordanul se varsă în Marea Moartă. Apele lui aduc şi peşti. O parte din aceşti peşti simt de departe catranul Mării şi fug, îndărăt. Nu intră în apele morţii. Se păzesc de ele. Alţii însă se lasă duşi de curentul apei şi intră în Mare. Toţi aceştia mor şi se pietrifică. Marea Moartă e plină de peşti pietrificaţi. Când îi vezi în adâncul apei ţi se pare că-s vii. Dar când îi iei în mână vezi că-s pietrificaţi.
Cam aşa sunt şi creştinii de azi. O parte din ei - cei puţini - simt de departe „duhul acestei lumi" şi se feresc de el. Se feresc de răutăţile şi stricăciunile cele sufleteşti. Înoată contra valurilor acestei lumi.
Alţii însă - cei mulţi, mulţi - se lasă târâţi de valurile lumii şi intră în marea cea fioroasă a stricăciunilor sufleteşti. E plină lumea de creştini „pietrificaţi". E plină lumea de cei care „trăiesc, dar sunt morţi" (Apoc. 3, 10).
Prin apele râurilor, aţi văzut cum peştii cei vii înoată totdeauna împotriva valurilor. Numai creştinul cel mort se lasă dus şi târât de apele şi păcatele lumii acesteia.

Când arde casa de nebuni

Mai anii trecuţi am citit despre cum a ars o casă de nebuni din New-York. Ce lucru înfricoşat a fost acolo! Aproape toţi nebunii au pierit în foc. N-au putut fi salvaţi. De ce? Pentru că erau nebuni, pentru că n-aveau pricepere.
Când s-au ivit flăcările, o parte din ei au sărit în foc râzând. Credeau că focul e o jucărie.
O altă parte au stat locului liniştiţi. Focul nu i-a înfricat. Iar când au ajuns la ei pompierii să-i mântuie, s-au năpustit asupra lor. Un nebun striga cât ce putea: pe ei, fraţilor, au venit să ne omoare. Câţiva pompieri au fost omorâţi de nebuni.
Eu mă gândesc ce adânc înţeles sufletesc are acest foc pentru vremile şi oamenii de azi. În înţeles sufletesc, oare nu este întrucâtva şi lumea de azi în chipul unei case de nebuni ce a luat foc? În înţeles sufletesc, oare, nu sunt întrucâtva şi mulţi, mulţi dintre oamenii de azi în chipul nebunilor care au pierit în foc?
Lumea este plină de focul ispitelor, de focul fărădelegilor, de focul stricăciunilor sufleteşti; câţi însă umblă să scape de acest foc?
În chipul nebunilor de la New-York, unii râd de acest foc şi se bagă râzând în el. Beţivii, chefuitorii, desfrânaţii, etc. oare nu sunt tot atâţia nebuni care se bagă râzând în focul pierzării sufleteşti? Râd de chemările mântuirii sufleteşti.
Şi iarăşi, alţii nu suferă să li se vestească mântuirea şi să fie mântuiţi. Cei mai mulţi păcătoşi se îndârjesc când aud de vestea mântuirii. Nu le trebuie mântuire, ba sunt gata să-i ia şi la bătaie pe cei care umblă să-i scoată din focul pieirii sufleteşti.
Cu adevărat oamenii de azi „stau lângă un foc mistuitor şi nu se îngrozesc, stau lângă nişte flăcări veşnice şi nu se cutremură" (Isaia 33, 14).

Cum sa scufundat „Titanicul"

În toamna anului 1928, s-a înecat, în Oceanul Atlantic, marele vapor englez „Vestris". S-a repetat cu acest prilej un amănunt ce s-a petrecut şi la scufundarea uriaşului vapor „Titanic". Scufundarea vaporului şi moartea i-au surprins pe unii tocmai în clipele când jucau şi îşi petreceau în sălile de dans.
Când s-a scufundat uriaşul vapor „Titanic", ce făcea pentru prima dată cursa Europa-America, era noaptea pe la orele 11. Lumea îşi petrecea prin sălile de dans în sunetele valsurilor şi al cântecelor de joc. Deodată, uriaşul balaur de oţel se izbi de un munte de gheaţă şi se rupse în două. În câteva clipe, jucătorii şi petrecătorii intrară în mormântul valurilor. O mie şase sute de oameni pieriră în acest prăpăd grozav. Oare câţi dintre ei erau gata pentru această moarte neaşteptată?
Eu mă gândesc că o aşa corabie ce se scufundă este şi lumea de azi. Vuiesc în toate părţile valurile şi furtunile stricăciunilor sufleteşti, iar oamenii se cufundă în ele petrecând şi chefuind.
Se împlinesc şi aici cuvintele Mântuitorului: „Ceea ce sa întâmplat în zilele lui Lot, când oamenii mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau, pană în ziua când a plouat foc şi pucioasă din cer şi pe toţi i-a pierdut, tot aşa va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul Omului" (Luca 17, 28-30).

Cei care se trezesc la - Amin

Viaţa multor creştini se poate asemăna cu acel om care dormitează şi doarme în biserică. Se trezeşte numai la „amin", când se încheie slujba. N-a auzit nici slujba, n-a ascultat nici predica, iar după ce se zice „amin", nimeni nu mai poate sta de el, să-i facă slujba din nou şi să-i spună predica din nou. Chiar dacă ar vrea să le audă, e prea târziu!
Aşa e şi cu trezirea păcătoşilor ce stăruie în fărădelegi. Se trezesc speriaţi numai la „amin", când li s-a încheiat viaţa. Se trezesc numai pe patul morţii, dar atunci e prea târziu, e prea târziu! Timpul mântuirii a trecut.

Ţi-a plăcut această carte?

Dragă cititorule! Poate că ţi-a plăcut această carte. Pe unele locuri poate te-ai înfiorat, citind-o. Dar mă grăbesc să-ţi spun că numai cu plăcerea şi fiorul încă nu te poţi mântui.
Diavolul nu se teme de plăcerea ta. De ce? Pentru că ştie că plăcerea ta şi fiorul tău cel sufletesc sunt numai ceva trecător. Ai tresărit o clipă şi pe urmă iar ai adormit în patimi şi păcate.
Diavolul nu se sperie câtă vreme citeşti această carte, petrecând în Sodoma şi Gomora acestei lumi. Diavolul se sperie numai când te vede că ieşi din Sodoma şi Gomora stricăciunilor sufleteşti. Câtă vreme citeşti, dar de păcate şi răutăţi nu te laşi, diavolul nu se teme; n-are de ce se teme.
Dragă cititorule! De vrei să ai folos sufletesc din citirea acestei cărţi, nu te mulţumi numai cu plăcerea şi fiorul sufletesc ce le-ai avut citind-o, ci lasă-L pe Duhul Sfânt să lucreze mai departe în sufletul tău, şi să te trezească la o viaţă nouă. Lasă-L pe Duhul Sfânt să te ia de mână şi să te scoată din Sodoma şi Gomora acestei lumi. Întinde-I mâna şi ieşi îndată din Sodoma şi Gomora stricăciunilor sufleteşti!
_________________
Slăvit să fie Domnul!