ADÂNCIRI ÎN EVANGHELIA MÂNTUITORULUI

[Matei Vasilică]

Cuvânt înainte

Noi, românii, trăim o viaţă neadâncită destul în Evanghelia Mântuitorului. Trăim un creştinism de suprafaţă, căci viaţa noastră încă nu s-a pogorât în adâncimea Evangheliei, de unde iese puterea unei vieţi adevărat creştineşti. Trăim un creştinism ce a rămas numai cu litera legii, nu însă şi cu duhul Evangheliei, care îl face pe om viu şi îi dă putere să iasă din păcate. Din creştinismul nostru lipseşte parcă miezul şi răsună numai găocile goale. Aici e pricina atâtor rele şi scăderi care bântuie viaţa noastră.
Mântuitorul predica o înnoire lăuntrică a omului, mustrând pe cei ce spală blidele numai pe dinafară (Matei 23, 25). Aşa trebuie să fie şi predica. În spiritul Vechiului Testament e acea predică ce întruna tot spune să nu faci ceea şi ceea şi să faci ceea şi ceea. Este aceasta o predică fără putere, pentru că aproape toţi oamenii cunosc binele şi răul, dar n-au putere să facă binele, ci fac răul. Păcătoşii trebuie aduşi la Mântuitorul, trebuie apropiaţi de Mântuitorul, trebuie ajutaţi să-L afle pe Mântuitorul, căci, atunci când L-au aflat cu adevărat pe Mântuitorul şi Jertfa Lui cea sfântă, deodată capătă dar şi putere de sus ca să iasă din răutăţi.
Taina unei plugării luminate este arătura adâncă. Numai când plugul pătrunde la o adâncime de anumiţi centimetri se spune că dă de aşa-numitul „pământ viu " şi răscolirea acestui pământ aduce roadă bogată. „ Să arăm mai adânc", aceasta e parola, deviza, lozinca plugăriei şi tot aceasta e şi parola îndreptării vieţii omului. Pentru ca să putem trăi o viaţă după Evanghelie, pentru ca viaţa noastră să poată rodi roade de fapte bune, trebuie să arăm cu plugul Evangheliei mai adânc în pământul inimii noastre şi al altora. Pentru aducerea sufletelor la Mântuitorul, noi, preoţii, trebuie să arăm mai adânc. În acest înţeles a ieşit cartea de faţă, ca o încercare de arătură mai adâncă în pământul inimii oamenilor şi în ogorul păstoririi sufleteşti.
Sibiu, la 30 ianuarie 1926
Preot Iosif Trifa

„Rămâneţi în Mine şi Eu în voi... căci fără Mine nu puteţi face nimic"

Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul.
Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă.
Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus.
Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine.
Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.
Dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard. (Ioan 15, 1-6).

De când eram preot tânăr la sate, mi-aduc aminte că în toată duminica predicam oamenilor zicându-le: „Faceţi, oameni buni, asta şi asta, şi nu faceţi ceea şi ceea"... Însă în scurtă vreme am băgat de seamă că o astfel de predică era fără putere. Era o predică fără Hristos, pentru că nu puteam aduce cu ea sufletele la Mântuitorul şi nu vedeam răsărind pe urmele ei roade de fapte bune. Oamenii ascultau cu plăcere sfaturile, dar făceau tot aceleaşi urâciuni. Atunci am început să cercetez Scripturile şi, adâncindu-mă în Noul Testament, am aflat că pentru aducerea sufletelor la Mântuitorul trebuie săpat mai adânc.
Oamenii - îmi ziceam eu - destul de bine cunosc şi ei ce-i bine să faci şi ce nu-i bine să faci, însă răul stă în aceea că omul n-are putere să facă binele, şi face răul. Predica şi Evanghelia trebuie să pătrundă mai adânc. Puterea Evangheliei trebuie să pătrundă mai adânc. Puterea Evangheliei trebuie să pătrundă până la izvorul de unde pleacă binele şi răul, faptele cele bune şi cele rele. Predica şi Evanghelia trebuie să sape în suflet cu putere şi cu dar de sus...
După această adâncire în mine însumi şi în Evanghelie, am stat în faţa poporului cu o predică nouă. Într-o duminică le-am citit evanghelia de mai sus şi la sfârşit le-am zis cam aşa: Fraţilor! Eu tot mereu v-am sfătuit să faceţi fapte bune şi să vă feriţi de cele rele. Acum însă văd că predica şi sfaturile mele au fost în zadar şi în zadar aş mai predica mereu să faceţi fapte bune, căci voi n-aveţi putere să faceţi fapte bune. Auzirăţi cum zise Iisus în evanghelie: „Eu sunt viţa, voi mlădiţele (ramurile); cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic". Voi nu puteţi face roade de fapte bune pentru că n-aveţi legătură cu Mântuitorul. Ramurile vieţii noastre au ieşit din butucul vieţii care este Iisus Hristos şi de aceea n-aveţi putere să vă schimbaţi viaţa şi purtările. „Dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă", zice Mântuitorul. Aşa şi orice om: îndată ce-şi pierde legătura cea vie cu Iisus Mântuitorul, îşi pierde şi puterea sufletească şi se ofileşte, se usucă în păcate. Satul nostru şi viaţa noastră sunt pline de uscăturile faptelor rele tocmai din pricină că noi am pierdut legătura cea vie cu Iisus Mântuitorul, suntem nişte odrasle rupte din butucul vieţii. Fiecare dintre noi să se întrebe ce fel de legătură are cu Iisus Mântuitorul, cu butucul vieţii. Ce fel de legătură ai tu cu Mântuitorul? Eşti tu o ramură altoită şi odrăslită în butucul Lui? Aici este izvorul şi taina puterii de viaţă creştină. De la cine n-are această legătură, în zadar am aştepta să facă fapte bune. Până nu vă faceţi această legătură, zadarnică este predica şi sfatul meu să faceţi asta şi asta şi să nu faceţi ceea şi ceea. Ar însemna că predic la nişte meri pădureţi să facă mere bune. Faceţi-vă legătură cu butucul vieţii: cu Iisus Mântuitorul şi atunci viaţa voastră va înflori şi va rodi neîncetat roade de fapte bune...
Astfel mă înţelegeam în predică cu păstoriţii mei şi această frântură de predică am pus-o şi aici, ca toţi creştinii să înţeleagă că izvorul îndreptării omului trebuie căutat în legătura ce şi-o face omul cu Iisus Mântuitorul. Tăria şi puterea unui creştin adevărat al lui Hristos este legătura ce şi-a făcut-o şi pe care o are şi o ţine cu Iisus Mântuitorul. Fără această legătură, hotărârea noastră contra păcatelor n-ajunge nimic. Hotărârea noastră de a sluji lui Hristos trebuie altoită în butucul vieţii, care este Iisus Hristos, căci altcum n-are nici o putere.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi scria mai anul trecut: „Am cercat, părinte, să mă las de beţie, dar n-am putut; m-am hotărât că nu mai beau, dar n-am putut ţine hotărârea". I-am scris înapoi: „Fă-ţi, dragă suflete, mai întâi o legătură vie cu Mântuitorul... Altoieşte-ţi ramura vieţii în butucul Lui... Predă-te Lui şi începe o viaţă nouă cu El şi prin El. Fără să-ţi faci mai întâi această legătură, te poţi hotărî în toată ziua contra păcatelor, poţi pune şi jurământ contra lor, că tot la nimica ajungi"...
Lumea de azi e plină de uscăturile şi poamele sălbatice ale fărădelegilor tocmai din pricină că oamenii au pierdut legătura cea de putere şi de viaţă dătătoare cu Iisus Mântuitorul. Trăiesc creştinii de azi un creştinism de spoială, fără rădăcină şi fără altoire în butucul vieţii, care este Iisus Hristos.
O, cum se scurg în deşertăciune anii celui ce trăieşte o astfel de viaţă! Când trăieşti o viaţă fără Hristos, eşti „o ramură uscată pe care o aşteaptă focul pieirii sufleteşti".
Dar, o, ce frumoasă şi plină de putere şi de bucurie sufletească este viaţa celui ce trăieşte o legătură vie şi neîncetată cu Dumnezeu prin Iisus Hristos! Când viaţa ta e o ramură din butucul viţei lui Iisus Hristos, atunci faptele cele bune vin de la sine. Atunci pomul, via vieţii tale înfloreşte şi rodeşte neîncetat. Când ai această legătură, atunci Domnul curăţă mereu via vieţii tale şi îi dă putere ca tot mai multă roadă să aducă. Când ai această legătură, atunci şi hotărârea ta contra păcatelor are putere şi îţi dă putere să birui patimile şi ispitele acestei lumi şi să atragi şi pe alţii în calea mântuirii sufleteşti.

La picioarele Crucii se poate afla taina mântuirii sufleteşti

Din toate părţile primesc întrebări despre tainele mântuirii sufleteşti. Taina cea mare a mântuirii sufleteşti se poate afla numai la picioarele Crucii. Înţelesul şi taina mântuirii sufleteşti nu stă în aceea că îţi pui în gând să ieşi mai întâi din răutăţi ca să te faci un creştin bun, ci taina cea mare a mântuirii sufleteşti stă tocmai în aceea ca păcatele şi răutăţile să te doboare la picioarele Crucii... Să cazi la picioarele Crucii doborât de greutatea păcatelor... Să cazi plângând la picioarele Crucii, aşa cum eşti, plin de răutăţi. Carul mântuirii tale sufleteşti atunci începe a porni la drum, când simţi că te înăbuşă răutăţile şi cauţi o scăpare, când simţi o pieire şi cauţi o mântuire, când te simţi într-o prăpastie şi cauţi o ieşire, când te simţi în întuneric şi doreşti o lumină, când simţi că te-a schilodit păcatul, când simţi că te-a orbit patima, când simţi că nu mai poţi sta şi umbla pe picioarele tale şi strigi cu lacrimi din adâncul sufletului: „Iisuse Mântuitorule, mântuieşte-mă şi mă tămăduişte!" Să cauţi mai întâi să te faci bun şi apoi să pleci la Domnul ar însemna să înjugi boii înapoia carului.
Începutul mântuirii tale se face atunci când păcatele tale te pleacă şi te apleacă la picioarele Crucii. Dumnezeu însuşi te atrage în diferite chipuri la picioarele Crucii. „Şi pe toţi vă voi trage la Mine", zicea Mântuitorul către apostoli (Ioan 12, 32). Când în tine se trezeşte o dorinţă de a ieşi din ticăloşie, când în tine se trezeşte un suspin sufletesc, când din ochii tăi iese pe furiş câte o lacrimă de durere pentru ticăloşia ta, când atare necaz soseşte şi poposeşte la tine, atunci să ştii, dragă cititorule, că Duhul lui Dumnezeu lucrează în tine şi vrea să te aducă la picioarele Crucii. Însă când Duhul lui Dumnezeu începe a lucra în om, atunci începe şi satana a lucra cu toate meşteşugurile lui, pentru că se vede în primejdia de a-şi pierde un credincios. Vocea diavolului e aceea care şopteşte unora: „Eşti prea păcătos, omule, ca să ai iertare... că doară n-ai omorât pe nimeni să te faci «pocăit»"...
N-asculta, dragă cititorule, n-asculta de şoaptele şi amăgirile diavolului, ci lasă-L pe Duhul lui Dumnezeu să te atragă tot mai mult la picioarele Crucii. Lasă-te, dragă suflete, lasă-te atras cu totul la picioarele Crucii, căci numai acolo ţi se arată taina cea mare a vieţii şi a mântuirii sufleteşti. Minunea cea mare a schimbării unei vieţii păcătoase, minunea cea mare a învierii păcătoşilor la o viaţă nouă, se petrece şi se poate petrece numai la picioarele Crucii. Căzut la picioarele Crucii, ţi se deschid ochii ca să vezi lumea şi să te vezi pe tine însuţi în lumina Evangheliei. La picioarele Crucii te afli pe tine însuţi şi rosturile vieţii tale. La picioarele Crucii afli cât de grozav a fost păcatul tău, că a trebuit ca însuşi Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să moară pentru tine şi iertarea ta. La picioarele Crucii afli cu ce fel de dragoste te-a iubit Dumnezeu Tatăl, că pe însuşi Fiul Său L-a jertfit pentru tine. La picioarele Crucii afli că Iisus este un Mântuitor al tău, Care a murit pentru tine, pentru păcatele tale, pentru iubirea ta şi pentru scăparea ta. La picioarele Crucii ţi se deschide mintea şi gura ca să strigi îngrozit: „O, nebunul de mine, cu câtă dragoste m-a iubit Tatăl şi cu câtă ură l-am urât
eu pe de-aproapele; cât a suferit Mântuitorul pentru mine şi eu am sărit în capul vecinului pentru toate nimicurile; cu ce dar m-a îmbiat Crucea şi eu l-am respins"!... La picioarele Crucii afli că tu nu mai eşti al tău, ci eşti al lui Iisus Hristos, Care te-a răscumpărat cu un preţ mare; eşti averea Celui răstignit (I Cor. 6, 19-20).
Dar la picioarele Crucii nu ţi se deschid numai ochii înţelegerii, ci capeţi de sus şi un dar, o putere, un ajutor să-ţi schimbi viaţa. Stând la picioarele Crucii, o putere de sus îţi schimbă inima, îţi schimbă ochii, îţi schimbă urechile, mâinile, vorbele şi purtările. Când ai aflat cu adevărat Crucea Mântuitorului, nimeni nu te mai poate ridica de la picioarele ei. O viaţă întreagă o petreci lângă Crucea Mântuitorului şi sub darurile ce se revarsă din ea.
Dragă cititorule! Hotărârea ta împotriva păcatelor n-ajunge nimic dacă n-ai îngenuncheat cu ea mai întâi la picioarele Crucii; dacă nu stai mereu cu ea sub darurile ce izvorăsc din Jertfa cea sfântă a Crucii. Diavolul încă nu se sperie când te hotărăşti contra păcatelor, căci ştie el că de la hotărâre până la faptă este mult; diavolul nu se sperie nici chiar când pui jurământ să ieşi din rele (şi pe urmă mai afund te bagi în ele), dar se îngrozeşte satana şi tremură când te ridici ca fiul cel pierdut, din evanghelie, şi, plângând cu amar ca şi în faţa Crucii Mântuitorului, cazi în braţele Tatălui Ceresc şi începi o viaţă nouă ca unul ce mort ai fost şi ai înviat, pierdut ai fost şi te-ai aflat.
În imaginea de la pagina 15 se vede calea cea strâmtă a vieţii. Această cale are la intrare numai o uşă îngustă. Toţi cei ce vor să apuce pe calea vieţii trebuie să intre prin această uşă îngustă, iar această uşă este Crucea şi Jertfa lui Iisus.
„Eu sunt uşa; de va intra cineva prin Mine se va mântui" (Ioan 10, 9), a zis Iisus. Această uşă e Crucea şi Jertfa Lui cea sfântă. Numai cine intră prin această uşă capătă dar şi putere de sus să înainteze tot mai sus, mai sus, spre culmile Ierusalimului sufletesc, spre culmile vieţii şi fericirii veşnice.

Cele patru stări ale mântuirii sufleteşti

Şi I-a răspuns Lui unul din mulţime: învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu care are duh mut.
Şi oriunde l-apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut.
Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine.
Şi l-au adus la El. Şi, văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând.
Şi l-a întrebat pe Tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie.
Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă, ca să-l piardă. Dar, de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi.
Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.
Şi îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.
Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: ieşi din el şi să nu mai intri în el!
Şi, răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit.
Dar Iisus, apucăndu-l de mână, l-a ridicat şi el s-a sculat în picioare.
Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat deoparte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?
El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post.
Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. (Marcu 9, 17-30)

Un bolnav s-a apropiat de mine astă vară întru-un sat. Nu tuşea acest bolnav, nu şchiopa şi nici un altfel de beteşug n-avea în oasele lui. Purta însă în sufletul lui o boală grea: beţia. „Am cercat să mă las de beţie, domnule părinte, şi nu pot, mi se plângea omul. Am iscălit hotărârea din «Lumina Satelor», am ţinut-o până la un loc, dar după o vreme şi mai cumplit m-am îmbătat. Ce să fac ca să mă pot scăpa de acest rău?..."
Ca răspuns, eu am deschis Testamentul Nou şi am citit împreună cu el evanghelia fiului îndrăcit, pe care o dăm aici. I-am arătat că patru lucruri ne spune această evanghelie.
Întâia dată ne spune că un copil avea „duh mut" care îl chinuia şi îl „arunca în foc şi în apă". A doua oară, că părinţii lui l-au adus la Iisus. A treia oară, că i-a fost mai rău când s-a apropiat Iisus de el şi a patra oară, că s-a tămăduit deplin.
„Vezi, omule, i-am zis bolnavului, şi tu trebuie să treci prin aceste patru stări ca să te poţi mântui. Întâia dată trebuie să ne dăm seama că „duhul mut" din evanghelie sunt păcatele şi patimile cele rele cu ajutorul cărora diavolul se face stăpân peste voinţa omului ce le primeşte. Şi tu eşti stăpânit de puterea «duhului mut» care, atunci când te cuprinde, te aruncă în focul beţiilor şi în noroiul... păcatelor".
„De la început diavolul păcătuieşte" (I Ioan 3, 8) şi, de câte ori păcătuim sau apucăm patimi rele (ca beţia, sudalma, mânia, desfrânarea etc), diavolul prinde putere asupra noastră. Aceasta e starea cea dintâi şi din această stare trebuie să fugim, trebuie să scăpăm; şi altă scăpare n-avem decât la Iisus, Mântuitorul nostru, Care a venit să nimicească lucrurile şi puterea diavolului (I Ioan 3, 8). Ca şi copilul din evanghelie, aşa trebuie să ne apropiem şi noi, cu bolile sufleteşti, de Iisus Mântuitorul şi Tămăduitorul bolilor noastre sufleteşti şi trupeşti.
Doctorul şi Izvorul tămăduirii bolilor noastre sufleteşti este Iisus Mântuitorul. Fără de El noi nu putem face nimic. Însă cei mai mulţi nu se ştiu apropia aşa cum trebuie de acest Izvor şi de aceea îi auzi plângându-se: „Am cercat, dar nu pot"... „Mi-am pus în gând să mă las de ceea şi ceea, dar n-am putut"... N-au putut pentru că au încercat să facă acest lucru prin puterile lor, iar Domnul Iisus a spus răspicat că fără de El nu putem face nimic (Ioan 15, 5). Cei ce spun că „nu pot" au luat o hotărâre fără Hristos, iar o astfel de hotărâre n-are putere.
Să scapi de chinurile patimilor şi păcatelor înseamnă mai întâi să-ţi faci o legătură vie cu Mântuitorul şi să alergi în braţele Lui mântuitoare. Să scapi de patimi şi de năravuri urâte înseamnă să te hotărăşti la o viaţă nouă şi să primeşti un Stăpân nou: pe Mântuitorul Iisus Hristos; şi să începi o viaţă nouă cu El. Peste această hotărâre se coboară apoi de sus darul, harul şi puterea Duhului Sfânt, care face din tine o „făptură nouă", un „om nou", un „om duhovnicesc" care biruie firea cea păcătoasă şi patimile rele.
Semnul şi dovada că te apropii cu adevărat de Mântuitorul şi mântuirea ta sufletească trebuie să fie starea a treia prin care a trecut copilul din evanghelie, adică aceea când i s-a făcut mult mai rău, când l-a scuturat pe el diavolul, după ce s-a apropiat de Iisus. Când te apropii şi tu cu adevărat de Mântuitorul, ţi se face şi ţie „mai rău", adică diavolul se vede în primejdia de a-şi pierde un credincios şi de aceea umblă cu toate meşteşugurile să nu te scape din prinsoarea lui.
Până când petreci în fărădelegi, diavolul şade liniştit şi mulţumit de felul traiului tău, dar îndată ce vrei să o rupi cu păcatul şi să te apropii cu adevărat de Iisus, ţi se face şi ţie „mai rău", adică diavolul începe şi el a lucra.
Unul dintre cei ce s-au hotărât împotriva păcatelor şi a intrat în Oastea Domnului îmi scrie: „Am ţinut hotărârea până la un loc, dar de la o vreme şi mai tare s-a aprins pofta băuturii în mine şi m-am îmbătat şi mai rău". Altul, de altă parte, mi se plânge: „De când m-am hotărât, nu mai am pace cu oamenii ăştia, că tot strigă după mine că-s pocăit, pentru că după biserică nu mă bag cu ei la crâşmă să beau". Iată, aceasta e starea a treia: când omul se hotărăşte pentru Domnul şi se apropie de Dumnezeu, diavolul, pe de altă parte, pune foc mai mult în patimile omului şi scoate în calea lui fel de fel de batjocuri şi de „prieteni" care îl trag de mânecă să se dea iarăşi la roată cu lumea, adică să se întoarcă iarăşi în mocirla din care a ieşit.
Dragă cititorule! Când satana te chinuie după ce te-ai hotărât împotriva păcatelor şi te-ai apropiat de Mântuitorul şi de mântuirea ta cea sufletească, să nu te sperii: este cea din urmă zvârcolire a lui. Tu nu te teme, stai drept, ca un bun ostaş al lui Hristos, în faţa meşteşugirilor lui, mai înaintează câţiva paşi în credinţă, în încredere, în alipire faţă de El şi ai câştigat lupta, trecând în starea a patra a fiului din evanghelie: tămăduirea şi mântuirea ta cea sufletească.
Acestea sunt cele patru stări şi trepte ale mântuirii noastre sufleteşti şi toţi care vor să intre cu adevărat în Oastea Domnului vor trece prin ele.

Rugăciune

Iisuse Mântuitorule, iată, ies şi eu în calea Ta ca fiul din evanghelie. Diavolul mă chinuie şi pe mine şi mă aruncă în focul şi în apele ispitelor şi patimilor. Fie-Ţi milă de mine, Doamne, căci rănile din suflet mă dor. Din pustiurile păcatelor vin acum la Tine şi ca un copil scăpat de moarte vreau să mă ţin de Tine şi să trăiesc cu Tine. Ţie îţi dau aceste mâini şi picioare pe care le-ai dezlegat din lanţurile satanei. Ţie îţi dau ochii, urechile, gura, gândurile, vorbele mele. Toată averea mea trupească şi sufletească o pun de acum în slujba Ta, Doamne, şi în ascultare de Tine, Doamne...

„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi... şi Eu vă voi odihni pe voi"

Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.
Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.
Că jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară. (Matei 11,28-30)

Şi toată mulţimea căuta să se atingă de El, că putere ieşea din El şi-i vindeca pe toţi. (Luca 6, 19)

O, ce dulce şi minunată chemare este aceasta! Auzi tu, cititorule, această chemare? Te cheamă Iisus la El, te cheamă Mântuitorul lângă El. Pe vremea Mântuitorului, gloatele se atingeau de Dânsul pentru că „putere ieşea de El". Această „putere" iese şi azi de la El şi intră în viaţa ta, în sufletul tău, în casa ta dacă te apropii şi tu de El şi trăieşti o viaţă cu El. Eu socot că greşeala cea mai mare a creştinilor de azi e tocmai aceea că nu cunosc dulceaţa, şi odihna, şi pacea pe care le dă Mântuitorul.
Celor mai mulţi oameni li se pare un jug greu viaţa după Evanghelie. De când eram preot la ţară mi-aduc aminte de un tânăr care, la stăruinţele mele să înceapă o viaţă nouă, după Evanghelie, mi-a răspuns aşa: „Sunt prea tânăr, părinte, să mă bag de acum în jug". Viaţa după Evanghelie li se pare oamenilor un jug greu care te scoate din lume, din plăceri, din baluri, din crâşmă, din fel de fel de înşelăciuni şi minciuni mai mari şi mai mărunte etc, etc. Oamenii nu cunosc latura cealaltă a vieţii, aceea de creştin adevărat: odihna, liniştea, pacea, bucuria, dulceaţa ce le dă Mântuitorul; şi o viaţă trăită cu El. E o mare greşeală în vorba ce se spune că lumea asta-i o vale a plângerii, o lume de chin şi de întristare. Cine a spus aceste vorbe n-a cunoscut pe Mântuitorul. Din Vechiul Testament au trecut aceste vorbe, din vremea când oamenii încă nu-L cunoşteau pe Mântuitorul. Iisus Mântuitorul a făcut şi viaţa din această lume o viaţă plină de pace, de odihnă şi de bucurie pentru cine o trăieşte cu El şi s-a apropiat de El. Lumea de azi e plină de frământări, de oameni nervoşi, nemulţumiţi, zavistuitori, îndărătnici, tocmai din pricină că n-au aflat pe Mântuitorul şi liniştea, pacea şi odihna ce le dă El. Când te-ai apropiat de Mântuitorul şi „te-ai atins" de El, atunci capeţi o linişte, o pace şi o bucurie sufletească pe care nimeni şi nimica n-o poate lua de la tine: nici sărăcia, nici boala, nici întristarea, nici suferinţa, nici asuprirea, precum zicea Apostolul Pavel: Cine ne va despărţi de iubirea lui Hristos? Suferinţa, sau strâmtorarea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau spada?... (Rom. 8, 35). „Dacă El dă linişte, cine o poate tulbura?" (Iov 34, 29). Un creştin adevărat are linişte şi bucurie şi în necazuri, cum zice Apostolul Pavel: „Mă bucur în necazuri" (II Cor. 12, 10).
Cei mai mulţi creştini n-au pacea şi bucuria evanghelică pentru că n-au gustat din izvorul ei, Care este Iisus Hristos. „Pacea Mea dau vouă, nu precum dă lumea", zicea Mântuitorul (Ioan 14, 27). Toate bogăţiile şi toate plăcerile din această lume nu pot să dea pacea şi bucuria pe care le dă Mântuitorul. „Eu sunt pâinea vieţii, cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată" (Ioan 6, 35). Mântuitorul dă şi ceea ce trebuie sufletului, de aceea El este pacea şi fericirea deplină. Această pace şi această odihnă evanghelică se pot câştiga printr-o credinţă vie şi tare într-un Mântuitor bun Care a luat asupra Sa toate sarcinile noastre şi mai ales sarcina şi greutatea păcatelor noastre. O încredere nemărginită în acest Mântuitor ne dă o nespus de dulce pace şi uşurare sufletească. Din toată inima încrede-te, dragă cititorule, în acest Mântuitor. Predă-i Lui grijile tale, inima ta, sănătatea ta, banii tăi, şi toate afacerile şi frământările tale. Ca un copil mic te încrede în El şi te alipeşte de El. De ai un necaz, spune-I Lui şi te alipeşte mai tare de El; de te batjocoreşte cineva sau îţi face o supărare, tu taci, fii liniştit, încrede-te în El şi te odihneşte în El. Învaţă-te să nu te odihneşti decât în El.
O, ce linişte şi pace şi bucurie dă încrederea desăvârşită în Mântuitorul! Dar cei mai mulţi nu se ştiu încrede, de aceea trăiesc o viaţă plină de păcate şi de frământări. Cei păcătoşi n-au pace (Isaia 48, 22). Când te-ai apropiat de Mântuitorul şi trăieşti o viaţă cu El, numai atunci înţelegi că şi necazurile şi greutăţile acestei lumi sunt un mare ajutor sufletesc care te ţine mereu lângă Mântuitorul şi te învaţă să te alipeşti şi mai mult de El. Englezii au o minunată poezie religioasă intitulată: „Mai lângă Domnul meu, mai lângă El" şi zice aşa: Mai lângă Domnul meu, mai lângă El. Cu toate că e greu necazul meu, cântarea mea va fi: mai lângă Domnul meu, mai lângă El. Orice întristare e o înştiinţare ca noi să ne apropiem de Dumnezeu. Necazurile spun: mai lângă Domnul meu, mai lângă El. Sus inima, voi, toţi cei întristaţi: căci Domnul este plin de îndurare. Cântaţi cu noi şi voi: mai lângă Dumnezeu, mai lângă El...
Apropie-te, dragă cititorule, apropie-te de Domnul. Din ce te vei apropia mai mult de El şi te vei alipi mai tare de El, viaţa ta se va face mai uşoară, mai liniştită, mai plină de pacea şi de bucuria cea adevărată.
Încearcă şi vezi!

Văzând cetatea Ierusalimului, Iisus a plâns pentru ea

Şi, când S-a apropiat, văzând cetatea (Ierusalimul), a plâns pentru ea, zicând:
Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi.
Căci vor veni zile peste tine când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura, şi te vor stramtora
din toate părţile.
Şi te vor face una cu pământul, şi pe fiii tăi care sunt în tine, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale... (Luca 19, 41-44)

Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit. Iată, casa voastră vi se lasă pustie. (Matei 23, 37-38)

De două ori ne spun evangheliile că a plâns Mântuitorul. O dată când a mers să învie pe Lazăr cel mort şi când a văzut pe Măria plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea, încât S-a tulburat întru Sine „şi a lăcrimat" (Ioan 11, 35).
Altădată a plâns asupra Ierusalimului, precum spune evanghelia de mai sus. De ce a plâns Iisus cetatea Ierusalimului? Pentru că aceasta n-a voit să primească învăţăturile Lui, n-a voit să primească lumina, pacea, viaţa şi mântuirea pe care le adusese Mântuitorul în lume. Eu spre aceasta am venit în lume, zicea Mântuitorul, „ca să vindec pe cei zdrobiţi cu inima, să propovăduiesc robilor dezrobirea, şi orbilor vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi" (Luca 4, 18), ca să dau „poporului cunoştinţa mântuirii" şi să luminez „pe cei care şed în întuneric şi în umbra morţii" (Luca 1, 77 şi 79). Dar Ierusalimul n-a vrut să primească aceste lucruri ca să aibă „pace" şi mântuire. Mântuitorul a stăruit neîncetat să aducă la mântuire poporul evreu din Ierusalim, dar el n-a vrut să primească mântuirea, iar Dumnezeu nu pune şi nu impune mântuire cu puterea. De aceea zicea Iisus: „Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am vrut să vă aduc la mântuire, dar voi n-aţi vrut". Dumnezeu pune înaintea omului mântuirea şi îl îmbie cu ea; mai mult nu poate face, căci atunci mântuirea ar fi un lucru impus, pentru care omul n-ar avea nici merit, nici răspundere.
Mântuitorul Şi-a făcut toată datoria faţă de Ierusalim şi faţă de mântuirea poporului din cetate. Atunci de ce plânge Mântuitorul? Plânge pentru că mare şi nemărginită este durerea Lui pentru sufletele pierdute. Mântuitorul n-a plâns pentru dărâmarea zidurilor de piatră ale Ierusalimului, ci a plâns pentru dărâmarea şi pieirea sufletelor din cetate. O, câtă dragoste şi câtă durere este în lacrimile ce le-a vărsat Mântuitorul pentru cetatea Ierusalimului! Dar nu numai dragoste şi durere, ci şi învăţătură este în aceste lacrimi.
Să luăm aminte că şi noi avem o cetate sufletească. Şi noi avem un Ierusalim sufletesc căruia Mântuitorul îi tot predică şi pe care îl tot cheamă la mântuire. Dar, de cele mai multe ori, cetatea sufletului nostru nu-L ascultă pe Mântuitorul şi nu primeşte predica Lui. Ca şi oarecând Ierusalimul, cetatea sufletului tău, iubite cititorule, nu-L ascultă pe Domnul şi nu primeşte mântuirea. Cetatea sufletului tău nu L-a primit pe Domnul şi de aceea n-are pace. Cetatea sufletului tău merge spre dărâmare. Vrăjmaşul diavol a împresurat-o, a făcut şanţ împrejurul ei, a dat atac cu ispitele şi a străbătut înăuntru. N-ai primit pe Mântuitorul şi de aceea pietrele credinţii se huluie, cetatea trosneşte din temelie şi Mântuitorul plânge.
Da, da, iubite frate, Mântuitorul plânge, pentru că mare şi nemărginită este dragostea Lui faţă de noi. Mântuitorul plânge pentru sufletul tău şi al meu, pentru pieirea ta şi a mea, pentru nepăsarea mea şi a ta. O, ce lucru măreţ şi înfiorător este acesta: Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, plânge pentru tine şi pentru mine, pentru sufletul meu şi al tău. Mântuitorul n-a plâns în vremea înfricoşatelor patimi, n-a plâns când L-au pălmuit şi L-au batjocorit, n-a plâns când L-au bătut, n-a plâns când cuiele au pătruns sfintele Sale mâini şi picioare, n-a plâns când sângele curgea şiroaie din rănile Sale şi sudori de sânge picurau de pe fruntea Lui, dar, iată, a plâns pentru pieirea sufletească a Ierusalimului şi plânge azi pentru sufletele pierdute. O, ce lucru scump şi nepreţuit poate fi un suflet şi mântuirea lui când însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, plânge pentru pierderea lui! Auzi tu, dragă cititorule? Mântuitorul plânge pentru un suflet pierdut, şi tu cu atâta uşurinţă îţi prăpădeşti sufletul. Mântuitorul plânge pentru pieirea sufletului tău, şi tu stai liniştit în păcate? Şi tu îţi omori sufletul cu toată liniştea?
Fie ca măcar lacrimile Domnului să te înfioreze şi să te înveţe ce lucru scump este sufletul tău şi mântuirea lui.

Stă în voia ta...

Grecii cei vechi aveau un fel de vrăjitor cu numele Apolon, care stătea la Delfis, într-o ascunzătoare, de unde răspundea la diferite întrebări. Odată a mers la acest Apolon un om oarecare, viclean şi amăgitor. În mâinile lui avea o pasăre pe care o acoperise cu haina lui şi, ajungând în faţa locului de unde grăia Apolon, l-a întrebat pe acesta să-i răspundă de este pasărea aceea vie sau moartă. Omul acesta era viclean şi avea gând, de-i va răspunde că este moartă, să o arate aşa cum era: vie; iar de-i va răspunde că este vie, să o sugrume şi să o arate moartă şi într-acest chip să-l amăgească pe Apolon. Dar Apolon, cunoscând vicleşugul lui, i-a răspuns aşa: „Stă în voia ta, omule, să arăţi pasărea cum vei vrea: sau moartă, sau vie".
O pasăruică purtăm şi noi, iubite cititorule, ascunsă sub hainele şi lutul nostru. E sufletul, şi stă în voia ta şi a mea să avem această pasăruică cerească vie sau moartă, să avem un suflet viu sau unul mort. Dumnezeu ne-a dat ajutor şi dar să putem ţine vie această pasăruică, dar, pe de altă parte, omul are voie slobodă să o şi omoare. Însă cel ce şi-a omorât sufletul cu patimi şi fărădelegi, acela va trebui să dea seamă despre el în Ziua cea mare şi înfricoşată a Judecăţii.
_________________
Slăvit să fie Domnul!

[Matei Vasilică]

Fericiţi veţi fi când...

Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte şi, aşezându-Se, ucenicii Lui au venit la El.
Şi, deschizându-Şi gura, îi învăţa, zicând:
Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.
Feriţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri... (Matei 5, 1-12)

Evanghelia aceasta e cunoscută în Biblia Noului Testament sub denumirea „Predica de pe Munte", pentru că Mântuitorul a rostit-o stând sus pe o colină. Din această predică sunt luate Fericirile care se cântă în strană în fiecare duminică şi sărbătoare. Minunată este această evanghelie şi minunate sunt învăţăturile din cele nouă fericiri. Un mare învăţat spune că nu s-a rostit şi nu se va rosti niciodată în această lume o altă predică ce ar putea să o întreacă în adâncime pe aceasta. Ce ne spune Mântuitorul în predica celor nouă fericiri? Ni-i înşiră pe cei ce vor fi cu adevărat fericiţi în lumea aceasta şi în cealaltă. Dar ce băgăm de seamă? Nici una din cele nouă fericiri nu vorbeşte de bogăţie lumească, nici de mărire omenească, nici despre bani, averi şi plăceri. Fericirea pe care a făgăduit-o Mântuitorul este înlăuntrul omului şi pleacă dinlăuntru în afară. Mântuitorul face fericiţi pe cei blânzi, pe cei milostivi, pe cei curaţi la inimă, dar toate acestea pleacă din lăuntrul omului; acolo e mila, pacea, dreptatea şi acolo e şi inima curată. Spre deosebire de această fericire adevărată, noi căutăm o fericire ce pleacă din afară înlăuntru. Noi aşteptăm şi ne trudim să ne facem mai întâi bogaţi, să ne umplem mai întâi de bani, de plăceri şi de mărire omenească, pentru ca apoi să fim fericiţi.
Însă fericire adevărată, lumea aceasta nu poate da măcar de l-ar încărca pe om cu toate bogăţiile şi plăcerile şi măririle ei. Asta e un lucru dovedit. Oare sunt fericiţi toţi bogaţii, toţi milionarii şi toţi cei ce şed în palate? Nici vorbă. Dimpotrivă, se constată că traiurile cele mai nefericite sunt tocmai în palatele celor bogaţi. Este pus un mare adevăr în istorioara cu împăratul ce căuta cămaşa fericitului (să se lecuiască de boală cu ea), dar pe urmă s-a aflat că fericitul nici cămaşă pe el n-avea (era un cioban de la oi). Fericirea cea adevărată şade şi azi mai mult în coliba săracului credincios decât în palatul necredincioşilor. O statistică din America arată că 60% din cei ce îşi fac moartea sunt milionari şi oameni bogaţi. Oare de ce nu poate da lumea, cu bogăţiile şi cu plăcerile ei, fericirea adevărată? Pentru că este cineva şi ceva ce tulbură fericirea cea lumească. E graiul sufletului, e mustrarea şi întrebarea sufletului, pe care a prins-o aşa de frumos psalmistul David în cuvintele: „Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi?" (Ps. 42, 6). În zadar zici sufletului ca bogatul din evanghelie: „Suflete, ai de toate, mănâncă, bea şi te veseleşte"... căci sufletul cere altceva: sufletul se doreşte spre Domnul şi însetoşează după Domnul şi, dacă nu-i dai această întâlnire cu Domnul, el este mâhnit, el este tulburat şi tulbură şi fericirea omului. Fericirea cea adevărată este un lucru după care trebuie să cauţi mai adânc, tot mai adânc în inima ta, înlăuntrul tău; să cauţi până dai peste un Doctor pentru suspinurile sufletului tău, să cauţi până dai de Mântuitorul şi până L-ai aflat pe Mântuitorul. Când L-ai aflat cu adevărat pe Mântuitorul şi Jertfa Lui cea Sfântă, atunci El dintr-o dată îţi ia sarcina păcatului de pe sufletul tău, dintr-o dată sufletul tău şi inima ta scapă de mâhnire şi te simţi nespus de uşurat şi fericit. „Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele" (Ps. 31, 1). „Fericit este bărbatul a cărui nădejde este numele Domnului" (Ps. 39, 5), şi care se bucură sub acoperământul aripilor Lui şi sufletul său se lipseşte după El (Ps. 62, 8).
Când L-ai aflat cu adevărat pe Mântuitorul şi trăieşti o viaţă nouă cu El, atunci ai o fericire pe care nu ţi-o poate lua, nici tulbura suferinţa, sărăcia, prigoana, boala etc. Mântuitorul dă omului o fericire care nu slăbeşte, ci, dimpotrivă, se întăreşte în suferinţe, în lacrimi, în prigoane. Lumea şi creştinii de azi nu înţeleg însă acest fel de fericiri (unii chiar şi râd de ele). Nu ne înţeleg pentru că n-au gustat şi nu cunosc bucuria şi fericirea cea adevărată ce o dă Mântuitorul şi o viaţă trăită cu El. Oamenii caută fericirea în afară de inima lor şi în afară de Mântuitorul şi de aceea fericirile ce se cântă în strană nu le vedem şi în lume şi în viaţa oamenilor. Nu-i vedem pe făcătorii de pace, pe cei blânzi, pe cei milostivi; dimpotrivă, vedem ura, nedreptatea, prigoana etc. Cercetaţi cu luare-aminte cele nouă fericiri şi veţi afla că fiecare din ele e legată cu cerul de sus, fiecare pleacă de la inima omului şi se gata cu cerul de sus, fiecare leagă cerul cu pământul şi pe om cu Dumnezeu. Când fiecare om ar căuta şi ar umbla după o astfel de fericire ce-l leagă cu cerul şi cu Dumnezeu, atunci ar avea omul şi omenirea fericire adevărată. Atunci s-ar împlini şi psalmul ce zice: „Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au săturat, adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit, că Domnul va da bunătate şi pământul îşi va da rodul său" (Ps. 84, 11-13). Însetezi tu, cititorule, după o astfel de fericire?

Pilda cu aluatul

Şi iarăşi a zis (Iisus): Cu ce voi asemăna împărăţia lui Dumnezeu?
Asemenea este aluatului pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit totul. (Luca 13,20-21)

O femeie pune de seara aluat în trei măsuri de făină. Dimineaţa când se scoală, o minune... Află dospită toată plămădeala şi pe urmă se dospeşte toată făina. Ce mare putere are aluatul! Un astfel de aluat dospitor de lucruri minunate este şi în lumea cea sufletească. Acest aluat este credinţa cea vie în Dumnezeu şi în Iisus, Fiul lui Dumnezeu. Este acesta un aluat plămădit cu sângele Domnului care „ne curăţeşte pe noi de orice păcat" (I Ioan 1, 7). O, ce lucruri minunate face şi dospeşte acest aluat în lumea cea sufletească! Precum aluatul dospeşte toată făina în care e pus, aşa şi acest aluat dospeşte toată fiinţa omului când omul îl pune în făina vieţii sale. Când în făina vieţii tale ai pus aluatul Evangheliei, aluatul credinţei în Dumnezeu şi în Jertfa Mântuitorului, atunci acest aluat deodată, ca prin minune, începe să-ţi dospească toată fiinţa ta, toate simţirile tale, toate gândirile tale, toată judecata, toată vederea, toate umblările, toate lucrările tale. Când a apucat acest aluat în făina vieţii tale, atunci începi altcum să simţi, altcum să vezi, altcum să vorbeşti şi altcum să trăieşti. Când a apucat acest aluat în făina vieţii tale, atunci el lucrează cu putere şi îţi dă şi ţie putere ca să fii şi să te faci „frământătură nouă" (I Cor. 5, 7) „făptură nouă" (II Cor. 5, 17). Fără acest aluat şi fără această dospire nu este şi nu poate fi mântuire sufletească. Taina mântuirii sufleteşti începe din clipa când în făina vieţii tale, în plămădeala vieţii tale, ai pus aluatul Evangheliei, ai pus un aluat nou care să dospească o viaţă nouă cu Domnul. Orice hotărâre contra păcatelor, fără acest aluat şi fără această dospire, n-ajunge nimic. Sunt destui care predică foarte frumos despre Hristos, dar nu trăiesc o viaţă cu Hristos, pentru că viaţa lor nu e dospită de aluatul Evangheliei.
Ştiu bine că şi în Oastea Domnului este destul aluat nedospit.
Toţi cei care dezertează dintre noi şi se întorc iarăşi în mocirla păcatelor din care au ieşit sunt un astfel de aluat nedospit. Cei mai mulţi dintre creştinii de azi sunt un aluat nedospit pentru Evanghelie, de aceea sunt atâtea răutăţi în lume. Taina mântuirii nu stă în aceea să nu faci ceea şi ceea şi să faci ceea şi ceea, ci stă în întrebarea: ai pus tu aluat nou în faina vieţii tale? Eşti tu un creştin dospit de Evanghelia Mântuitorului?
Un ostaş din Oastea Domnului îmi spunea că de multe lucruri s-a lăsat, însă de unele năravuri rele nicicum nu se poate dezbăra. Eu i-am zis: dragă ostaşule! Bagă de seamă că n-ai pus aluat nou în toată făina vieţii tale. O parte din făină ai mai lăsat-o şi pentru aluatul răutăţilor şi plăcerilor lumeşti... Îl ghicisem, căci, pe urmă ostaşul mi-a mărturisit că satana îi şoptise să-şi mai ţină câteva răutăţi şi patimi.
Despre femeia din evanghelie, Mântuitorul a zis că avea trei măsuri de făină şi în toate trei a pus aluat bun. Însă creştinii de azi se pare că au împărţit această făină aşa: Într-o măsură bagă aluat bun, iar în celelalte două bagă aluat rău. Numai aşa se poate explica viaţa celor care cred că pot sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona. Din gura lor iese şi rugăciune, şi blestem. Duminica merg şi la biserică, dar şi la joc, la crâşmă şi beţie.
O, ce minunată viaţă trăieşte un creştin dospit de aluatul Evangheliei Mântuitorului! Un astfel de creştin poartă în el împărăţia lui Dumnezeu, căci aşa a zis odată Iisus: „Iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru" (Luca 17, 21), dar această împărăţie o poate avea în el numai cel ce are viaţa lui şi toată inima lui dospită de aluatul Evangheliei. Un astfel de creştin se face apoi el însuşi un aluat bun, care-i dospeşte pe alţii pentru împărăţia lui Dumnezeu. Un astfel de suflet e copleşit şi biruit de Evanghelie şi oriunde ajunge începe să-i dospească şi pe alţii. Eu îl cunosc de pe vorbă pe cel dospit. Vorbeşte cu căldură şi dragoste, pentru că gura lui grăieşte „din prisosul inimii" (Matei 12, 34).
Dar să luăm aminte. Mai este încă un fel de aluat. „Feriţi-vă de aluatul fariseilor", zicea Mântuitorul către apostoli (Luca 12, 1). Este în această lume şi destul aluat de răutate, de vicleşug etc. (I Cor. 5, 8). Să ferim făina vieţii noastre de acest aluat care dospeşte pieire sufletească (şi, o, ce bine şi ce repede dospeşte acest aluat!). Sunt destui oameni dospiţi de acest aluat rău şi aceşti oameni caută neîncetat să-i dospească şi pe alţii cu răutăţile lor. Adică, vedeţi, aluatul vieţii e de două feluri: unul e cel bun, al Domnului, şi cei dospiţi de el lucrează pentru Domnul; celălalt e cel rău, al diavolului, şi cei dospiţi de el lucrează cu el pentru diavolul.
Tu, cititorule, pe care aluat îl ai în făina vieţii tale?
Fiecare dintre voi, iubiţilor cititori, să fie un aluat dospit, ca să putem împiedica cumplita stricăciune din această lume şi să-i dospim şi pe alţii pentru împărăţia lui Dumnezeu.

Care este porunca cea mai mare?

Şi, auzind fariseii că a închis gura saducheilor, s-au adunat laolaltă.
Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat:
Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?
El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.
Aceasta este marea şi întâia poruncă.
Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi prorocii. (Matei 22, 34-40)

În porunca iubirii de Dumnezeu şi de oameni zicea Iisus că „se cuprind toată legea şi prorocii". În această poruncă se cuprinde şi toată Evanghelia, căci şi Evanghelia nu este altceva decât dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi Fiul descoperită oamenilor pe pământ. Ca să poţi avea dragoste creştină, adevărată, vie şi lucrătoare, trebuie să cunoşti mai întâi şi să afli mai întâi dragostea lui Dumnezeu Tatăl faţă de noi, făpturile Lui. Izvorul şi puterea dragostei noastre este însuşi Dumnezeu, precum aşa de bine a spus acest lucru Apostolul Ioan în cuvintele: „În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre... Dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul" (I Ioan 4, 10-11). „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8). Această învăţătură a dragostei creştine a predicat-o neîncetat Iisus Mântuitorul şi pe urmă a întărit-o cu însăşi Jertfa Sa cea sfântă. Ca pe un testament a lăsat Iisus Mântuitorul apostolilor săi cuvintele: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum şi Eu v-am iubit pe voi. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii" (Ioan 13, 34-35). Dar Mântuitorul n-a predicat iubire numai între ucenicii Săi, ci a predicat o iubire largă a „de-aproapelui", oricine ar fi el. În legea lui Moise, iubirea era închisă între graniţele „fiilor lui Israel". Tot ce nu era din Israel putea fi - şi trebuia chiar - urât, dispreţuit, ba şi ucis câteodată.
Iisus Mântuitorul a adus porunca cea nouă a iubirii de-aproapelui, a iubirii chiar şi a vrăjmaşilor noştri. Mântuitorul a început să înveţe mai întâi în lume că fiecare om e un suflet a lui Dumnezeu, e un frate al nostru în Dumnezeu, care trebuie iertat, iubit şi adus la lumina vieţii. Iisus a lăsat în lume Evanghelia iubirii de oameni şi, până va fi această lume, nu se va ivi o învăţătură mai minunată decât aceasta.
Cu această Evanghelie a iubirii au cuprins apostolii toată lumea şi această iubire este şi azi sufletul şi duhul vieţii creştine. Această iubire era şi în viaţa celor dintâi creştini. Despre creştinii cei dintâi, Scripturile ne spun că erau în legătură frăţească, întru frângerea pâinii şi întru rugăciuni. Şi era una sufletul şi inima celor ce s-au botezat (cf. Fapte 2, 42; 4, 32). Însă durere: din ce a trecut vremea şi veacurile, dragostea creştină s-a tot răcit şi a slăbit. În vremile noastre parcă s-a stins cu totul dragostea creştină. Se urăsc azi popoarele, se urăsc fiii aceluiaşi neam, se urăsc chiar şi cei din aceeaşi casă. S-a împlinit parcă profeţia Scripturilor: „Tatăl va fi împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei" (Luca 12, 53). De ce s-a stins şi se stinge mereu dragostea creştină între oameni? Răspunsul cel mai bun îl dă Apostolul Ioan când zice: „Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8): Creştinii de azi nu-L cunosc cu adevărat pe Dumnezeu şi pe Iisus Mântuitorul, de aceea lipseşte dragostea creştină din viaţa lor. Dumnezeu este iubire, Dumnezeu şi Jertfa Fiului Său este izvorul iubirii şi, când ai aflat cu adevărat acest izvor, ţi se face şi viaţa ta un izvor de iubire creştină. Cine zice că iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe fratele său, mincinos este (I Ioan 4, 20). Cei mai mulţi dintre creştini trăiesc o astfel de viaţă mincinoasă. Trăim un creştinism de forme goale, fără rădăcini şi fără adâncimi în Evanghelia lui Hristos şi de aceea lipseşte dragostea din mijlocul nostru. O iubire creştină adevărată, vie şi lucrătoare o poţi avea numai atunci când ţi-ai pus viaţa în lumina iubirii lui Dumnezeu, iar această lumină o poţi avea numai la picioarele Crucii Mântuitorului. Numai căzut şi îngenuncheat la picioarele Crucii poţi câştiga acea dragoste sfântă „care toate le sufere", precum şi Iisus le-a suferit, toate le rabdă, precum şi El le-a răbdat. Aici poţi câştiga dragostea cea adevărată care „nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr" (I Cor. 13).
Dragă cititorule! Pe vreme de iarnă, frigul te apropie de foc. Bagă de seamă că lemnele ce ard în foc sunt şi ele o predică minunată despre dragostea creştină. De ce ard lemnele când le aprindem? Învăţaţii au aflat că lemnele când ard nu fac altceva decât dau înapoi căldura ce au sorbit-o din razele şi căldura soarelui. Focul nu este aşadar altceva decât o căldură a soarelui pe care lemnele au sorbit-o şi, când le aprindem, ne-o dă nouă. În această asemănare trebuie să fim şi noi faţă de iubirea Tatălui Ceresc. Soarele şi izvorul iubirii noastre este Dumnezeu şi Jertfa cea sfântă a Fiului Său. Iubirea ce o primim noi neîncetat din acest izvor trebuie să o dăm şi noi mai departe aşa cum lemnele dau căldura mai departe. O, ce lucru fioros se vede în lumea de azi! Lemnele cele neînsufleţite ne dau nouă căldura primită de la soare, însă noi nu dăm nimic. Toată firea cea necuvântătoare ne dă nouă darurile primite de sus. Pământul ne dă ploaia în formă de izvoare şi fântâni, ogoarele ne dau pâinea cea coaptă din darul cerului de sus, pomii ne dau poamele, numai omul, cel ce e făcut „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu", numai omul, cel ce soarbe neîncetat iertare, milă şi iubire cerească, dă numai ură, zavistie, otravă şi venin sufletesc. Ne mustră şi firea cea neînsufleţită!
Iisus Mântuitorul a zis: „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii" (Ioan 13, 35). Însă acest semn de cunoaştere a creştinilor adevăraţi parcă a pierit cu totul în zilele noastre. Din creştinismul de azi lipseşte tocmai evanghelia iubirii de oameni. Evanghelia iubirii creştine încă nu s-a sălăşluit pe pământul acesta udat de sângele şi ura atâtor războaie şi răzbunări. Evanghelia iubirii şi împărăţia lui Dumnezeu va veni în viitor.
Împărăţia lui Dumnezeu va sosi la noi pe pământ numai în măsura în care dragostea creştină va cuprinde inimile noastre. „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins", zicea Iisus (Luca 12, 49). Acest foc este focul dragostei creştine, pe care trebuie să-l aprindem neîncetat în inimile noastre şi să aprindem cu el şi pe alţii. Împărăţia lui Dumnezeu cu nimic nu se poate ajuta mai mult decât cu acest foc al dragostei creştine. Cu nimic nu poţi câştiga mai curând pentru Evanghelie un suflet păcătos şi plin de ură decât cu dragostea evanghelică. Despre David proorocul spune Biblia că liniştea cu cântecele alăutei sale furia lui Saul. Cântecul cel dulce al dragostei creştine linişteşte şi azi - mai mult ca orice - sufletele tulburate de valurile urii. Ajută şi tu, dragă cititorule, să se audă în lume tot mai răspicat acest cântec dulce. Ostaşi din Oastea Domnului, aprindeţi şi voi pe tot locul focul dragostei creştine şi duceţi pe tot locul cântecul cel dulce al iubirii evanghelice!

Maria la picioarele Domnului

Unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Şi intrând în casa fariseului, a şezut la masă.
Şi, iată, era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şade la masă în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir.
Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir.
Şi, văzând fariseul care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă.
Şi, răspunzând, Iisus a zis către el: Simone, am să-ţi spun ceva. Invăţătorule, spune, zise el.
Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci.
Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci care dintre ei îl va iubi mai mult?
Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat.
Şi, întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu mi-ai dat; ea însă cu lacrimi Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei.
Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat n-a încetat să-Mi sărute picioarele.
Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele.
De aceea îţi zic: iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin iubeşte puţin.
Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele!
Şi au început cei ce şedeau împreună la masă să zică în sine: Cine este Acesta Care iartă şi păcatele?
Iar către femeie a zis: Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace. (Luca 7, 36-50)

O ce plină de iubire şi iertare cerească este aceas-tă evanghelie! Dar, pe lângă acestea, e plină şi de învăţătură sufletească. Să ne întrebăm înainte de toate ce a adus-o pe această femeie desfrânată la picioarele lui Iisus? Maria era o femeie vestită în desfrânări şi păcate; ce i-a venit dar să se apropie de Iisus? Poate undeva în oraş era tocmai petrecere şi joc, de la care Maria niciodată nu lipsea; ce a făcut-o pe ea acum să lase jocul şi petrecerea şi să alerge la Iisus? Pe Maria a adus-o la Iisus o greutate pe care o simţea în suflet, o greutate sufletească pe care lumea n-o putea uşura, nici jocurile, nici plăcerile şi desfrânările lumeşti.
Cercetătorii evangheliilor spun că această femeie desfrânată a fost Maria Magdalena, despre care ne spune o altă evanghelie că din ea a scos Iisus şapte diavoli (Luca 8, 2). Această greutate sufletească o adusese pe Maria la picioarele Domnului. Această greutate a scos lacrimi fierbinţi din ochii ei. Maria s-a mântuit în clipa când s-a simţit doborâtă de greutatea păcatelor şi a căzut la picioarele Domnului, stropind cu lacrimi fierbinţi trecutul ei şi luând tămăduire prin credinţă. Să luăm aminte că aceasta e calea mântuirii şi pentru noi. Cea dintâi condiţie a mântuirii e să simţi ticăloşia sufletească în care ai ajuns. Nu e pierdut cel păcătos, ci cel care nu simte păcatul şi greutatea păcatului. Maria avusese şapte duhuri necurate în ea. Te înfiori, nu-i aşa, iubite cititorule, de acest lucru? Dar eu te întreb: Îţi dai seama că de multe ori şi tu eşti cuprins de aceste duhuri rele care sunt cele şapte păcate de moarte (trufia, desfrânarea, lăcomia, pizma etc, etc.)? Maria n-a avut odihnă şi linişte sufletească până nu L-a aflat pe Mântuitorul şi n-a luat tămăduire. Şi tu stai liniştit în păcate şi te simţi bine cu ele? O, ce povară grea este păcatul pentru cine-l simte! De ai avea şi ai da cuiva tot aurul şi toate bogăţiile acestei lumi, nici atunci nu poate să-ţi ia nimeni, nici măcar pentru o clipă, sarcina şi greutatea păcatului de pe suflet şi nu poţi plăti datoria păcatelor. Este însă cineva care îţi ia din spate greutatea păcatelor, fără nici o plată şi pentru totdeauna. Acela este Mântuitorul. Un singur lucru se cere de la tine: să te apropii de acest Mântuitor şi să te atingi de El cu toată credinţa sufletului tău, cu toată încrederea că El a murit pentru tine şi pentru păcatele tale. Apropie-te, dragă suflete, apropie-te de Domnul în orice stare, cât de ticăloasă ar fi. Îngenunchează plângând la picioarele Lui şi, stropindu-ţi ticăloşia cu lacrimile tale şi cu sângele Lui, ia tămăduire şi mântuire.
O, ce mare schimbare s-a făcut în Viaţa Mariei după ce s-a ridicat iertată şi mântuită de la picioarele Domnului! Vecinii ei se vor fi întrebat miraţi: „Da ce-i cu păcătoasa asta de femeie, că nu mai umblă nopţile, nu mai merge pe la jocuri, nu mai petrece cu bărbaţii?... Trebuie că a păţit ceva nenorocita"... Lumea se va fi mirat de schimbarea Mariei (aşa cum se miră şi azi când începi să trăieşti o viaţă cu Domnul). Lumea nu înţelegea că în viaţa Mariei s-a petrecut o mare schimbare. Maria cea veche a murit şi în locu-i trăia alta, adusă la viaţă prin Iisus Mântuitorul. Aceasta e şi azi dovada cea mai bună că cineva s-a apropiat cu adevărat de Mântuitorul şi „s-a atins" de El. Să-ţi schimbi purtările şi să începi o viaţă nouă cu El. O credinţă ce nu-ţi schimbă viaţa cea păcătoasă n-ajunge nimic, căci şi dracii cred în Dumnezeu şi se cutremură, dar nu-şi schimbă purtările.
Despre Maria Magdalena, evanghelia ne spune că, după iertarea şi tămăduirea ei, s-a ţinut mereu de Mântuitorul. L-a însoţit pe drumul Golgotei, L-a plâns când murea pe cruce, a plâns când a aflat mormântul gol. Maria se simţea legată de acest Mântuitor al ei; îşi dădea seama clipă de clipă ce mare binefacere i-a făcut ei; din ce necaz a scos-o; cât i-a iertat; şi, din ce îşi dădea seama mai mult despre acestea, se alipea mai tare de El.
Aşa şi noi, clipă de clipă trebuie să ne dăm seama ce a făcut Mântuitorul pentru noi. Când ai ajuns să afli ce a făcut Mântuitorul pentru tine, când ai ajuns să cunoşti cu adevărat pe Mântuitorul şi Jertfa Lui, şi iubirea Lui, atunci te faci un „nebun pentru Hristos" (I Cor. 4, 10), atunci nu vrei să mai auzi de nimeni, decât de El, atunci nu vrei să mai vorbeşti de nimeni, decât de El şi de binecuvântarea Lui; atunci, ca şi Maria, dintr-un vas lepădat te faci un vas ales, dintr-un ticălos şi păcătos te faci un vestitor al Domnului şi către toată lumea spui despre „toate câte ţi-a făcut ţie Domnul".
Îl cunoşti tu, cititorule, în acest chip pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos?

„Asemenea este împărăţia lui Dumnezeu cu o comoară ascunsă..."

Asemenea este împărăţia cerurilor cu o comoară ascunsă în ţarină, pe care, găsind-o un om, a ascuns-o şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea.
Iarăşi, este asemenea împărăţia cerurilor cu un neguţător care caută mărgăritare bune.
Şi, aflând un mărgăritar de mult preţ, s-a dus, a vândut toate câte avea şi l-a cumpărat. " (Matei 13, 44-46)

Plină de un adânc înţeles este această asemănare, pe care a spus-o Iisus Mântuitorul. În ea se află taina şi înţelesul unei vieţi de creştin adevărat. Căci a fi un creştin adevărat şi a trăi o viaţă de putere creştinească nu înseamnă atât a nu face ceea şi ceea de frica focului din iad sau a face ceea şi ceea pentru că aşa porunceşte Dumnezeu, ci înseamnă mai ales a afla comoara cea ascunsă a împărăţiei lui Dumnezeu. Ştii tu ce înseamnă să afli această comoară? Înseamnă să afli dragostea cu care te-a iubit şi te iubeşte Dumnezeu, că pe însuşi Fiul Său L-a dat Jertfă pentru tine,pentru iubirea ta şi pentru iertarea ta. Să afli comoara cea ascunsă înseamnă să afli cât de mult te-a iubit Iisus Mântuitorul, că a murit pentru tine, pentru păcatele tale şi pentru mântuirea ta, să afli cât de mult te iubeşte Mântuitorul şi cum face totul să te atragă la El. Să afli comoara cea ascunsă înseamnă să afli puterea, să afli bucuria, să afli mângâierea, să afli lumina şi viaţa ce le capeţi când L-ai aflat cu adevărat pe Mântuitorul şi Jertfa Lui cea Sfântă şi când trăieşti o viaţă cu El. Numai când ai aflat această comoară, faci totul să o poţi dobândi şi să poţi dobândi şi viaţa cea de veci. O astfel de comoară aflase Apostolul Pavel când scria filipenilor: „Pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc... Ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui... Ca, doar, să pot ajunge la învierea din morţi" (Filip. 3, 8-11). Apostolul Pavel îl aflase pe Mântuitorul -Comoara cea mai scumpă pe care o poate afla un om aici pe pământ - şi prin dobândirea acestei comori nădăjduia să dobândească şi învierea din morţi şi viaţa veşnică. „Cel ce Mă află, zice Domnul, a aflat viaţa" (Pilde 8, 35).
Puţini sunt însă azi cei ce află această comoară. Împărăţia lui Dumnezeu este şi azi o comoară ascunsă pentru cei mai mulţi creştini. Lumea şi viaţa oamenilor de azi e plină de fărădelegi, de idoli şi de păcate tocmai pentru că oamenii n-au aflat comoara, arând în ţarina lor. O, ce înţeles adânc a pus Mântuitorul în acest lucru! Aşa se află şi comoara împărăţiei lui Dumnezeu: arând în ogorul cel sufletesc, arând şi lucrând în ţarina inimii tale, în ţarina învăţăturilor mântuirii sufleteşti. Cum vrei să afli comoara împărăţiei lui Dumnezeu, dacă tu nu scapi după ea, dacă tu veşnic nu lucrezi în ogorul cel sufletesc? Taina plugăriei este să ari mai adânc. O comoară - de roadă bogată - află plugarul când ară adânc. Aşa se află şi comoara împărăţiei lui Dumnezeu: arând mai adânc, lucrând şi pătrunzând mai adânc în taina învăţăturilor sufleteşti. Noi arăm la suprafaţă şi de aceea nu aflăm comoara „ascunsă".
Şi apoi ce ne spune mai departe asemănarea Mântuitorului? O mare schimbare s-a făcut în viaţa omului care aflase comoara cea ascunsă. Toată viaţa lui era cuprinsă şi pătrunsă acum de un singur gând şi o singură grijă: să-şi poată cumpăra ţarina cea cu comoara. Întorcându-se acasă, a început repede a vinde ce avea, să-şi facă bani de cumpărare. Cei de acasă şi vecinii lui se vor fi mirat de schimbarea omului (aşa cum se miră şi azi de schimbarea omului care a aflat comoara mântuirii sufleteşti). În întreg satul va fi umblat vorba: „Auzit-aţi, măi, ce a păţit omul cela şi cela? Cică vrea să-şi vândă tot ce are şi să-şi cumpere un dărab de loc slab şi nelucrat... Vai de el, săracul... poate a slăbit de minte"... Însă cel ce aflase comoara n-avea grijă de şoaptele oamenilor, căci ştia el că ţarina lui cea nouă e mai scumpă decât toate averile oamenilor.
Aşa trebuie să se schimbe şi viaţa noastră când am aflat cu adevărat comoara împărăţiei lui Dumnezeu. Dar să nu creadă cineva că această schimbare ar sta în aceea că omul trebuie să-şi vândă averea şi tot ce are, să poată dobândi împărăţia lui Dumnezeu. Această schimbare trebuie înţeleasă aşa, că dintr-o dată ţi se deschid ochii şi mintea să afli şi să înţelegi că nimic din această lume n-are preţ faţă de împărăţia lui Dumnezeu şi dobândirea ei. Când afli această comoară, de dragul ei îţi vinzi nu averea, ci patimile, plăcerile, poftele şi năravurile cele rele. În faţa acestei comori, afli că n-are nici un preţ ceea ce ţi se părea mai dulce... ba afli că e mai amar. Când ai aflat această comoară atunci îţi pui în slujba Domnului toate puterile, toată averea ta sufletească şi lumească, să o poţi cumpăra. Ca lui Zacheu ţi se deschide atunci şi punga pentru lucrul Domnului, pentru ajutorarea săracilor şi pentru lipsurile sufletului tău. Când ai aflat această comoară, atunci nu mai eşti tu sluga şi robul banilor şi al averilor tale, ci ele sunt slugile tale şi fac ce porunceşti tu.
Oamenii de azi ţin la plăceri, la înşelăciuni, la nedreptăţi, la strângeri de bani şi averi (zgârcenia) tocmai fiindcă n-au aflat comoara cea ascunsă.
Iisus a zis odată că „Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră" (Luca 12, 34). Comoara oamenilor de azi sunt plăcerile şi bunurile cele lumeşti şi de aceea şi inima lor este acolo.
Eu te întreb, iubite cititorule, ai aflat tu comoara cea ascunsă a împărăţiei lui Dumnezeu, ai aflat tu ce comoară este o viaţă trăită cu Domnul, L-ai aflat tu cu adevărat pe Mântuitorul şi, prin El, viaţa cea de veci? Dacă n-ai aflat-o, eu te întreb: ce faci tu ca să o poţi afla şi cumpăra?
În pilda de mai sus, Iisus Mântuitorul a asemănat împărăţia lui Dumnezeu şi cu un neguţător care umblă şi îşi bagă banii şi averea în cumpărarea unui mărgăritar de preţ mult. În legătură cu aceasta, îmi aduc aminte de o mult grăitoare întâmplare. În anul 1918, când se temeau oamenii că rămân banii pe nimica, un mare bogătan şi-a băgat toţi banii într-o piatră scumpă. Însă pe urmă, la un an, s-a adeverit că piatra era mincinoasă (falsă) şi astfel bogătanul şi-a pierdut toţi banii. Aşa păţesc toţi acei mulţi, mulţi creştini, care îşi cumpără în această viaţă comori care, pe urmă, când moare omul, se adeveresc că-s mincinoase şi n-au nici un preţ.
Astfel de comori stângi şi tu, iubite cititorule?

Pomul vieţii noastre

În lunea din Săptămâna Paştilor, ne spun evangheliile că, fiind cu apostolii în drum de la Ierusalim spre Betania, lui Iisus „I s-a făcut foame" şi, văzând un smochin lângă drum, S-a apropiat de el, doară va găsi ceva roadă în el; dar n-a găsit decât frunze şi i-a zis: „De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac!" (cf. Matei 21, 18-19; Marcu 11,12-14). Şi pe dată smochinul s-a uscat.

O, ce adânc înţeles este în evanghelia cu smochinul cel blestemat! Şi viaţa omului se aseamănă cu un pom care trebuie să facă roade de fapte bune. „După roadele lor îi veţi cunoaşte, zice evanghelia. Au doară culeg oamenii struguri din spini?" (Matei 7, 16). Şi tu, cititorule, eşti un smochin, eşti un pom pe care Dumnezeu l-a sădit în grădina acestei lumi pentru ca roade de fapte bune să faci. Însă, vai, de cele mai multe ori pomul vieţii noastre arată numai frunze goale, n-are roade. De departe, din depărtare, se văd în viaţa noastră frunze de datini creştineşti, de praznice, de posturi, de vorbe mari, dar, când cauţi mai de-aproape şi dai deoparte aceste frunze, nu se vede nici un rod.
De când eram preot la ţară, mi-aduc aminte de unii poporeni că erau foarte evlavioşi şi bisericoşi, dar, vai, când m-am uitat în traiul lor de acasă, am aflat că erau foarte îndărătnici, zgârciţi, sfădicioşi..., adică dincolo de frunze nu era rod. Ceea ce se cheamă azi creştinism este mai mult un frunziş verde şi frumos la înfăţişare, însă când te apropii de el vezi că nu are roadă.
De ce nu face roadă pomul vieţii noastre? Pentru că rădăcinile lui nu sunt adâncite în pământul cel cu suc de viaţă şi de putere creştinească dătător. Trăim o viaţă de suprafaţă, o viaţă neadâncită în Evanghelia Mântuitorului şi în Jertfa Lui cea Sfântă, de aceea pomul vieţii noastre n-are putere de rodire. Pomul vieţii noastre nu este altoit în Iisus Mântuitorul, în viaţa cea nouă, în „naşterea cea din nou", de care spunea El (Ioan 3, 3-7), iar fără această altoire, fără această renaştere, pomul vieţii noastre nu poate rodi.
O altă evanghelie (Luca 13, 6-9) spune despre un alt smochin, pe care stăpânul grădinii umbla să-l taie, căci de trei ani de zile aştepta în zadar să rodească. Pentru acest smochin s-a întrepus grădinarul, zicând: „Doamne, lasă-l pe el şi într-acest an, până îl voi săpa împrejur şi îi voi pune gunoi"... Şi viaţa noastră este un astfel de smochin neroditor pe care Dumnezeu îl ameninţă cu tăiere. Avem însă şi noi un Grădinar milostiv, Care mijloceşte pentru pomul vieţii noastre să nu fie tăiat, până va mai încerca El să-i dea putere de rodire. Acest Grădinar milostiv este Mântuitorul vieţii noastre. Îi e milă de noi... Opreşte securea morţii şi se roagă pentru noi Tatălui Ceresc, zicând: „Tată şi Doamne, mai îngăduie pomul acestui om... Mai lasă să-l ud cu sângele Meu... mai lasă să-l ud cu dragostea Mea... mai lasă să sap şanţ mai adânc în jurul lui, în care să se strângă mai multă credinţă".
Fără ajutorul acestui Grădinar bun şi milostiv, pomul vieţii noaste nu poate rodi. Pe El să-L chemăm, zicând: Vino, bunule Doamne, căci pomul vieţii noastre se usucă, omizile îl rod şi vânturile îl răstoarnă. Când îl chemăm cu adevărat, El vine, El altoieşte, El taie, retează, îngrădeşte, El sapă, El leagă şi udă. O, cum se schimbă pomul vieţii noastre şi cum se umple de roade când îl chemăm şi îl primim cu adevărat pe Mântuitorul! Roadă numai cu darul şi ajutorul lui Dumnezeu putem face. Până la sfârşitul vieţii noastre, El să fie Stăpânul şi îngrijitorul pomului vieţii noastre.
De când eram copil mi-aduc aminte de un altoi care se prinsese, dar pe dedesubt au dat iar vlăstarele cele vechi şi, nemaiumblând nimeni să le cureţe, altoiul s-a întors iară cu totul la firea cea sălbatică şi a crescut un pom sălbatic. Aşa e şi viaţa celor mai mulţi creştini: e altoită în Domnul cu botezul ce li s-a dat de copii, dar pe dedesubt au crescut iar vlăstarele firii celei vechi şi au înăbuşit pe omul cel născut din nou. Asta vine de acolo că omul nu se apropie, nu primeşte şi nu rămâne mai departe lângă marele Grădinar, Care e singurul ce ne poate da dar şi putere să ne păstrăm şi să ne apărăm altoirea cea duhovnicească. O, preabunul meu Mântuitor! Mulţumescu-Ţi că pe mine, un pădureţ sălbatic, m-ai scos din pădurea pieirii sufleteşti şi m-ai altoit în grădina vieţii. Dar Te rog, bunule Doamne, rămâi lângă mine şi grijeşte de pomul vieţii mele până la sfârşit, că din tulpina cea sălbatică - din firea cea veche - răsar mereu vlăstare; vânturile ispitelor sunt grele şi omizile patimilor sunt multe. Apără-mă cu darul Tău, leagă-mă şi mă întăreşte cu Crucea şi Jertfa Ta; taie şi curăţă cu cuţitul suferinţelor unde vei afla de bine, ca tot mai multă roadă să pot aduce.
Smochinul din evanghelie a închipuit o viaţă pierdută în zadar, a închipuit sfârşitul omului care a trăit fără Dumnezeu şi a murit fără roade de fapte bune.
Eu te întreb, iubite cititorule, în ce stare se află pomul vieţii tale? E gata pomul vieţii tale pentru ziua roadelor, pentru ziua când Domnul va trimite slugile Sale să culeagă rodul din pomul vieţii tale? (Matei 21, 34). Ca mâine Domnul va veni „să adune roadele" (Isaia 27, 13). Oare va afla roade în pomul vieţii tale, ori numai frunze goale?
„Orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc", zice evanghelia (Matei 7, 19). Ce ştii? Poate că securea morţii stă gata să taie pomul vieţii tale. „Iată, securea stă la rădăcina pomilor" (Matei 3, 10). „Faceţi deci roadă vrednică de pocăinţă" (Matei 3, 8).
_________________
Slăvit să fie Domnul!