OGLINDA INIMII OMULUI

[Matei Vasilică]

Prefaţă

Prestigioasa editură «Oastea Domnului» din Sibiu, cunoscută deja prin lucrările de excepţie pe care le editează, ne oferă bucuria duhovnicească de a ne dărui acum una din lucrările de spiritualitate cu mare trecere în rândul credincioşilor şi anume: «Oglinda inimii omului».
Este o lucrare ce apare acum în a V-a ediţie, ultimele două fiind scoase după 1990, lucru ce dovedeşte faptul că ea a fost foarte bine primită de către cititori, mai ales în aceste vremuri pe care le trăim.
Dintotdeauna, cărţile de popularizare a credinţei în rândul maselor au fost apreciate şi citite cu spor de către credincioşii dornici de a cunoaşte şi de a pătrunde tainele credinţei creştine şi, mai ales, de a le pune în practică zi de zi.
Ele au avut rolul de a le face accesibile credincioşilor adevărurile revelate, de a-i îndemna la o trăire autentică a lor în duhul Evangheliei lui Hristos şi de a le da posibilitatea de a transmite şi altora ceea ce şi ei au descoperit ca bunuri de mult preţ pentru viaţa lor duhovnicească.
Între aceste două lucrări se înscrie şi cea de faţă, «Oglinda inimii omului», care a fost tradusă aproape în toate limbile de circulaţie, fiind citită de credincioşi aparţinând diferitelor confesiuni creştine. La succesul ei deosebit a contribuit şi ilustraţia sugestivă ce a avut un efect benefic şi întăritor asupra cititorilor.
În «Cuvântul înainte» al Părintelui Iosif Trifa, scris la ediţia din 1936, se arată că ea nu este o traducere propriu-zisă după ediţia franceză în vogă atunci, ci este o prelucrare a ei în care el a pus ceva din sufletul său şi anume dragostea faţă de Hristos şi faţă de mântuirea sufletească a semenilor săi.
Cu siguranţă că şi această nouă ediţie va aduce un balsam binefăcător în sufletele şi în inimile cele însetate de Dumnezeu şi mai ales le va înmuia şi le va preface în aşa fel încât în ele să-şi facă sălaş Crucea răscumpărătoare a Domnului, iar cititorul să devină „o făptură nouă"în Hristos Iisus Mântuitorul nostru.
Felicitând pe iniţiatorii acestei lucrări şi binecuvântându-i pe cei care au ostenit la apariţia ei, cerem harul şi ajutorul lui Dumnezeu asupra tuturor celor care se vor apleca cu dragoste şi cu dorinţă de înnoire sufletească asupra paginilor ei.

VISARION RĂŞINĂREANU
episcop-vicar Sibiu
Sibiu, la 1 noiembrie, 2000

Cuvânt înainte

O carte tipărită cu slove vechi (chirilice) a umblat odinioară între creştinii noştri. Era întitulată Oglinda inimii omului celui dinlăuntru. Era o traducere din slavoneşte, făcută de un călugăr cu numele Macarie. Călugărul Macarie spunea că Oglinda aceasta ar fi scrisă de un călugăr rus. Adevărul însă este că această carte a fost scrisă în Franţa de un anume I. Gossner, în spiritul Bisericii Romano-Catolice, înainte de anul 1820. Traducerea slavonească n-a făcut decât unele mici schimbări.
Cartea de faţă nu e o traducere a cărţii franceze, nici o tipărire din nou a traducerilor ei. Eu am prelucrat această carte şi am prefăcut-o cu totul din nou, punând în ea prisosul meu sufletesc. Mai mult de jumătate din ea are un mers diferit de cum e cartea franceză şi traducerile ei. Aşa cum se prezintă Oglinda aceasta, este o carte cu totul nouă şi originală.
Despre folosul şi plăcerea cu care se citeşte această carte mărturiseşte şi faptul că, în decurs de câţiva ani, s-a tipărit în 35 de mii de exemplare.
Domnul să binecuvânteze cu dar de mântuire sufletească pe cei care o vor citi şi pe cei care o vor răspândi, căutând să pescuiască cu ea suflete din adâncul fărădelegilor.

Sibiu, la 1 mai 1936
Preot IOSIF TRIFA, redactorul foii «Isus Biruitorul»

Golgota şi inima omului

Taina cea mare a mântuirii noastre sufleteşti are două puncte principale. Punctul cel dintâi şi cel mai însemnat, şi cel mai înalt este Golgota, este Jertfa Mântuitorului. Fără Jertfa Crucii nu este şi nu poate fi nici un fel de mântuire sufletească. Numai Sângele Lui ne poate curaţi de orice păcat (I Ioan 1,7).
Numai prin darurile Crucii putem dobândi mântuire, iar aceste daruri ni se dau prin lucrarea Duhului Sfânt.
Dar tot atât de însemnat este şi al doilea punct: inima omului şi darurile Crucii, care pot lucra numai acolo unde li se deschide inima omului. Faţă de noi, darurile Crucii n-au nici un preţ dacă nu le primim în inima noastră şi dacă nu le lăsăm să lucreze în inima noastră. După Golgota, în rândul al doilea, inima este centrul vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti. Spre inima noastră se îndreaptă Domnul Iisus şi Duhul Domnului. Toate predicile Mântuitorului se îndreaptă spre înlăuntrul, spre inima oamenilor. „Din belşugul inimii vorbeşte gura", zicea Mântuitorul (Matei 12, 34). Din inimă ies, ca dintr-un izvor, şi cele bune şi cele rele: cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterele, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea" (Marcu 7, 21-22).
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 8).
În starea sa cea căzută şi păcătoasă, inima este un izvor otrăvit, un cuib de omizi, o peşteră de tâlhari, o magazie de răutăţi. Spre inima aceasta se îndreaptă Duhul Sfânt cu darurile Golgotei. Cu ajutorul Golgotei inima se poate face - şi trebuie să se facă - un lăcaş al Duhului Sfânt (cf. I Cor. 3, 16).
Îndreptarea noastră trebuie să pornească de aici, de la izvorul răutăţilor: de la inimă. Până nu îndreptăm acest izvor, totul este în zadar.
Fântâna otrăvită o poţi vindeca coborându-te la izvorul ei şi vindecând izvorul ei. Repararea ţevilor n-ajută nimic (cum se vede acest lucru în chipul de alături). A căuta să te îndrepţi şi să te mântuieşti fără îndreptarea inimii ar însemna ca şi când ai aştepta tămăduirea unei fântâni otrăvite de la repararea ţevilor.
Până când înlăuntrul nostru nu „se zideşte" o „inimă nouă" şi curată, toată mântuirea noastră este o spoială, o casă zidită pe nisip.
Iisus Mântuitorul mustra pe iudei tocmai pentru această spoială. Din religia lor lipsea „inima curată", lipsea duhul. Religia lor ajunsese o religie de forme goale. „Vai, vouă, fariseilor, pentru că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, dar înlăuntru sunt pline de necurăţenie şi de răutate" (Luca 11, 39).
„Poporul acesta cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima sa departe este de Mine" - zicea Domnul Iisus (Matei 15, 8).
Sub această mustrare stă şi creştinismul de azi. Din creştinismul de azi lipseşte inima, care trebuie să fie predată Domnului Iisus, lipseşte prisosul inimii şi al duhului sau, mai bine-zis, lipseşte tocmai Hristos din inimile oamenilor de azi, de aceea s-a stins dintre oameni dragostea, mila, bunătatea şi viaţa cea curată.
Trăim un creştinism de suprafaţă, fără adâncimi în Evanghelia Mântuitorului şi în inima noastră; de aceea viaţa noastră e lipsită de dar şi de putere.
În special, noi, românii, trăim o viaţă neadâncită destul în Evanghelia Mântuitorului; trăim Evanghelia neadâncită destul în inima noastră. De aceea e biruită viaţa noastră de atâtea scăderi şi răutăţi.
Lozinca (parola) mântuirii noastre sufleteşti trebuie să fie: mai adânc în taina Golgotei şi mai adânc Domnul Iisus în inimile noastre. Să arăm mai adânc!
După Golgota, în rândul al doilea, inima e centrul vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti. Inima noastră este cetatea pe care vrea s-o cucerească Domnul Iisus şi Duhul Domnului. Dar, pe de altă parte, şi satan îşi dă seama despre însemnătatea ce o are inima omului. Domnul Iisus bate la uşa inimii tale. Diavolul bate şi el. Stă în voia ta şi în voinţa ta să-ţi deschizi uşa inimii tale Domnului Iisus ori diavolului.
Cetatea vieţii şi mântuirii noastre este inima. De aceea, spre cetatea aceasta se îndreaptă şi Domnul şi diavolul. „Fiule, dă-mi inima ta!", zice Domnul (Pilde 23, 26). Domnului îi trebuie casa aceasta, cetatea aceasta. „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva şi va deschide, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine" (Apoc. 3, 20).

Domnul Iisus bate la uşa inimii tale

Domnul bate la uşă şi aşteaptă să I se deschidă, căci uşa este încuiată şi zăvorâtă pe dinăuntru. E încuiată cu voinţa noastră şi cu păcatul, iar Domnul Iisus n-o deschide cu forţa. El nu este un spărgător de uşi. Domnul Iisus respectă libertatea voinţei omului. El nu sileşte şi nu forţează voinţa omului, căci în acest caz am avea o mântuire silită.
Domnul Iisus strigă de afară şi aşteaptă răbdător ca omul să-I deschidă şi să-L primească în inima lui şi în viaţa lui. Taina mântuirii tale sufleteşti, dragă cititorule, stă în zăvorul de la uşă, stă în voinţa ta Şi stă în urechile tale să auzi glasul cel dulce care strigă la uşa inimii tale să tragi zăvorul de la uşă şi, deschizându-ţi larg inima şi viaţa, să strigi: Intră, Doamne lisuse, Mântuitorule, şi Te fă Tu Stăpân, Poruncitor şi împărat în casa inimii mele! Eu îţi dau Ţie inima mea, îţi dau Ţie toate vorbele mele, toate gândurile mele, toate faptele mele şi toate purtările mele. Eu îţi dau Ţie şi toate lipsurile, toate necazurile şi toate frământările mele. Ia-mă Tu, Doamne, în slujba Ta şi în grija Ta.
Domnul Iisus vrea să ia în stăpânire casa inimii şi vieţii tale, vrea să intre la tine ca să vegheze asupra ispitelor tale. El vrea să-ţi aducă ajutor şi dar de biruinţă.

Diavolul bate şi el la uşa inimii tale

Diavolul bate şi El la uşa inimii noastre. El stă la uşă ca un hoţ şi duşman. El ar sparge uşa, dar n-are putere, de aceea se apropie şi el cu vorbe dulci şi ispititoare.
El bate la uşă cu fel de fel de şoapte şi ispite viclene, el bate la uşă cu toate plăcerile şi desfătările acestei lumi. El bate la uşă cu stăruinţă şi ascultă îngrijorat, să nu-şi piardă prada. Ochii îi scapără după prada dinăuntru.
Diavolul îl imită pe Domnul Iisus. El stă şi bate la uşa inimii cu răbdare şi stăruinţă.
Numai că este o mică deosebire: pentru Domnul Iisus, uşa inimii se deschide mai greu. De multe ori Domnul Iisus bate la uşă ani de zile până când omul îi deschide.
însă, vai, satan ciocăneşte numai o singură dată,şi uşa îndată i se deschide. Iar când i-ai deschis uşa lui satan, atunci el intră triumfător şi se face stăpân şi poruncitor în casa sufletului tău, iar tu te faci sluga şi robul lui. O, ce viclean mare e diavolul! El stă la uşă şi bate cu fel de fel de şoapte şi de înşelăciuni.
N-asculta, dragă suflete! N-asculta de şoaptele lui satan. Ţine-ţi uşa inimii încuiată şi închisă de tot în faţa lui satan. Gândeşte-te că fiecare ispită pe care o primeşti şi fiecare păcat pe care îl faci deschide o uşă pentru satan. Gândeşte-te neîncetat că satan se gudură mereu ca un câine pe la uşa inimii tale. Alungă-l prin cuvintele Domnului Iisus: „Mergi înapoia mea, satan!
Dragă cititorule! Nu uita că în fiecare clipă la uşa inimii tale bate Domnul Iisus şi bate şi diavolul. Stă în voia ta să tragi zăvorul pentru unul sau pentru altul. Din două trebuie să alegi una, căci „nimeni nu poate sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu şi lui Mamona" (Matei 6, 24).
Cei mai mulţi creştini îşi pierd sufletul şi viaţa de veci tocmai pentru că îşi închipuie că pot sluji deodată şi lui Dumnezeu şi diavolului. Noi, oamenii, n-avem în această lume o altă slobozenie şi libertate decât a fi ori robii lui Dumnezeu, ori robii diavolului. O altă cale de mijloc nu este şi nici nu poate fi.

Inima şi viaţa omului sunt ca o cetate pe care umblă să o cuprindă doi cuceritori

Pentru mântuirea sufletului se dă o luptă la care iau parte trei inşi: Domnul Iisus, omul şi diavolul. Soarta acestei bătălii o hotărăşte omul. De ce? Întâia dată, pentru că această luptă se dă pentru cucerirea lui. A doua oară, pentru că omul e înzestrat de la Dumnezeu cu libertatea voinţei.
Inima omului şi libertatea voinţei lui sunt ca o cetate pe care umblă să o cucerească doi „asediatori": Domnul Iisus şi diavolul. Însă această cetate nu se poate cuceri cu forţa. Domnul ar putea face acest lucru, dar nu vrea, căci în acest caz omul ar avea o mântuire silită. Diavolul ar vrea să o cuprindă şi cu forţa, dar nu poate. De aceea, fiecare din cei doi „asediatori" umblă să câştige de partea sa voinţa omului.
Pentru acest lucru fiecare îşi are mijloacele şi armele lui de luptă. Domnul Iisus le are pe cele bune, diavolul pe cele rele, aşa cum se vede în cele două imagini din paginile următoare.
Libertatea voinţei omului e ca o cetate încuiată. În faţa libertăţii voinţei omului Se opreşte şi Domnul şi se opreşte şi diavolul.
Atârnă de voinţa omului să-şi deschidă cetatea inimii sale pentru Domnul Iisus sau pentru diavolul. Domnul Iisus ne cere „alianţa" noastră, diavolul ne-o cere şi el. Fără „alianţa" noastră Domnul Iisus nu vrea să cucerească cetatea inimii, iar diavolul nu poate. Omul câştigă sau pierde această luptă aşa cum se aliază, cu unul sau cu altul dintre cei doi asediatori, după cum îşi deschide cetatea inimii şi vieţii sale pentru Domnul sau pentru diavolul.
Omul nu poate câştiga această luptă a mântuirii sale sufleteşti decât în alianţă cu Domnul Iisus şi cu darurile Lui.
Când omul îşi deschide cetatea inimii sale şi îl primeşte pe Iisus Biruitorul, atunci viaţa lui deodată se umple de darurile biruinţei. Atunci omul a căpătat un aliat şi o „alianţă" de daruri, cu ajutorul cărora îndată îl biruie şi îl alungă pe diavolul.
în cartea aceasta vom arăta, mai departe, inima omului cucerită de Domnul Iisus sau de diavolul, aşa după cum omul a primit în casa inimii sale pe unul sau pe altul.
Vom arăta, ca într-o oglindă, starea binecuvântată a omului care L-a primit pe Domnul Iisus şi vom arăta
starea grozavă şi fioroasă a omului care L-a primit pe satan. Vom arăta că diavolul este un duh puternic (cf. Efes 6, 12), dar puterea şi domnia lui au fost înfrânte. Iisus Mântuitorul a venit în lume anume ca sa nimicească lucrurile lui (I Ioan 3, 8). Omul îl biruie pe diavolul aşa după cum primeşte alianţa Domnului sau amăgirea diavolului.
Citiţi cu luare-aminte aceste învăţături, gandindu-vă neîncetat la mântuirea scump-sufletului vostru!

Diavolul caută inima noastră

Diavolul nu hoinăreşte prin locuri pustii şi case părăsite, cum cred unii oameni, ci dă neîncetat târcoale să poată intra în inimile oamenilor. Aici este locul lui cel plăcut de şedere.
Diavolul este un domnitor ce caută cetatea inimii noastre (cf. Ef. 6, 12); diavolul este un ucigător ce caută viaţa noastră (cf. Ioan 8, 44); este un leu ce caută pe cine să înghită (cf. I Petru 5, 8); este un semănător de neghină care caută ţarina inimii noastre; este un amăgitor care caută pe cine să amăgească.
Diavolul e potrivnicul credincioşilor şi vrăjmaşul lor (cf. I Petru 5, 8). Toate Scripturile ni-l arată lămurit pe diavolul şi strigă după noi să ne ferim de uneltirile lui. însă diavolul e mişel mare. El se tăgăduieşte pe sine însuşi, pentru ca oamenii să nu-l cunoască şi să nu se ferească de înşelăciunile lui.
În cele ce urmează vom arăta, ca în nişte „oglinzi", starea cea dinlăuntru a omului, aşa după cum L-a primit pe Domnul sau pe diavolul.
Priveşte, dragă cititorule, în aceste „oglinzi", să vezi în care din ele te vei afla pe tine. Să afli dacă locuieşte în tine Hristos sau diavolul; împărăţia lui Dumnezeu sau împărăţia diavolului. Uită-te în aceste „oglinzi" şi judecă drept şi cinstit. Ia seama, căci stai în faţa lui Dumnezeu, Care cunoaşte toate „cele dinlăuntru ale tale". În zadar ai căuta să ascunzi adevărul. Spune adevărul, căieşte-te, apleacă-te cu lacrimi la picioarele Crucii Mântuitorului, căci El a venit anume să te scape de sub puterea lui satan.

Inima omului care l-a primit înlăuntru pe satan

Iată acum inima omului care l-a primit înlăuntru pe satan. Iată inima omului biruită de ispitele lui satan.
O, dragă suflete, poate tu zâmbeşti privind imaginea de mai jos! Dar aceasta nu e de râs, ea nu e o închipuire, ci, vai, e un lucru ce aievea se şi întâmplă.
Aş putea să întăresc acest lucru cu nenumărate locuri din Sfânta Scriptură. Voi aminti aici unul singur: Despre Iuda ne spune Evanghelia că, în clipa când L-a trădat pe Mântuitorul, a intrat satan în el. „Satan a intrat în Iuda", zice Evanghelia (Ioan 13, 27). Satan a intrat în Iuda cu patima iubirii de bani.
Cu ajutorul patimilor rele intră şi azi satan în inimile oamenilor.
O! Satan nu hoinăreşte prin locuri pustii şi case părăsite, cum cred unii oameni, ci dă târcoale neîncetat să poată intra în inimile oamenilor.
De câte ori te ispiteşte vreo patimă lumească, să ştii, dragă cititorule, că satan e la uşa inimii tale şi încearcă să intre înăuntru. Dacă nu respingi ispita, satan deschide uşa; o deschide mai întâi încet-încet, pe neaşteptate şi pe nesimţite, şi pe urmă dă năvală înăuntru cu toată gloata lui, cum se vede în chipul de pe pagina următoare.
Cu cele şapte păcate de moarte umblă diavolul să cuprindă inima omului: cu trufia, cu desfrânarea, cu pizma, cu mânia, cu zgârcenia, cu lăcomia (îmbuibarea cu mâncări şi beţii) şi cu lenea. Aceste şapte păcate de moarte sunt prezentate în chipul celor şapte dobitoace urâte si flămânde. Potrivită asemănare! Căci cu adevărat patimile cele rele sunt lighioanele, sunt „oile" lui satan, pe care diavolul le scoate la păşune în ţarina inimii oamenilor.
Trufia înseamnă mândria. Ea e arătată în chip de păun, pentru că păunul este o pasăre care se mândreşte cu penele ei cele frumoase. Prin păcatul trufiei a intrat satan în lume şi în inima primilor doi oameni.
Mândria este şi azi un izvor de păcate şi de păcătuiri. Mândria îl face pe om să nu se plece în smerenie în faţa lui Dumnezeu, iar, pe de altă parte, tot mândria stârneşte între oameni zavistii, certuri, asupriri şi alte multe păcate.
Desfrănarea este arătată în chip de ţap, pentru că ţapul este un dobitoc desfrânat, puturos şi neruşinat. Aşa e şi patima desfrânării.
Lăcomia, îmbuibarea de mâncări şi băuturi e arătată în chipul porcului. Tot aici se ţin şi beţiile şi chefurile ce îl schimbă pe om în chipul porcului, care se tăvăleşte în noroi şi în fărădelegi.
Pizma e arătată în chipul şarpelui care stă gata să muşte, de moarte, sufletul oamenilor. Graficianul nostru a făcut acest şarpe, în alte reprezentări, şi ca fiind coada diavolului. Potrivit lucru... Pentru că pizma şi zavistia sunt cu adevărat coada şi codiţa diavolului care tulbură satele şi oraşele, făcând grozave pustiiri sufleteşti.
Mânia şi răzbunarea e arătată în chip de tigru furios, gata să sfâşie pe aproapele. Mânia îl schimbă pe om în dobitoc furios.
Lenea şi nepăsarea e arătată tot în chipul porcului, iar zgârcenia, în chipul broaştei, care, în pofta ei nesăturată, mănâncă până şi pământ. Acestea sunt cele şapte păcate de moarte din care izvorăsc, ca dintr-un izvor plin de otravă, toate păcatele şi fărădelegile. Aceasta e firea noastră cea veche cu patimile ei.
În această imagine, firea noastră cea veche cu patimile ei e reprezentată în chipul dobitoacelor, în mijlocul cărora stă comandant diavolul.
Foarte potrivită asemănare, pentru că obârşia firii noastre celei vechi e de la satan. Ea a intrat în Adam şi în Eva prin păcatul şarpelui-diavolul, iar prin acest păcat a intrat şi în noi.
Cu cele şapte păcate de moarte umblă neîncetat diavolul să se poată furişa în inima oamenilor. Cu aceste şapte păcate de moarte cuprinde satan inima omului şi se aşează în ea ca un stăpân şi poruncitor atotputernic. Dintr-o astfel de inimă Duhul Sfânt Se depărtează şi fuge. „Voi sunteţi casa Duhului Sfânt", zice Apostolul Pavel (I Cor. 6, 19), însă din „casa" în care intră diavolul, Duhul Sfânt Se depărtează şi fuge. În locul Lui se aşează un alt duh: duhul diavolului, alcoolul. Ăsta e duhul cel rău care dă omului îndemn şi putere în cele rele şi face „minuni" mari pentru biruinţa iadului şi pierzarea sufletelor.
Duhul diavolului, alcoolul, stă şi el în rând cu cele şapte păcate de moarte - precum se vede în imagine -ba încă, mai mult decât acelea, el stă tocmai pe fundul inimii, în loc de frunte, pentru că face mare slujbă pentru biruinţa diavolului şi a iadului.
Îngerul cel bun, darul şi mila lui Dumnezeu, nu se depărtează încă de cel păcătos. Tot mai sileşte pe om, să-l trezească din pieire. Îi strigă mereu: Omule, ce-ai făcut cu sufletul tău?... Ce va fi cu sufletul tău?... însă păcătosul n-aude. El este surdo-mut, adică surd şi mut, când e vorba de cele sufleteşti. Ochi are, dar nu vede pieirea. Urechi are, dar n-aude chemarea Domnului. Satan l-a ameţit, l-a îmbătat cu plăcerile şi patimile cele rele.
Un astfel de om este un mort viu sau un mort care trăieşte, cum foarte nimerit îl numeşte Apocalipsa la capitolul 3, versetul 1. Mortul nu simte, nu vede, n-aude, nu se mişcă. Întocmai aşa e şi păcătosul. Îi poţi tot predica, dar el n-aude nimic; îi trimite Dumnezeu fel de fel de semne şi arătări, dar el nu le vede; poţi să plângi pentru el, că el nu te aude. Nu aude şi nici nu vede, pentru că satan a „orbit mintea lui ca să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos" (II Cor. 4,4).
O, ce fioroasă e starea sufletească a omului biruit de ispitele lui satan! În inima lui s-a stins lumina vieţii duhovniceşti... S-a făcut întuneric şi noapte fioroasă... A voit să trăiască o viaţă slobodă pentru toate plăcerile şi patimile lumeşti şi acum, iată, această „slobozenie" l-a băgat într-o robie înfricoşată: în robia patimilor rele, în robia diavolului. în această înfricoşată stare ajung toţi cei care trăiesc după „duhul acestei lumi" (Efes. 2, 2).
Pentru ca să ajungă omul în starea aceasta grozavă nu trebuie să se predea lui satan. E destul dacă trăieşte „în voia gândurilor sale" şi în duhul acestei lumi (Efes. 2, 2-3).
Despre un mare necredincios se spune că şi-a testat averea diavolului. Neavând urmaşi, dorinţa i-a fost ascultată, aşa că averea şi casele au fost lăsate în voia lor. Şi ce s-a întâmplat? Moşia a ajuns o pustietate plină de spini şi bălării, iar casele, adăpost pentru bufniţe.
Întocmai aşa şi inima omului lăsată în voia ei, în voia lumii şi în duhul lumii, ajunge sigur un locaş al diavolului şi un cuib al tuturor răutăţilor. Vai, ce „proprietar" bogat e diavolul în privinţa asta! E plină lumea de „casele" şi „moşiile" lui.
Dar oricât de păcătos ar fi cineva, el nu e pierdut. Oricât de căzut şi de decăzut ar fi cineva, el poate fi mântuit. El e ca pomul care şi-a pierdut frunzele când a venit iarna cu viscolul ispitelor şi păcatelor, dar puterea de înfrunzire o are. Şi în cel mai păcătos om poate da o primăvară de trezire la o viţă nouă, când suflă vântul cel cald şi binecuvântat al Duhului Sfânt.

Rugăciune

Preabunule şi milostive Doamne! Şi eu, nenorocitul, sunt în starea păcătosului din chipul arătat mai nainte. Ispitele lui satan m-au biruit. Lumina din mine a fost biruită de întuneric. La început, când Tu, Doamne, ai făcut lumea, întuneric mare a fost peste tot pământul. Aşa e şi acum în lumea sufletului meu. Întuneric mare s-a făcut în inima şi viaţa mea. Inima mi s-a umplut de toată necurăţenia. Mi-e scârbă de mine însumi şi de viaţa mea.
Ca un fulger de mustrare şi pieire aud în noaptea sufletului meu cuvintele Tale:., Oricine păcătuieşte este de la diavolul, este robul diavolului şi un fiu al diavolului" (I Ioan 3, 8-10).
O, sărmanul de mine, în ce ticăloasă stare am ajuns! Sunt robul patimilor, sunt robul diavolului! Trăiesc în dezmierdări şi plăceri. Dar aceste plăceri mă dor... Mă dor, pentru că sufletul meu suspină şi Te doreşte pe Tine, Doamne!
Tu, Doamne, m-ai făcut un fiu al luminii, şi, iată, am ajuns un fiu al întunericului. Tu m-ai făcut un fiu slobod al Tău, şi, iată, am ajuns un rob al diavolului. Inima din mine ai făcut-o spre a fi Ţie locuinţă, dar, iată, s-a făcut locuinţă diavolului. O Doamne, cum voi scăpa de această înfricoşată robie? Scapă-mă Tu, Doamne, căci eu nu pot face nimic. Totul e rău şi stricat în mine. „ Tot capul meu este bolnav şi toată inima mea suferă de moarie" (Isaia 1, 5) „Inima mea s-a tulburat intru mine şi frica morţii a căzut asupra mea" (Ps. 54, 4). Caută din cerul îndurărilor Tale, Doamne, şi mă izbăveşte din starea aceasta! În bezna cea înfricoşată în care zac, aştept cuvântul Tău: „Să fie lumină!" Scoate din temniţă sufletul meu... Scapă-mă, Preabunule Doamne, din această stare grozavă!
Slăvit să fii, Doamne, acum şi de-a pururi să fii slăvit! Amin.

Eu am scăpat din starea aceasta grozavă prin Crucea şi Jertfa Fiului Său şi mă rog acum şi pentru tine, dragă cititorule, ca Dumnezeu să-ţi dea ţie darul şi ajutorul să poţi şi tu scăpa din această fioroasă robie şi pieire.
Şi, dacă ai scăpat, vino, dragă suflete, să-i ajutăm şi pe alţii să scape... O, lumea aceasta e plină de cei care dorm în somnul cel adânc al fărădelegilor! Să-i trezim la viaţa Evangheliei prin rugăciunile noastre, prin râvna noastră şi prin lucrul nostru pentru Domnul.

Inima omului care tresare îngrozit şi începe a se trezi din somnul păcatelor

Oricât de păcătos şi ticăloşit ar fi cineva, mântuirea sufletului său nu e pierdută. Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. Darul, mila şi dragostea lui Dumnezeu umblă neîncetat să-l izbăvească şi să-l aducă iarăşi la viaţă.
În multe chipuri şi feluri lucrează darul lui Dumnezeu ca să-i trezească pe cei păcătoşi din somnul păcatelor. Trebuie înainte de toate să ştim că trezirea păcătoşilor, trezirea la o viaţă nouă o face totdeauna Duhul Domnului. Şi trebuie să ştim că Duhul Sfânt lucrează cu putere în anumite clipe din viaţa omului. În viaţa fiecărui om sunt anumite clipe în care bate cu putere Vântul Duhului Sfânt. În viaţa fiecărui om sunt anumite clipe în care se simte o revărsare, un dar, o voinţă după o viaţă nouă. Ferice de cel care simte aceste clipe şi-L lasă pe Duhul Sfânt să lucreze mai departe în inima lui.
Mulţi dintre cei întorşi la Domnul mărturisesc că, simţind aceste clipe şi lăsând pe Duhul Sfânt să lucreze mai departe, au apucat pe calea mântuirii sufleteşti.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi scria că el a găsit foaia «Isus Biruitorul» pierdută în tren de cineva;a luat-o - şi azi e plin de râvnă pentru Domnul şi pentru sufletul său. Iată cum, printr-o mică întâmplare, Duhul Sfânt a trezit un suflet la o viaţă nouă!
Un altul îmi spunea că pe el l-au străpuns ca un „fulger" cele scrise despre Sf. Ioan Botezătorul în «Însemnările călătoriei la Ierusalim». Din acea clipă, s-a hotărât să nu mai pună alcool în gura lui. Iată, şi aceasta e o dovadă cum Duhul Sfânt a lucrat cu putere într-o anumită clipă! Şi omul, primind această lucrare, a apucat la o viaţă nouă.
Trebuie apoi să ştim că, pentru trezirea păcătoşilor, Domnul foloseşte chemări dulci şi chemări mai aspre. O predică duioasă, o Biblie, o foaie religioasă, o carte bună etc. sunt tot atâtea chemări duioase prin care Duhul Domnului încearcă să-i trezească la viaţă pe cei păcătoşi. Mulţi se trezesc şi prin astfel de chemări, însă cei mai mulţi nu le bagă în seamă, nu le ascultă. Râde păcătosul când îi vorbeşti de mântuirea sufletului... Rupe Biblia (spunând că-i o carte „pocăită")... Face foiţe de ţigări din cartea de rugăciuni (cum de fapt am şi văzut pe un om fumându-şi cartea de rugăciuni)... Rupe cărţile religioase şi te înjură când te apropii de el cu Cuvântul lui Dumnezeu.
Când omul se învârtoşează în fărădelegi şi nu mai prinde chemarea cea blândă şi dulce pentru trezirea şi izbăvirea lui din pieirea sufletească, Domnul foloseşte şi chemări mai aspre. Când vreo boală te doboară la pat, să ştii, dragă cititorule, că poate ea vine din cauza depărtării tale de Dumnezeu, ca să te trezească din somnul păcatelor. Încercările ce ne vin, necazurile, pagubele etc. sunt tot atâtea lucrări ale Duhului Sfânt pentru trezirea noastră din somnul fărădelegilor. (Un ostaş îmi spunea că el cunoaşte cu adevărat pe Domnul de când a fost odată greu bolnav.)
Mulţi, foarte mulţi se trezesc din pieire prin astfel, de chemări. Scripturile sunt pline de fii rătăciţi şi de suflete pierdute pe care i-a scăpat certarea şi mustrarea Domnului Dumnezeu. Cei pe care nici mustrarea şi certarea Domnului nu-i trezesc din somnul fărădelegilor sunt cu adevărat nişte pierduţi. Domnul îi lasă în voia lor. Nici încercările nu-i pasc, căci Domnul îi ceartă numai pe cei credincioşi, din care poate face „vase alese".
Trezirea păcătoşilor s-ar putea asemăna cu trezirea oamenilor din somn. Este om care se deşteaptă la o uşoară chemare sau ciocănire în uşă. Altul ibia se trezeşte la zuruitul ceasului deşteptător, iar altul trebuie să-l scuturi zdravăn, strigându-i: Scoală omule!
Este om care se trezeşte din somnul păcatului îndată ce aude chemarea cea dulce a mântuirii. Este om care aude îndată glasul Celui Care bate la uşa inimii sale, zicând: „Iată, stau la uşă şi bat (Apoc. 3, 20). Sunt însă alţii pe care numai chemări mai stăruitoare îi pot deştepta; şi, iarăşi, sunt alţii care se deşteaptă numai când Mâna cea nevăzută a lui Dumnezeu îi scutură prin fel de fel de încercări. Acei pe care nici Mâna aceasta nu-i poate trezi sunt pe veci pierduţi.
În imaginea dinainte se vede chipul păcătosului care tresare şi se trezeşte din somnul şi moartea păcatelor. Este păcătosul de mai înainte despre care am scris că l-a slobozit pe satan să intre în inima lui. Hai să-i zicem acestui păcătos Ion, un om oarecare din mulţimea oamenilor. Domnul a folosit multe chemări dulci ca să-l trezească la viaţă. Însă Ion acesta pe toate le-a respins. Acum Domnul îi trimite o chemare mai aspră. O boală grea l-a doborât la pat. îngerul Domnului - adică darul şi dragostea lui Dumnezeu-se apropie de el. De data aceasta se apropie de el cu aducerea aminte de moarte. Cu o mână îi arată starea grozavă în care se află sufletul său încărcat de păcate, iar cu alta îi arată cuvintele Scripturii:,,...Plata păcatului este moartea" (Rom. 6, 23 ).
„ Omule! îi zice îngerul - iată, vin să-ţi aduc plata păcatelor tale: moartea trupească şi sufletească... Vai ţie, omule! Ca mâine vei muri... Ce va fi cu sufletul tău?... Ce va fi cu viaţa ta cea veşnică... Vai ţie, că ţi-ai cheltuit viaţa în zadar... Te lăfăieşti în păcate şi nepăsare, dar ca măine vei intra în mormânt, iar dincolo de mormânt te aşteaptă osânda de veci... O veşnicie întreagă vei plânge pentru clipele pe care le-ai petrecut în desfătări lumeşti şi nepăsare de suflet... Trezeşte-te, omule, trezeşte-te pană nu soseşte încă sabia morţii..."
Ion se înfioară la auzul acestor cuvinte. Până acum n-a ascultat chemarea Domnului... Şi-a bătut joc de cele sufleteşti... Acum însă se vede deodată pus în faţa morţii, în faţa veşniciei - şi se cutremură. Tresare îngrozit şi se trezeşte speriat, ca dintr-un vis urât. Abia acum i s-au deschis ochii să vadă starea grozavă în care se află. Se uită în inima sa şi o vede plină de dobitoceştile patimi. Se înfioară, suspină, şi, prin suspinul său, îi deschide Duhului Sfânt intrarea în inima sa. În întunericul inimii sale pătrund razele Duhului Sfânt. Pătrunde lumina şi fuge întunericul, pentra că lumina cu întunericul nu pot avea nici un fel de legătură. Diavolul cu răutăţile lui fuge speriat când într-o inimă de om păcătos pătrunde Duhul lui Dumnezeu.
Dar trebuie să ştim şi să băgăm de seamă ca trezirea din somnul păcatelor să fie o trezire statornică. Trezirea la o viaţă nouă trebuie să înainteze mai departe, precum vom arăta în paginile celelalte.
Dragă cititorule! Poate că şi tu ai adormit în somnul păcatelor. Ia seama că darul şi dragostea lui Dumnezeu umblă în multe feluri să te poată trezi! Nu respinge mila şi dragostea lui Dumnezeu! Lasă-L pe Duhul Domnului să lucreze în tine! Nu nesocoti clipele în care Duhul Sfânt lucrează cu putere în viaţa ta!
Un vestitor al Evangheliei spunea că Domnul Dumnezeu foloseşte trei chei pentru descuierea inimii oamenilor şi trezirea lor din somnul păcatelor.
Cheia cea dintâi este o cheie de argint: predicile pe care le aude păcătosul în biserică şi afară de biserică, rugăciunile ce se fac pentru el, chemările pe care le aude etc.
Când cheia aceasta nu poate descuia inima, intră în slujbă cheia a doua, o cheie de fier: suferinţele şi încercările. Când nici aceasta nu poate isprăvi, a treia şi ultima cheie se apropie de inima omului.Aceasta e o cheie de aur, e cheia darului şi harului Duhului Sfânt. Cel care nici în faţa acestei chei nu cedează e pierdut pentru totdeauna...

Rugăciune

Iisuse, Mântuitorul meu cel bun, mă înfior şi mă ruşinez găndindu-mă căt de mult ai umblat ca să mă trezeşti din somnul păcatelor. Mi-ai trimis chemări dulci, dar nu le-am ascultat... Mi-ai trimis chemări mai aspre, dar nu le-am priceput. Împresuratu-m-ai cu dragoste, dar eu am răspuns cu ticăloşie. Cu toate „ cheile" Te-ai apropiat de uşa inimii mele, şi eu pe toate le-am respins. Puteai să mă părăseşti, zicăndu-mi: Ticălosule, aşa răsplăteşti tu dragostea Mea?... Dar Tu nu m-ai părăsit, ci m-ai împresurat mereu cu dragostea Ta. Fiind împietrit în ticăloşie, ai deschis în faţa mea - printr-o boală grea -mormântul pieirii mele trupeşti şi sufleteşti. Abia atunci m-am îngrozit... Abia atunci mi-am dat seama că trăisem o viaţă pierdută, după care mă aştepta osânda veşnică... Abia atunci am alergat sub braţele Crucii Tale unde am aflat iertare şi viaţă.
Duhule Sfinte, trezitorule de viaţă! Îţi mulţumesc că nu m-ai lăsat să adorm în somnul pieirii celei veşnice, ci m-ai scuturat mereu pană m-ai trezit. Îţi mulţumesc că ai stăruit mereu cu darul şi harul Tău cel sfânt până m-ai scăpat, aplecăndu-mă la picioarele Crucii. Amin.

Inima omului care a ajuns la cunoaşterea stării sale nenorocite şi caută mântuirea

Spuneam mai înainte că trezirea păcătoşilor, trezirea la o viaţă nouă, o face totdeauna Duhul Domnului. Şi iarăşi spuneam că trebuie să-L lăsăm pe Duhul Sfânt să lucreze mai departe în noi, căci altfel trezirea dă înapoi; cel trezit iarăşi adoarme. Închipuie-ţi că dormi într-o casă care a luat foc. Ce bine e că te-ai trezit la timp! Dar ce folos ai avea de această trezire dacă nu te-ai ridica din pat şi n-ai fugi afară? O trezire fără ieşirea din focul păcatelor n-ajunge nimic.
Taina mântuirii sufleteşti îşi are şi ea anumite stări prin care ne trece Duhul Sfânt când îl lăsăm să lucreze în noi. După trezirea din somnul păcatelor, Duhul Sfânt începe a lucra mai departe. El îţi deschide mai întâi ochii să vezi deplin starea nenorocită şi ticăloasă în care ai ajuns... Te opreşte dintr-o dată ca pe fiul cel pierdut în calea pierzării, să afli unde ai ajuns Şi ce ai ajuns.
În această stare se vede, în chipul următor, şi Ion, cel care s-a trezit din somnul păcatelor şi a lăsat pe Duhul Sfânt să lucreze în inima lui. Duhul Sfânt l-a adus la cunoaşterea stării sale celei păcătoase şi nenorocite. Cel trezit din păcate abia acum vede şi pricepe în ce stare grozavă şi fioroasă se află... Abia acum i s-au deschis ochii cei sufleteşti să vadă că a trăit o viaţă pierdută în zadar... Să vadă că s-a făcut slugă şi rob al diavoleştilor patimi şi ispite. Simţind starea aceasta, începe să-şi plângă viaţa pierdută, începe să stropească cu lacrimi trecutul său cel păcătos... începe să simtă lipsa unui ajutor şi Mântuitor. Simţind starea aceasta, strigă plângând: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi dintr-o astfel de moarte?" (Rom. 7, 24). În clipa asta, Cerul îi aduce vestea cea bună: Sângele Domnului Iisus, care s-a vărsat pe Crucea Golgotei, ne curăţeşte de orice păcat şi ne scapă din orice moarte...
Când omul înaintează pe această cale de mântuire, când îl lasă pe Duhul Sfânt să lucreze în inima lui, diavolul cu dobitoceştile patimi fuge speriat. Diavolul nu mai are nici o putere asupra unei inimi care se lasă aprinsă, cuprinsă şi cârmuită de darul şi harul Duhului Sfânt. Patimile şi ispitele nu mai au nici o putere asupra unei inimi în care a început să lucreze darul şi harul Duhului Sfânt.
Un lucru trebuie să ştim: începutul mântuirii noastre sufleteşti este în clipa în care simţim starea noastră cea păcătoasă.
Cunoaşterea stării tale celei păcătoase, cunoaşterea deplină a stării grozave în care te afli, în care te-a adus păcatul, este începutul şi temelia mântuirii tale sufleteşti. Carul mântuirii tale sufleteşti nu pleacă la drum când ţi-ai pus în gând să te laşi de păcate, ci pleacă în clipa când îţi simţi ticăloşia în care trăieşti... Pleacă în clipa când înfrângerea pentru păcat îţi străpunge ca un fulger inima... Când smerenia şi umilinţa te apleacă în genunchi să strigi: „Doamne, sunt un păcătos, sunt un mare păcătos, sunt cel mai mare păcătos!... Sunt vrednic de osândă, vrednic de pedeapsă Şi pieire pentru păcatele şi fărădelegile mele!".
Scripturile sunt pline de suflete care s-au mântuit în clipe de acestea când înfrângerea şi umilinţa pentru păcat le-au doborât la picioarele Domnului.
„Ieşi de la mine, Doamne, căci om păcătos sunt eu...", a strigat Petru în clipele când Domnul l-a făcut apostol şi vestitor al Evangheliei.
„Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei mele...", a strigat Zacheu în clipele când Mântuitorul a intrat cu mântuirea în casa lui.
Vameşul îşi bătea pieptul cu umilinţă în clipa când „s-a îndreptat".
Saul a fost doborât de pe cal când mergea plin de trufie spre Damasc; a fost aruncat la pământ ca un biet orb neputincios şi din această stare s-a ridicat un om schimbat, un om nou: Pavel, marele apostol.
Nu pentru păcate îşi pierd oamenii sufletul şi viaţa de veci, ci pentru că nu simt păcatul, nu se înfioară de starea lor cea păcătoasă şi nu-L lasă pe Duhul Domnului să lucreze în ei.
Satan ţine încuiată inima păcătoşilor mai ales cu trufia. Păcătosul nu vrea să audă de nici un fel de umilinţă şi înfrângere... Trufia lui împiedică lucrarea Duhului Sfânt.
Începutul şi temelia mântuirii noastre sufleteşti sunt înfrângerea, smerenia şi umilinţa, care purced din cunoaşterea şi recunoaşterea stării noastre celei păcătoase. „Aproape este Domnul de cei cu inima înfrântă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui" (Ps. 33, 18). „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50, 18).
Un vestitor al Evangheliei l-a învăţat pe un mare păcătos să-şi înceapă îndreptarea rostind două săptămâni la rând o rugăciune din patru cuvinte: „Doamne, arată-mi inima mea!"
După două săptămâni, l-a aflat plângând cu amar.
Îşi aflase inima. Această „aflare" este începutul mântuirii. Cu această „aflare" s-a mântuit şi vameşul.
Când ai ajuns la „aflarea" aceasta, Duhul Sfânt te duce mai departe, în faţa iubirii lui Dumnezeu, să vezi şi să afli cum ţi-ai cheltuit în zadar viaţa... Să vezi şi să afli că tu eşti într-o stare grozavă, fioroasă, într-o stare de pieire sufletească şi trupească...
Ajuns în starea aceasta, deodată simţi un fior, un cutremur care îţi străbate toată fiinţa. Mâinile ţi se strâng cu căldură spre olaltă, graiul ţi se stinge şi ochii încep a slobozi lacrimi. Lacrimi calde şi scumpe sunt acestea... Sunt lacrimi de căinţă... Sunt lacrimi care vestesc că se va naşte un om nou, o făptură nouă.
De când eram preot la ţară îmi aduc aminte că am dat odată peste un om care plângea cu hohot mare, de parcă-i murise toată familia.
- Ce ţi s-a întâmplat, dragă suflete, de plângi aşa de tare, l-am întrebat eu? Ţi-a murit cineva din casă sau ai avut vreo pagubă în bani sau avere?
- O, dragă părinte, mi-a răspuns omul, n-am avut nici o pagubă de felul acesta.... Eu mă plâng pe mine însumi ca pe un mort în păcate şi fărădelegi... Eu plâng pentru că mi-am cheltuit în zadar talanţii pe care mi i-a dat Dumnezeu... Eu plâng, pentru că mi-am risipit averea cea sufletească.
- Plângi, dragă suflete, plângi înainte, i-am zis eu atunci, căci lacrimile acestea sunt lacrimi sfinte, sunt lacrimi prin care lucrează Duhul lui Dumnezeu, sunt lacrimi care vestesc mântuirea sufletului tău.
Dar taina mântuirii noastre sufleteşti încă nu se sfârşeşte numai cu lacrimile căinţei. Lacrimile uşurează, dar încă nu mântuie. O dată cu lacrimile, trebuie
să căutăm şi o scăpare, o mântuire, un Mântuitor. O dată cu lacrimile trebuie să se trezească în noi şi mai mult fiorul pierzării în care am ajuns şi dorinţa de a scăpa din această pierzare.
Un al doilea început al mântuirii tale sufleteşti este în clipa în care afli că singur nu te poţi izbăvi; că îţi trebuie un ajutor din afară... Mântuirea ta începe în clipa când te simţi căzut în prăpastia pierzării şi strigi plângând cu amar: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi dintr-o astfel de moarte?"(Rom. 7, 24).
Când ai ajuns în starea aceasta, se iveşte în zare Crucea şi vestea cerească, cea mai minunată veste care s-a auzit pe acest pământ: „Sângele Lui ne curăţeşte de orice păcat" (I loan 1,7).
Cu aceasta se deschide o altă uşă, se deschide uşa cea din urmă care duce la taina cea mare a mântuirii noastre sufleteşti: la Crucea şi Jertfa Mântuitorului.

Rugăciune

Doamne, Iisuse! Eu sunt un păcătos, eu sunt cel mai păcătos om din lume. Averea sufletească am risipit-o..., talanţii i-am cheltuit în zadar, haina mi-am murdărit-o. Totul e stricat, totul e putred, totul e bolnav în mine. „ Tot capul meu este bolnav şi toată inima mea sufere de moarte" (Isaia 1, 5). Inima mea s-a tulburat întru mine şi frica morţii a căzut asupra mea (Ps. 54, 4). Sufletul meu este mâhnit şi mă tulbură (Ps. 142, 4)... Totul s-a tulburat înlăuntrul meu... Păcatele şi fărădelegile s-au grămădit în sufletul meu ca un vulcan ce clocoteşte... Fă Tu, Doamne, ca din acest vulcan să ţâşnească lacrimi fierbinţi de căinţă!... Să ţâşnească mărturisirea păcatelor mele.
Sunt bolnav, Iisuse Doamne, şi Tu singur mă poţi tămădui, căci Tu ai zis: „...bolnavilor le trebuie doctor" (Matei 9, 12). Mă scufund în pieire şi numai Tu singur mă poţi scăpa.
Doamne Iisuse! Eu vin Ia Tine cu toate păcatele mele şi cu toate lacrimile mele. Primeşte-mă şi mă măntuieş-te... Amin.

Omul care a aflat izvorul mântuirii: Crucea şi Jertfa Mântuitorului

În chipul de alături se vede mai departe istoria lui Ion despre care am vorbit până aici. Duhul Sfânt l-a adus şi l-a îngenuncheat la picioarele Crucii. Mult a lucrat Duhul Sfânt până să-l poată aduce aici. Mai întâi l-a trezit - abia l-a putut trezi - din somnul păcatelor. I-a deschis apoi ochii să-şi vadă pieirea... I-a dat lacrimi să-şi plângă păcatele... i-a deschis gura să strige îngrozit: „O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi de o astfel de moarte!" Şi acum, iată, Duhul Sfânt l-a adus sub braţele Crucii, l-a adus la izvorul mântuirii sale sufleteşti.
Îngenuncheat sub braţele Crucii, i se deschid mintea şi înţelegerea să se afle pe sine însuşi şi rosturile vieţii sale. Îngenuncheat la picioarele Crucii, află Ion cât de grozav a fost păcatul lui, încât a trebuit ca însuşi Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să moară pentru el şi iertarea lui. La picioarele Crucii află cu câtă dragoste l-a iubit Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul. La picioarele Crucii află cea mai minunată veste care s-a auzit cândva pe acest pământ pentru un om: că Iisus este un Mântuitor al său, că a murit pentru el, pentru păcatele lui, pentru iertarea lui, pentru iubirea şi scăparea lui...
Ferice de tine,Ioane,care stai acum îngenuncheat sub braţele Crucii Mântuitorului! Iată, Sângele iertării picură peste lacrimile şi păcatele tale... Iată, mâinile tale strâng cu tărie Crucea mântuirii întocmai cum un naufragiat care era să se înece în valurile morţii a găsit o scăpare! Şi cu toată tăria se ţine de ea. Ferice de tine, căci L-ai aflat pe Acela care de mult te căuta... Tu L-ai aflat pe Acela care a zis: „Eu sunt Uşa. Prin Mine de va intra cineva se va mântui" (Ioan 10, 9).
O, ce lucru scump şi măreţ se vede în chipul de mai nainte! Un păcătos şade îngenuncheat la picioarele Crucii. Un om a aflat Uşa mântuirii sale sufleteşti: Crucea şi Jertfa Mântuitorului... Un suflet a scăpat la mântuire... Un păcătos se împacă cu Dumnezeu prin Jertfa cea mare a Fiului Său... Un om moare şi învie la o viaţă nouă... Se bucură şi îngerii din cer de această schimbare. „Se bucură şi îngerii din cer pentru un păcătos care se pocăieşte" (Luca 15, 10). Cerul şi pământul se bucură când un păcătos se apleacă sub braţele Crucii şi află izvorul mântuirii sale sufleteşti.
Lasă-te, dragă suflete, lasă-te atras cu totul la picioarele Crucii Mântuitorului, căci fără darurile Crucii nu poţi face nimic! Toată îndreptarea ta, toate silinţele tale, toate sforţările tale sunt scântei ce se sting suflate de vântul ispitelor, dacă nu trăieşti o viaţă îngenuncheată la picioarele Crucii, dacă nu sorbi clipă de clipă darul şi puterea din Jertfa Mântuitorului. Viaţa noastră de creştini n-are nici o putere până când n-am aflat izvorul puterii: Crucea şi Jertfa Mântuitorului.
Lasă-te, dragă suflete, lasă-te atras cu totul la picioarele Crucii! Ia seama că diavolul încearcă în multei chipuri şi feluri să te poată ţine departe de Crucea şi Jertfa Mântuitorului. Satan e şiret mare. El te lasă sa te hotărăşti contra păcatelor... Te lasă să-ţi faci rugăciunile (aşa, la repezeală şi de mântuială), te lasă sa mergi din când în când şi la biserică (pentru ca după ce te-ntorci de la biserică să dai şi pe la crâşmă)... Nu se sperie satan nici când pui jurământ că ieşi din rele (şi pe urmă mai afund te bagi în ele), dar se îngrozeşte satan şi tremură când te apropii de Crucea şi Jertfa Domnului Hristos... Se cutremură satan şi fuge îngrozit când te apleci plângând sub braţele Crucii Mântuitorului...
Satan a fost definitiv înfrânt şi bătut prin Jertfa Crucii de pe Golgota. El are frică numai de această înfrângere, iar noi îl putem înfrânge numai cu darurile Crucii de pe Golgota.
Satan nu se sperie de hotărârile noastre contra păcatelor, dar tremură şi fuge îngrozit când îngenunchem cu hotărârile noastre sub braţele Crucii Mântuitorului şi le sigilăm cu Scump Sângele Lui.
Lasă-te, dragă suflete, lasă-te cu totul atras la picioarele Crucii, căci Crucea leagă cerul cu pământul şi pe om cu Dumnezeu! Prin ea răsuflăm, prin ea vorbim, prin ea trăim, prin ea biruim.
O, cum n-am eu glas de înger şi de arhanghel să strig să se audă în toată ţara cuvintele Scripturii: „Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3, 16). „Căci Unul este Dumnezeu, Unul şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: Omul Iisus Hristos, Care pe Sine însuşi S-a dat preţ de răscumpărare pentru toţi" (I Tim. 2,5).
Lasă-te, dragă suflete, lasă-te atras cu totul la picioarele Crucii, căci Crucea nu este altceva decât braţele Domnului deschise pentru orice păcătos care însetează după mântuirea sufletului său! O, ce dar mare este pentru noi Crucea! Braţele Crucii, braţele Domnului stau totdeauna deschise pentru primirea şi iertarea noastră.

Rugăciune

Iisuse, Mântuitorul meu cel Scump! Îţi mulţumesc că m-ai atras şi pe mine la picioarele Crucii Tale. O, bunul meu Mântuitor! Cât de mult ai umblat după mine să mă poţi atrage aici! M-ai chemat cu glas dulce şi eu nu Te-am ascultat... M-ai bătut şi eu nu Te-am priceput... O cruce grea de suferinţe ai pus pe umerii mei şi eu n-am înţeles-o. Pe urmă ai deschis în faţa mea mormântul pieirii mele trupeşti şi sufleteşti. Abia atunci m-am îngrozit... Abia atunci am alergat şi am scăpat sub braţele Crucii Tale. Căzut la picioarele Crucii Tale, mi s-au deschis ochii să înţeleg că Tu, Mântuitorul meu cel bun, ai suferit şi ai murit pentru mine, pentru păcatele mele, pentru ieriarea şi mântuirea mea.
Mă cutremur, o Dumnezeule, stând îngenuncheat lângă Crucea Ta! Mă cutremur găndindu-mă că pentru un ticălos şi nemernic ca mine ai făcut Jerifa aceasta. 0, Dumnezeule, cu ce voi răspunde eu la o astfel de dragoste? Eu n-am nici un răspuns, o Doamne, decât lacrimile mele. Copleşit şi biruit de o dragoste ca aceasta, eu cad plângând la picioarele Crucii Tale.
Iisuse, Preadulcele meu Mântuitor, cu ce voi răspunde eu, ticălosul, la o astfel de dragoste ce mi-ai arătat? Dă-mi lacrimi, o, Iisuse al meu, să mă plâng pe mine şi păcatele mele. Şi dă-mi putere, o, Hristoase al meu, să mă răstignesc împreună cu Tine, ca să nu mai trăiesc eu, ci Tu, Doamne, să trăieşti în mine (Gal. 2, 20); să nu mai fiu al meu, ci să fiu numai al Tău, căci Tu m-ai răscumpărat cu un preţ atât de mare (cf. I Cor.3, 23 şi 6, 19-20).
Cu ce voi răsplăti, o, Iisuse al meu, acest dar mare ce mi-ai arătat? Lumea mă mustră că vorbesc prea mut despre Tine şi Jerifa Ta cea sfântă... Dar, până ce moartea îmi va închide graiul, eu voi grăi neîncetat despre o dragoste ca aceasta.
O Doamne, învredniceşte-mă şi întăreşte-mă să petrec până la sfârşitul vieţii mele rugăndu-mă şi plângând la picioarele Crucii Tale.
Iisuse, Mântuitorul meu cel scump! Eu trăiesc astăzi prin Jertfa Ta. Tot ce sunt şi tot ce am este Jertfa Ta cea scumpă. Crucea Ta, Mântuitorule, este un hotar mare pentru viaţa mea. Crucea Ta a împărţit în două viaţa mea: înainte de aflarea Crucii Tale am trăit o viaţă contra Ta, iar după aflarea Crucii trăiesc o viaţă cu Tine. Ah, în ce orbie sufletească am trăit înainte de a fi atras la picioarele Crucii! Spală cu Sângele Tău trecutul meu cel păcătos. Spală cu Sângele Tău şi toate ieşirile păcătoase pe care le mai face încă firea mea veche în viaţa mea.
Eu stau sub braţele Crucii Tale, Doamne, să picure peste mine neîncetat Sângele iertării şi împăcării mele cu Dumnezeu. Eu stau sub braţele Crucii Tale ca să sigilez cu scump Sângele Tău toate hotărârile mele, toate planurile mele, toate vorbele şi toate faptele mele. Învredniceşte-mă, Doamne, şi mă întăreşte să pot rămâne până la sfârşitul vieţii mele strângând în braţele mele sufleteşti Crucea Ta cea sfântă: izvorul vieţii şi mântuirii mele.
Duhule Sfinte, adu-mi aminte clipă de clipă că viaţa mea este un dar al Celui răstignit pe Cruce şi trebuie să o trăiesc întreagă cu El şi pentru El. Întăreşte-mă, ca să „nu mai trăiesc eu, ci să trăiască în mine Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine" (Gal. 2, 20). Amin.

Să adâncim în inima noastră Crucea şi Jertfa Mântuitorului!
- Inima omului care le-a adâncit -

Am arătat mai înainte cum Duhul Sfânt l-a atras pe cel păcătos la picioarele Crucii şi i-a deschis uşa mântuirii sufleteşti. Iată-l acum pe Ion, omul nostru, intrat în taina cea mare a mântuirii sufleteşti.
La picioarele Crucii i s-au deschis lui Ion mintea şi înţelegerea să afle că el a fost un osândit, un condamnat la pieire sufletească şi trupească pentru păcatele sale... Că el a scăpat de această moarte prin Jertfa Crucii. Domnul Iisus a răbdat chinuri înfricoşate pentru el şi mântuirea lui.
Această înţelegere îl zguduie, îi deschide inima ca să intre în ea Iisus, Cel răstignit pentru păcatele lui. Această înţelegere îi cutremură sufletul. Chipul lui Iisus cel Răstignit se înfige în inima lui. Icoana lui Iisus cel Răstignit rămâne săpată, rămâne întipărită în inima lui, întocmai cum pe marama Veronicăi a rămas întipărit chipul Mântuitorului.
Abia acum îşi dă omul seama că el trăieşte ca un scăpat de moarte, ca un iertat, ca un înviat prin Jertfa cea mare a Crucii... Viaţa lui e un dar... întreagă viaţa lui sufletească şi trupească e un dar al Celui răstignit Pe Cruce...
Iată şi Duhul Domnului, în chip de înger, vine să întărească această înţelegere a lui, strigându-i răspicat cuvintele Apostolului Pavel: „De acum tu nu mai eşti al tău, ci eşti al lui Iisus Hristos, Care te-ă răscumpărat cu un preţ mare" (1 Cor. 3, 23). Este acesta un crez nou al mântuirii, pe care Ion nu l-a mai auzit. Se înfioară când îl aude şi suspină, grăind: O, eu păcătosul am trăit până acum numai pentru mine, pentru lume şi pentru păcate... Eu nu mai pot trăi de azi înainte o astfel de viaţă... Viaţa mea e un dar al Celui Răstignit... Eu trăiesc prin El şi trebuie să o rup cu lumea şi cu păcatul. Eu trebuie să mă răstignesc faţăl de lume şi faţă de păcat... Patimile mele şi păcatele mele trebuie să moară sub împunsătura cuielor de pe Cruce. Omul meu cel vechi, trecutul meu cel păcătos, trebuie să moară la picioarele Crucii, pentru ca să mă pot ridica şi să pot învia ca o făptură nouă şi să pot trăi ca un om nou...
Pe această cale înaintând, Duhul Domnului îl aduce pe Ion să poată rosti cuvintele Apostolului Pavel: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine" (Gal. 2, 20). „Departe de mine gândul să mă laud în altceva decât în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea s-a răstignit faţă de mine şi eu faţă de lume" (Gal. 6, 14).
O, ce înţeles adânc este în aceste cuvinte! O, cum n-am eu putere să apăs aceste cuvinte în inima ta,dragă cititorule, aşa cum apăs aici în carte slovele şi chipurile cu ajutorul tiparului! în cuvintele: „... nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" se cuprinde toată înălţimea sufletească la care se poate ridica un om cu ajutorul Crucii.
Când a ajuns omul să poată rosti şi să poată trăi ceste cuvinte, a ajuns la un hotar mare. Viaţa lui deodată se rupe în două. De o parte rămâne viaţa cea trăită în orbie sufletească, în patimi şi desfătări lumeşti, iar de altă parte începe viaţa cea nouă, trăită cu Domnul şi Evanghelia Lui.
Iată-l pe acest om în sat, în mijlocul oamenilor. Viata i s-a schimbat cu totul. Se miră oamenii de schimbarea lui. Dintr-un trufaş şi îngâmfat ce era, iată-l păşind plin de smerenie, de parcă-i altul. Dintr-un iubitor de băuturi şi desfătări lumeşti, iată-l, dintr-o dată, retras de la crâşme, petreceri, strâmbătăţi şi din tot duhul acestei lumi. I s-au schimbat cu totul gusturile. Nu-i mai place decât de ceea ce are legătură cu Evanghelia şi cu sufletul său. Crâşma era mai înainte „biserica" lui; acum iubeşte biserica, şcoala şi tot ce îi poate fi de hrană pentru suflet şi minte.
Mai înainte abia silabisea, dar acum iată-l cât de frumos şi de bine citeşte în Biblie. Vremea ce şi-o petrecea în duminici şi în sărbători la crâşmă şi în fel de fel de sfaturi şi minciuni pline de otravă sufletească, acum o petrece citind în Biblie şi în alte cărţi religioase. De când a intrat în şcoala cea mare a Bibliei, s-a deşteptat cu mintea, s-a încălzit cu inima şi acum stă să înveţe pe alţii, încât se uimeşte lumea de el.
O duşmănie avea cu un vecin al său. Ani de zile a copt venin de ură şi răzbunare contra lui. Acum însă Domnul cel Răstignit îi strigă din inimă: „Omule! Eu am iertat pe cei ce Mă pironeau pe Cruce... Eu te-am iertat şi pe tine, iar tu nu poţi ierta pe de-aproapele tău?" Ion înţelege, se împacă degrab cu aproapele său; răsuflă uşurat şi făgăduieşte în faţa Crucii Mântuitorului că nu va mai urî pe nimeni în această lume decât Pe diavolul şi păcatul.
Batjocuri şi hule se ridică împotriva lui. Stă gata să răspundă cu asprime, ca mai înainte. Dar Domnul cel Răstignit îi strigă din inimă: „Eu am tăcut în faţa hulitorilor... Eu am tăcut în faţa celor care mă pălmuiau şi tu nu poţi tăcea şi răbda?" Ion înţelege, îşi pleacă fruntea şi răspunde rugându-se pentru cei care-l batjocoresc, aşa cum a făcut şi Domnul.
Un necaz dă peste el, ba parcă-i făcătură: de când a început o viaţă nouă, parcă mai des îl cercetează necazurile. E gata cât pe-aci să cârtească, dar Iisus cel Răstignit îi strigă din inimă: „Omule, Eu am purtat o Cruce grea pentru tine şi pentru păcatele tale!... Şi tu nu vrei să porţi nimic? O mică cruce ţi s-a pus şi ţie pe umeri şi tu vrei să te scapi de ea, vrei să o arunci?"
Ion înţelege, se ruşinează şi nu cârteşte niciodată împotriva necazurilor, ba încă simte un fel de plăcere să poarte şi el o cruce care să-i aducă neîncetat aminte de Domnul şi de sufletul său.
El trăia mai înainte numai pentru sine, trăia ca o omidă închisă în gogoaşă, în zgârcenie, în iubire numai de sine şi de interesele sale. Dar acum a ieşit din sine însuşi... El e acum gata să plângă cu cei ce plâng, gata să se bucure cu cei ce se bucură... El e acum gata să facă orice jertfe pentru Domnul, pentru sufletul său şi pentru alţii.
O schimbare mare, o schimbare din temelie s-a făcut în viaţa lui de când Jertfa Crucii Mântuitorului s-a adâncit în inima sa. El vede acum lumea prin lumina Crucii. El vede altfel, simte altfel, gândeşte altfel, vorbeşte altfel şi trăieşte altfel. El „toate le sufere, toate le crede, toate le rabdă, nu pizmuieşte, nu se trufeşte, nU caută ale sale, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr" (I Cor. 13, 4-7). El poate acum să le facă pe toate acestea, pentru că în inima lui este izvorul dragostei, izvorul iertării şi izvorul puterii: Iisus, Cel răstignit pe Cruce.
O aşa viaţă înseamnă, dragă cititorule, viaţa cea adâncită în Crucea şi Jertfa Mântuitorului. Dacă este ceva ce ne lipseşte nouă, românilor, apoi este tocmai o astfel de viaţă. Ne trebuie o adâncire a vieţii noastre în Crucea Mântuitorului sau, mai bine-zis, Crucea şi Jertfa Mântuitorului trebuie să pătrundă mai adânc în inima şi-n viaţa noastră.
Crucea e semnul cel mai scump ce-l avem noi oamenii pe pământ. Numai că acest semn trebuie să fie, să se facă, un izvor de putere creştinească şi de viaţă creştinească. Crucea înseamnă biruinţă şi cu ea trebuie să trăim o viaţă de biruitori. Altfel rămânem în judecata ce ne-a făcut-o un misionar străin care, cercetând viaţa noastră religioasă, şi-a însemnat într-un loc cuvintele: „Viaţa românilor e plină de cruci şi... de păcate". Crucea şi Jertfa Mântuitorului trebuie adâncite în inima şi viaţa noastră.

Rugăciune

Duhule Sfinte, Care m-ai trezit şi pe mine din somnul păcatelor, deschide şi inima mea să intre în ea izvorul vieţii şi al puterii: Crucea şi Jertfa Mântuitorului!... Deschide inima mea să se întipărească pe veci în ea chipul lui Iisus cel Răstignit.
Duhule Sfinte, adu-mi aminte clipă de clipă că viaţa este un dar al Celui răstignit pe Cruce şi că trebuie să o trăiesc întreagă cu El şi pentru El... Adu-mi aminte clină de clipă că eu nu mai sunt al meu,ci sunt al lui Iisus Hrisos, Care m-a răscumpărat cu un preţ mare...
Întăreste-mă, Duhule Sfinte, cu darul şi harul Tău, ca să nu mai trăiesc eu, ci să trăiască în mine Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat Pe Sine însuşi pentru mine" (Gal. 2, 20). Amin.
_________________
Slăvit să fie Domnul!

[Matei Vasilică]

Inima omului care a ajuns un „om nou", un „om duhovnicesc", o „făptură nouă"

Iată inima omului care a plinit calea mântuirii sufleteşti, care a ajuns culmea unei vieţi trăite după Evanghelie! Mult a lucrat Duhul lui Dumnezeu până ce l-a adus în starea aceasta. Mai întâi l-a trezit - abia l-a putut trezi - din somnul păcatelor... I-a deschis apoi ochii să-şi vadă starea de pieire în care se afla, i-a slobozit lacrimile căinţei, l-a atras şi l-a îngenuncheat la picioarele Crucii, i-a deschis inima pentru Crucea şi Jertfa Mântuitorului...
Omul, Ion, a ascultat, a primit darurile şi acum iată-l în ce stare minunată se află... El a atins plinirea vieţii sufleteşti pe care o cere Apostolul Pavel în cuvintele: „Oare nu ştiţi că voi sunteţi casa lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?" (I Cor. 3, 16). „Oare nu ştiţi că trupul vostru este lăcaş Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe Care L-aţi primit de la Dumnezeu?" (I Cor. 6, 19).
Inima lui s-a umplut de lumina şi darul Duhului Sfânt. Au fugit din inima lui cele şapte fioroase păcate de moarte: trufia, desfrânarea, pizma, mânia, lăcomia, zgârcenia, lenea şi, în locul lor, s-au aşezat virtuţile, Pietrele de temelie ale mântuirii noastre sufleteşti: credinţa, dragostea, nădejdea, smerenia, dărnicia, curăţia, cumpătarea, hărnicia şi răbdarea. El este acum un vas ales pe care l-a cuprins focul Duhului Sfânt. El este un om nou, un om duhovnicesc cuprins, aprins şi cârmuit de darul şi harul Duhului Sfânt. De aceea şi în viaţa lui se arată acum „roadele Duhului Sfânt care sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor" (Gal. 5, 22).
Trebuie să ştim că Dumnezeu lucrează prin Duhul Sfânt. Prin Duhul Sfânt lucrează şi Mântuitorul. Duhul Sfânt este Izvorul darurilor. Prin Duhul Sfânt primim şi darurile Jertfei de pe Cruce. „Duhul pe Care îl voi trimite de la Tatăl - zicea Iisus - va lua din al Meu şi va vesti vouă" (Ioan 16, 13-15).
Duhul Sfânt ne apropie de Golgota, de Jertfa Crucii, pentru ca, prin Crucea Golgotei, să-şi reverse apoi asupra noastră darul şi harul Său. Când stai sub braţele Crucii, stai sub revărsarea darului şi harului Duhului Sfânt.
Lucrarea mântuirii sufleteşti o pecetluieşte şi o desăvârşeşte Duhul Sfânt. Apostolii nu înţelegeau bine nici Jertfa Golgotei şi nici nu aveau putere destulă (în vremea răstignirii au fugit) până când nu S-a pogorât peste ei darul şi harul Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt este puterea prin care lucrează Dumnezeu şi lucrează şi Mântuitorul. Este focul ce arde şi întăreşte vasele noastre de lut. Fără darul şi harul Duhului Sfânt nu se poate nici câştiga, nici păstra o biruinţă asupra păcatelor.
Iată, pe pagina de alături se vede chipul omului care stă sub darul, harul şi puterea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt a adâncit în inima acestui om Crucea şi Jertfa Mântuitorului şi acum, iată, inima lui şi viaţa lui sunt pline de lumină, de dar şi har. El este acum un om nou, o făptură nouă. La picioarele Crucii, prin Jertfa Crucii, el a murit şi a înviat la o viaţă nouă, ca o făptură nouă.
În fiecare om sunt doi oameni: omul pe care l-a stricat înşelăciunea lui satan în grădina Edenului şi omul pe care l-a creat din nou Jertfa Crucii de pe Golgota. Cel dintâi se cheamă - în epistolele Apostolului Pavel - „omul cel vechi", „omul cel lumesc", iar celălalt se cheamă „omul cel nou", „omul cel duhovnicesc" (Efes. 4, 22-24 şi I Cor. 3, 1).
Din omul pe care l-a stricat satan, în grădina Edenului, a rămas în noi „firea cea veche", „firea cea lumească împreună cu patimile şi poftele ei".
Iisus Mântuitorul a luat asupra-Şi firea noastră cea stricată. „Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El", pentru ca şi noi „să ne răstignim faţă de lume", „să murim faţă de păcat", pentru ca să înviem şi să trăim în Hristos ca „o făptură nouă" (Rom. 6, 6; Gal. 5, 24; Rom. 6, 10). „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată, toate lucrurile s-au făcut noi" (II Cor. 5, 17).
Taina mântuirii sufleteşti în aceasta stă: cu ajutorul Jertfei de pe Cruce, omul nostru cel duhovnicesc să-l biruie pe cel lumesc, omul cel nou să-l biruie pe cel vechi; duhul să biruie carnea.
Cei ce sunt în Iisus Hristos - zice Apostolul Pavel -nu trăiesc după îndemnurile firii celei lumeşti, ci după îndemnurile Duhului. Că cei care trăiesc după îndemnurile firii celei lumeşti umblă după lucrurile firii lumeşti, pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile cele duhovniceşti. Umblarea după lucrurile firii celei lumeşti (după cugetul trupului) este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu şi moarte, iar umblarea după lucrurile Duhului, viaţă şi pace... Voi nu mai sunteţi în trup, ci în Duh; voi nu mai sunteţi lumeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui. Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru a murit faţă de păcat" (cf. Rom. 8).
într-o astfel de stare duhovnicească se află şi Ion din chipul de la pagina 56. L-aţi văzut în ce stare fioroasă era când Duhul Sfânt S-a apropiat mai întâi de el ca să-l trezească la o viaţă nouă. Inima lui era atunci plină de dobitoceştile şi diavoleştile patimi. în el trăia „omul cel vechi", „firea cea lumească împreună cu patimile şi poftele ei" (Gal. 5, 24). „Omul cel lumesc" biruise în el pe „omul cel duhovnicesc", carnea biruise duhul; de aceea inima lui şi viaţa lui erau pline de „roadele trupului, care sunt: desfrânările, slujba idolilor, vrajbele, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea" (Gal. 5, 19-21).
Încetul cu încetul, Duhul Sfânt a trezit şi a întărit în el firea cea duhovnicească până când, "pe urmă, l-a adus la picioarele Crucii, unde firea lui cea lumească s-a răstignit împreună cu Hristos şi a înviat la o viaţă nouă, ca o făptură nouă, ca un om nou, ca un om duhovnicesc (cf. Rom. 6 şi 8).
Ferice de tine, Ioane, care ai ajuns în starea aceasta! Inima ta şi viaţa ta e acum o vatră de foc, de căldură şi de lumină sufletească. Aprinde-i, dragă suflete, aprinde-i şi pe alţii cu această căldură, căci Domnul a zis: „...foc am venit să arunc pe pământ (focul Duhului Sfânt) şi cât aş vrea să fie acum aprins!" (Luca 12, 49). Spune, dragă omule, spune tuturor că nu este în această lume o bucurie sufletească mai mare, o mulţumire mai dulce, o linişte mai scumpă decât o viaţă aprinsă şi cârmuită de darul Duhului Sfânt. Spune-le tuturor că „împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere", în puterea ce o dă darul şi harul Duhului Sfânt, iar acest dar ne vine prin împunsătura cuielor de pe Golgota.
Dar ai grijă, Ioane dragă! Drumul mântuirii tale încă nu e sfârşit. Diavolul va face toate încercările să te poată întoarce iarăşi în robia din care ai scăpat. De aceea îţi strigă îngerul cuvintele: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii!"

Rugăciune

Iisuse, Mântuitorul meu cel scump! Întăreşte-mă şi pe mine, să mă pot face un om duhovnicesc, un om nou, o făptură nouă. În zadar aş încerca să fac acest lucru cu puterile mele. Îl poate face numai Crucea şi Jertfa Ta cea sfântă. Îl poate face numai darul şi harul Duhului Sfânt pe Care l-ai trimis peste Apostoli şi peste toţi cei care au trăit o viaţă îngenuncheată la picioarele Crucii Tale.
Duhule Sfinte şi de viaţă dătător! Îngenunchează-mă şi pe mine la picioarele Crucii. Adânceşte în inima mea Jertfa Crucii, din care izvorăsc toate roadele vieţii veşnice. Revarsă peste viaţa mea darul şi harul Tău cel sfânt.
Duhule Sfinte! Vino şi Te sălăşluieşte şi în inimioara mea şi o curăţă de toată spurcăciunea patimilor celor rele. Aprinde-mă mereu cu focul Tău cel sfânt şi mă umple de căldură şi lumină sufletească. Eu îţi deschid larg inimioara mea. Intră în ea şi cuprinde toate încăperile ei cu darul şi harul Tău cel sfânt! Amin.

Cu ajutorul lumii, satan umblă să-l amăgească iarăşi pe omul cel duhovnicesc

Un lucru trebuie să ştie toţi cei apucaţi pe calea mântuirii sufleteşti, toţi cei care au atins culmea mântuirii sufleteşti: vor avea multe ispite, vor avea multe împotriviri şi multe feluri de necazuri.
Oare de ce acest lucru? De aceea pentru că, până trăieşti în păcate şi fărădelegi, satan doarme liniştit; te ştie asigurat pentru împărăţia lui. Te ştie în mâna lui. Dar îndată ce te trezeşti, se trezeşte şi satan şi începe a „lucra", încercând în tot chipul să te adoarmă iarăşi şi să te întoarcă iarăşi în robia lui.
Când omul începe o viaţă după Evanghelie, diavolul pune foc mai mult în patimile pe care le-a avut. Pune „miere" mai multă pe otrava păcatelor.
Pe lângă aceste ispite lăuntrice, cei întorşi la Domnul trebuie să ştie apoi că vor avea de furcă şi cu lumea din afară. „A mea este lumea aceasta", zicea diavolul în pustie, când L-a ispitit pe Mântuitorul cu măririle lumeşti (Luca 4, 6). Ale diavolului sunt toate plăcerile, desfătările, ispitele şi poftele acestei lumi.
Cel care începe o viaţă nouă cu Domnul şi Evanghelia Lui trebuie să o rupă cu lumea, cu duhul acestei lumi... El nu mai este din lume - „...voi nu mai sunteţi din lume" (Ioan 15, 19). El a ieşit, el trebuie să iasă din duhul acestei lumi, pentru că „prietenia acestei lumi este vrăjmăşie cu Dumnezeu... Cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu" (Iacov 4, 4). „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta firii celei lumeşti, pofta ochilor, nu este de la Tatăl, ci din lume" (I Ioan 2, 15-16).
Lumea însă e plină de cei ce „iubesc lumea", de cei ce „trăiesc după duhul acestei lumi" (Efes. 2, 2). Aceştia nu-i înţeleg pe cei ce trăiesc o viaţă duhovnicească, o viaţă smulsă din duhul acestei lumi.
„Omul cel lumesc - zice Apostolul Pavel - nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte" (I Cor. 2, 14)
Apostolul Pavel spune deci limpede că oamenii vor trăi împărţiţi în două tabere: în cei duhovniceşti şi în cei lumeşti; în cei care umblă după „îndemnurile Duhului" şi în cei care „umblă după îndemnurile firii celei lumeşti" (Rom. 8). Lucrul acesta se vede şi în chipul de alături. Pe oamenii cei lumeşti îi foloseşte diavolul ca să-l ispitească cu ajutorul lor pe cel care trăieşte o viaţă duhovnicească, precum se vede în imagine. Pe cel întors la Domnul, oamenii cei lumeşti nu-l mai slăbesc din vorbe ca acestea: Da' nu te face de râs, omule, cu gazetele şi cărţile tale, că doar n-ai omorât pe nimeni să te faci „pocăit"... Că doar n-ai să te faci călugăr... Da' de ce-ţi canoneşti viaţa? Hai să bem, să chefuim, viaţa să ne-o trăim!
Dar Ion, omul cel duhovnicesc, nu vrea să mai audă chemările lumii. El trăieşte acum într-o altă lume... El are acum alte gusturi, alte cugete şi alte gânduri.
În chipul de alături sunt două lumi: lumea omului duhovnicesc şi lumea oamenilor lumeşti. Aceste două lumi sunt două stări ce nu se înţeleg şi nici nu se pot înţelege, pentru că între ele este o prăpastie întreagă de gândire şi de simţire.
De multe ori aceste două lumi sunt chiar şi în casa omului.
O femeie intrată în Oastea Domnului îmi spunea că i-a trebuit doi ani de zile şi multe suferinţe până când a putut face şi din bărbatul ei, care suferea de patima beţiei, un om duhovnicesc.
Un tânăr din judeţul Sibiu îmi spunea că numai pe furiş poate citi «Isus Biruitorul», din cauza tatălui său care este beţiv şi nu poate suferi foaia aceasta.
Aici se împlinesc cuvintele Mântuitorului: „Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui... Tatăl va fi împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei" (Matei 10, 36 şi Luca 12, 52-53).
În chipul de la pag. 62 se văd cele două lumi: lumea „omului duhovnicesc" şi lumea „oamenilor trupeşti", puse faţă în faţă. Cu ajutorul desfătărilor lumeşti şi al oamenilor celor trupeşti vrea satan să-l întoarcă iar pe omul cel duhovnicesc în robia din care a scăpat, să-l facă iarăşi un „om lumesc". Însă Ion, omul cel duhovnicesc, stă neclintit şi tare în faţa ispitelor. Ispitele lumii nu-l pot birui, pentru că el s-a „răstignit faţă de lume", el „a murit faţă de păcat" şi a înviat la o viaţă nouă prin Jertfa Crucii Mântuitorului (cf. Rom. 6 şi 8). El este un om „născut din nou" prin Jertfa Crucii şi darul Duhului Sfânt (cf. Ioan 3), „iar cel ce este născut din Dumnezeu biruie lumea" (I Ioan 5, 4).
În faţa desfătărilor lumeşti, omul cel duhovnicesc se miră cum de i-au putut plăcea cândva astfel de otrăvuri sufleteşti... Se miră de orbia sufletească în care trăia şi el odată... Se îngrozeşte când îşi aduce aminte în ce stare grozavă de pieire sufletească trăia şi el... El vede acum de departe mierea cu care satan a uns otrava patimilor şi se fereşte de ea ca de foc...
Faţă de chemările „oamenilor supuşi poftelor trupeşti, care n-au Duhul" (cf. Iuda 19), omul cel duhovnicesc răspunde: „Ajunge, în adevăr, cât am trăit până acum în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în slujiri idoleşti neîngăduite" (I Petru 4, 3). Eu sunt acum un om nou... eu nu mai sunt Ion cel care alerga cu voi la chefuri şi fărădelegi. Ion cel vechi a murit. S-a dus... Eu sunt un Ion nou, care trăiesc o viaţă nouă cu Domnul.
Dar cei neduhovniceşti nu înţeleg aceste vorbe ale lui Ion; şi nici nu le pot înţelege, pentru că Ion vorbeşte ca un om duhovnicesc. Oamenii cei lumeşti se miră că Ion „nu aleargă împreună cu ei la celaşi potop de desfrâu şi îl batjocoresc" (I Petru 4, 4). Dar Ion răspunde cu rugăciune la batjocurile lor. El plânge de mila lor, văzându-i cum îşi pierd sufletul... El se roagă pentru trezirea lor din somnul păcatelor.
Din faţa ispitelor, omul cel duhovnicesc se retrage mereu în rugăciune şi se întăreşte mereu prin rugăciune. Aici este locul să amintesc despre puterea rugăciunii.
O, cum n-am eu cuvinte destule şi loc destul să spun ce putere mare are rugăciunea pentru un suflet de om! Voi aminti numai atât că însuşi Mântuitorul a folosit neîncetat rugăciunea în contra ispitelor lui satan şi ne-a lăsat-o şi nouă ca să o folosim şi noi neîncetat. „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită" (Matei 26, 41).
Aici este locul să amintesc ceva şi de prigoanele care se ridică asupra celor întorşi la Domnul.
Diavolul nu încearcă numai cu mierea să-l abată pe cel întors; el foloseşte şi prigoana.
Cei care se hotărăsc la o viaţă nouă după Evanghelie trebuie să ştie că vor avea de suferit multe feluri de necazuri şi prigoane. Însuşi Mântuitorul a spus lămurit acest lucru: „în lume necaz veţi avea, însă îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33). „Dacă pe Mine M-au urât, şi pe voi vă vor urî... dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni... şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu" (Luca 21, 12; Ioan 15, 20). Apostolul Pavel a spus şi mai răspicat acest lucru în cuvintele: Şi toţi cei care vor să trăiască cu temere de Dumnezeu în Iisus Hristos vor fi prigoniţi" (II Tim. 3, 12).
Lucrul acesta, de altfel, e şi firesc şi de înţeles. Cei păcătoşi nu-i pot suferi pe cei credincioşi. Credinciosul este o oglindă curată în care păcătosul îşi vede ticăloşia şi de aceea lumea îl urăşte. Îl batjocoreşte şi îl prigoneşte.

Rugăciune

Iisuse, Mântuitorul meu cel scump! Îţi mulţumesc că m-ai ajutat şi pe mine să mă fac un om duhovnicesc. Întăreşte-mă, Doamne, să pot rămâne în starea aceasta până la sfârşitul vieţii mele. Întăreşte-mă, Bunule Doamne, contra ispitelor care îmi vin de la lume şi de la oamenii cei lumeşti. Întăreşte-mă contra prigoanelor care se ridică împotriva mea.
Duhule Sfinte! Aprinde-mă şi mă întăreşte neîncetat cu darul şi harul Tău, ca să nu mă mai poată birui duhul acestei lumi. Trezeşte-mă mereu la rugăciune şi priveghere, ca să nu mă mai poată birui lumea cu ispitele ei. Amin.

Mobilizarea generală a iadului în contra omului cel duhovnicesc

Când un om lumesc e pe cale de a deveni un om duhovnicesc, când un om e pe cale de a o rupe pentru totdeauna cu lumea şi păcatele, iadul se cutremură... iadul face mobilizare generală în contra lui. Satan se vede în primejdie de a pierde pentru totdeauna un suflet care, mai târziu, poate deveni o primejdie şi pentru alţii. De aceea ordonă mobilizare generală în contra lui.
Foarte potrivită e pusă această ofensivă a iadului în chipul următor. În partea de sus e omul cel duhovnicesc, iar jos, dedesubtul lui, e mobilizarea iadului. Comanda luptei o ţine însuşi Scaraoschi, mai-marele diavolilor. Din adâncul iadului, Scaraoschi telefonează la argaţii lui din lume să pornească ofensiva în contra celui pierdut pentru împărăţia iadului:
- Alo! Alo! Aghiuţă!... Alo, Prichinduţă!... Alo, argaţii mei din lume!... Ce-i cu voi, iarăşi dormiţi?... Cum mai staţi cu omul acela pe care l-am pierdut?...
- Stăm rău, întunecimea Voastră, stăm rău... A apucat a-l birui puterea Duhului Sfânt şi n-avem ce-i face.
- Alo, Aghiuţă!... Alo, argaţii mei!... Daţi-i băutură... Daţi-i târcoale cu ispita băuturii.
- I-am dat, întunecimea Voastră; i-am dat, dar nu-i trebuie... Strigă cât îl ţine gura că băutura-i duhul iadului nostru şi încă şi pe alţii îi abate de la băutură.
- Alo, Aghiuţă... Alo, argaţii mei!... Daţi-i femei.
- Am încercat şi cu asta, întunecimea Voastră, am încercat şi cu asta... i-am scos în cale multe ispite de acestea, dar pe toate le-a biruit...
- Alo, Aghiuţă! Alo, tartorii mei!... Scorniţi ceartă în casa omului pe care l-am pierdut; aprindeţi ceartă între el şi soţia lui şi copiii lui...
- Am încercat şi asta, întunecimea Voastră, dar n-am putut reuşi nimic, pentru că şi familia lui e cuprinsă de puterea Duhului Sfânt.
- Alo, tartorii mei! Avea omul acesta o veche ură şi duşmănie cu vecinul său, George. Aprindeţi iar între ei duşmănia.
- Am încercat şi cu asta, întunecimea Voastră. Pe George l-am sculat în capul lui, dar el a tăcut şi a răbdat.
- Alo, Aghiuţă!... Alo, tartorii mei!... Sculaţi pe oameni în capul lui! Şoptiţi-le tuturora că „s-a pocăit" şi scorniţi pe oameni să-l batjocorească şi să-l alunge!
- Am făcut-o şi pe asta, întunecimea Voastră... Oamenii l-au batjocorit, i-au rupt Biblia şi cărţile, (un ostaş din Oastea Domnului îmi scrie că pe a treia Biblie i-au rupt-o oamenii) l-au bătut, l-au alungat..., dar el pe toate le-a răbdat cu nepăsare. Ba încă spune că se bucură că poate suferi pentru Domnul său.
- Alo, Aghiuţă!... Alo, argaţii mei!... Luaţi-vă iar cu buna cu omul cel pierdut! Încercaţi o pace şi împăcare cu el... Şoptiţi-i să mai lase din ale lui şi să mai ia şi din ale noastre... Şoptiţi-i că e din lume şi că trebuie să trăiască şi pentru lume... ca prin asta să-l puteţi înşela să iasă afară din cetatea Golgotei...
- Am încercat, întunecimea Voastră, am încercat şi acest lucru, dar n-am putut ieşi la cale. El strigă în gura mare că nu poate sluji la doi stăpâni.
- Alo, Aghiuţă!... Alo, tartorii mei!... Apoi rău destul v-aţi purtat... Vedeţi de întoarcerea omului, altfel vai de voi şi vai de pielea voastră va fi... Pe toţi am să vă leg cobză... Grijiţi cel puţin ca omul pe care l-a pierdut împărăţia noastră să nu-i mai strice şi pe alţii... închideţi-l în casa lui şi grijiţi ca să nu-i mai înşele şi pe alţii"...
Aceasta-i mobilizarea şi ofensiva iadului în contra omului cel duhovnicesc. Faţă de omul cel duhovnicesc iadul este într-o continuă mobilizare şi ofensivă. Scaraoschi dă mereu telefoane, iar diavolii ţin planuri şi se frământă din greu cum ar putea să-l amăgească.
Dar toate sforţările şi opintelile iadului sunt zadarnice. Ion, omul cel duhovnicesc, biruie toate ispitele şi atacurile iadului. Le biruie, pentru că el acum nu mai e singur. El este acum aliatul Domnului. În lupta contra diavoleştilor ispite, Domnul este aliatul lui. Domnul îi pune la îndemână darul biruinţei pe care l-a câştigat asupra lui satan sus pe Golgota. Domnul îi pune la îndemână o cetate nebiruită: Golgota.
Iadul nu-l poate înfrânge pe omul cel duhovnicesc, pentru că el este „născut din nou" prin Jertfa Golgotei. „Oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea (I Ioan 5, 4). Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că cel născut din Dumnezeu se păzeşte pe sine şi cel rău nu-l poate atinge" (I Ioan 5,18).
Iadul ştie că taina biruinţei omului cel duhovnicesc este alianţa, este legătura lui cu Domnul, cu Golgota; de aceea umblă să rupă această legătură. Dar toate încercările lui sunt zadarnice. Omul cel duhovnicesc rămâne în Domnul, strigând triumfător: „Cine mă va despărţi pe mine de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau golătatea, sau primejdia, sau sabia?... Încredinţat sunt că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile... nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să mă despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Iisus" (Rom. 8, 35-39).
Omul cel duhovnicesc trăieşte o viaţă cu Domnul, o viaţă legată clipă de clipă cu Domnul - şi, până trăieşte această viaţă, el strigă triumfător: „Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?" (Ps. 26, 1-2). „...Nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti, Doamne" (Ps. 22, 4).
Bine te-ai luptat, Ioane dragă! Rămâi mai departe în această luptă! Ascultă glasul şi sfatul Duhului Sfânt: Roagă-te şi priveghează. Viaţa ta să fie o viaţă de rugăciune şi priveghere. Nu te încrede că l-ai biruit pe satan, ci te luptă mai departe ca un bun ostaş al lui Hristos, căci gloatele lui satan pândesc neîncetat clipa în care ar putea iarăşi năvăli în hotarele tale sufleteşti.
Tu, Ioane dragă, eşti acum un om duhovnicesc şi trebuie să ştii că trăieşti acum în declaraţie de război cu diavolul; trăieşti într-un război neîncetat cu ispitele şi atacurile lui satan şi până la sfârşitul vieţii tale trebuie să porţi cu biruinţă acest război. Ia seama! Diavolul are o stăruinţă extraordinară. Pe însuşi Mântuitorul L-a ispitit neîncetat, până când, în sfârşit, satan a fost definitiv înfrânt pe Golgota. Consiliul de război al iadului lucrează în permanenţă în contra ta. Roagă-te, priveghează şi te luptă neîncetat ca un bun ostaş al lui Hristos!

Rugăciune

Iisuse, Mântuitorul meu cel scump! Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să Te aflu pe Tine... Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să gust din dulceaţa unei vieţi trăite cu Tine... Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să aflu „comoara cea ascunsă" a împărăţiei lui Dumnezeu (Matei 13, 44). Te rog însă ajută-mă şi mă întăreşte neîncetat să pot păstra această comoară scumpă şi dulce. Ajută-mă să o pot apăra contra vrăjmaşului diavol.
Iisuse, Bunule Doamne! De când trăiesc o viaţă cu Tine, satan mă ispiteşte neîncetat, căutând să mă atragă iarăşi în robia din care am scăpat. Îl simt cum aprinde în mine focul patimilor pe care le-am avut... Îl simt cum deschide la fiecare pas în faţa mea calea cea largă ce duce la pierzare... Îl simt cum pândeşte neîncetat să năvălească iarăşi în hotarele mele sufleteşti.
Eu sunt într-un război neîncetat cu vrăjmaşul diavol. Fii cu mine, Preabunule Doamne, în acest război, căci fără de Tine şi fără alianţa Ta eu cad înfrânt şi bătut! Rămâi întru mine şi eu întru Tine, căci fără Tine nu pot face nimic (Ioan 15, 9).
În războiul cel mare cu ispitele vrăjmaşului diavol, eu cad înfrânt în clipa în care Te părăsesc şi Tu mă părăseşti. Orice clipă trăită fără Tine îmi poate fi spre pierzare. Diavolul aşteaptă o astfel de clipă. Diavolul aşteaptă clipa în care păcatul să mă despartă iarăşi de Tine. Iisuse, Bunule, fii neîncetat cu mine şi eu cu Tine!
Eu îţi predau Ţie toată inima mea, toate gândurile mele, toate hotarele vieţii mele, toată viaţa mea, ca să fii Tu Stăpân peste ele şi să le aperi Tu cu darurile Crucii Tale.
Fii cu mine, Preabunule Doamne, căci, dacă Tu eşti cu mine, chiar iadul întreg de s-ar scula împotriva mea, eu nu mă tem. Fii cu mine ca să pot trăi până la sfârşit o viaţă de biruitor, cântând cu Psalmistul: „Domnul este Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?" (Ps. 26, 1-2). Amin.

Omul care a biruit lumea cu Golgota, cu Jertfa Crucii de pe Golgota

În chipul de alături se vede omul cel duhovnicesc cu care ne-am ocupat până aici. E Ion, omul cel duhovnicesc, ajuns la adânci bătrâneţi. A trăit o viaţă întreagă luptând şi biruind... A alergat neîncetat spre darul de biruitor (cf. Filip. 3, 12) şi acum îl aşteaptă cununa vieţii.
Multe ne-ar putea spune acest Ion despre viaţa sa şi despre taina biruinţei sale. Îl las pe el să ne grăiască.
Şi Ion ne grăieşte:
Fost-am şi eu odată un creştin ca toţi creştinii cei mulţi de azi. Duminica dimineaţa mergeam la biserică, după-amiaza, la crâşmă. Dimineaţa mă rugam, după-amiaza mă îmbătăm. Pe cât mă spălam, mai tare mă mânjeam. Mă rugam regulat seara şi dimineaţa lui Dumnezeu, dar toată ziua trăiam fără Dumnezeu. În fiecare post al Paştilor mă lăsam de tutun şi băutură, dar la Paşti iar mă dezlegam... Abia apucam să vină Pastile, să pot bea şi fuma. Slujeam la doi stăpâni şi trăiam în credinţa că mi-am făcut „datoria".
Dar, într-o zi, un ostaş al Domnului mi-a dat un Nou Testament. Am citit din el Evanghelia de la Ioan şi m-a pus pe gânduri. Biblia m-a dat pe mâna Duhului Sfânt, iar Duhul Sfânt m-a îngenuncheat la picioarele Crucii. La picioarele Crucii mi s-au deschis ochii să văd că-i o minciună mare toată viaţa mea de «creştin"... La picioarele Crucii mi s-au deschis ochii să văd dragostea cu care m-a iubit Dumnezeu şi să văd şi ura cu care am urât pe fratele meu. Şi tot la picioarele Crucii am aflat că toată viaţa mea e un dar al Crucii, e un dar al Celui Care a răbdat înfricoşatele chinuri pentru mine, pentru iubirea şi mântuirea mea... Însă eu, ticălosul, am nesocotit acest dar prin nepăsarea şi fărădelegile mele. Plângându-mi păcatele sub Crucea Domnului Hristos, am auzit vestea cea minunată că Domnul îmi iartă trecutul meu. Mă spală de toate păcatele cu Sângele Lui, ca să pot începe o viaţă nouă cu El. La picioarele Crucii am auzit strigarea Duhului Sfânt: „Ioane dragă! De azi înainte, tu nu mai eşti al tău, ci eşti al lui Iisus Hristos, Care te-a răscumpărat cu un dar aşa de mare (I Cor. 3, 23 şi 6, 19)! Tu trebuie să te răstigneşti împreună cu Domnul, ca să învii cu El şi să trăieşti cu El o viaţă nouă". Eu am ascultat îndemnurile Duhului: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci trăieşte în mine Hristos" (Gal. 2, 20).
Dar toate acestea - continuă Ion - nu s-au petrecut aşa repede, cum vi le spun d-voastră. Mi-a trebuit o viaţă întreagă de luptă, de priveghere şi de înaintare în cele sufleteşti, până să pot rosti şi trăi cuvintele: „De acum nu mai trăiesc eu, ci trăieşte în mine Hristos".
Vrăjmaşul diavol a luptat neîncetat să mă poată abate din căile Domnului... Patruzeci de ani m-a ispitit neîncetat ispititorul... Mi-ar trebui zile întregi să vă spun în câte chipuri şi feluri a încercat satan să mă facă iarăşi un om de lume, un om lumesc. Însă toate încercările lui au fost zadarnice. Eu am biruit, iar taina biruinţei mele este Golgota. Eu am biruit lumea în numele Celui Care a zis: „Îndrăznţi, căci Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33). Cu Golgota am biruit lumea. Prin Golgota, prin Jertfa Crucii, am ajuns să trăiesc o viaţă legată clipă de clipă cu cerul, cu Dumnezeu. Prin această legătură îmi vine tot ce-mi trebuie ca să trăiesc o viaţă de biruitor. Prin această legătură îmi vine darul Duhului Sfânt, îmi vine ajutor, îmi vine putere, răbdare, smerenie, dragoste, iertare... îmi vine râvnă şi foc sufletesc... Prin această legătură îmi vine şi darul biruinţei, pe care Domnul ni l-a câştigat sus pe Crucea Golgotei.
Taina biruinţei mele - continuă Ion - este Golgota, Crucea şi Jertfa Mântuitorului. De câte ori am simţit şuierul şarpelui, m-am retras ca într-o cetate în darurile Crucii şi sub scutul Crucii. Satan şi-a bătut mult capul cum să mă poată scoate din cetatea Golgotei. Nu tăgăduiesc... M-a şi scos cu vicleşug de câteva ori şi cumplit m-a rănit. Eu însă am alergat iarăşi sub picioarele Crucii şi am cerut iertare. Domnul m-a certat şi iarăşi m-a iertat, parcă zicându-mi: Vezi ce ai păţit dacă ai ieşit afară din cetatea pe care am câştigat-o cu scump Sângele Meu pentru biruinţa ta şi a tuturor celor care vor să trăiască o viaţă de biruitori? Vezi să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău!... Şi n-am mai ieşit din darurile Golgotei. Eu sunt acum un om duhovnicesc... Sunt un suflet călit în focul Duhului Sfânt. Ispita nu mai are ce-mi face. Trăiesc cu Domnul o viaţă de biruitor. Am trăit o viaţă întreagă luptând şi biruind. Am alergat neîncetat spre darul de biruitor şi acum mă apropii de sfârşitul vieţii mele. Eu am o „bucurie deplină" (Ioan 16, 22), o linişte deplină, o mulţumire deplină.
Ca mâine, îmi voi încheia viaţa, rostind cuvintele Apostolului Pavel: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am sfârşit, credinţa am păzit..." (II Tim. 4,7).
Frumoasă mărturie ne-ai făcut, Ioane dragă! Minunată viaţă ai trăit! Bună luptă te-ai luptat! Ai îmbătrânit în paza poruncilor lui Dumnezeu. Uitându-mă la tine, mă gândesc la cei mulţi-mulţi, care îmbătrânesc în cele rele, în viclenii şi răutăţi. Sunt oameni care la bătrâneţe ajung parcă o magazie de vicleşug, de apucături, de făţărnicie, de înşelătorii. Cu fapte de acestea s-au ocupat în viaţa lor şi acestea sunt rodul bătrâneţilor lor. În şcoala asta au învăţat şi la sfârşitul vieţii au ieşit din ea ca nişte „vulpoi bătrâni", cum îi numeşte lumea.
Tu, Ioane dragă, ai înaintat în cele sufleteşti, te-ai deprins mereu în lupta contra ispitelor... Ai înaintat mereu în şcoala Bibliei. Tu ştii acum pe de rost părţi întregi din Biblie... Viaţa ta este un magazin de dragoste creştină, de smerenie, de răbdare, de înţelepciune, de credinţă şi de putere... Viaţa ta este o vatră de foc, de căldură şi de lumină sufletească...
Frumoasă mărturisire ai făcut şi despre taina biruinţei tale, despre Golgota! Creştinii de azi trăiesc o viaţă biruită de patimi şi păcate tocmai pentru că lipseşte Golgota din inima lor şi din traiul lor. Miezul creştinismului este Golgota, Jertfa Crucii, şi tocmai acest miez lipseşte din viaţa şi traiul oamenilor. Jertfa Crucii trece ca un fir roşu de la începutul şi până la sfârşitul Scripturilor. Toate paginile Scripturilor sunt stropite cu Sângele Golgotei în semnul că Jertfa Crucii este temeiul şi temelia mântuirii noastre.
„Eu nu te întreb ce fel de creştin eşti tu - scrie un mare vestitor al Evangheliei - ci te întreb cum stai tu faţă de Golgota, faţă de Jertfa Mântuitorului; te întreb dacă ai aflat cu adevărat Crucea şi Jertfa Mântuitorului şi dacă ai primit tu cu adevărat darurile Crucii... Căci, dacă n-ai aflat Golgota şi n-ai primit darurile ei, zadarnică este viaţa ta şi numirea ta de creştin".
Ferice de tine, Ioane dragă! Tu ai aflat izvorul puterii şi mântuirii tale: Golgota. O viaţă întreagă ai alergat spre darul de biruitor şi acum ai ajuns la un hotar unde satan şi ispitele lui şi-au pierdut toată puterea asupra ta.
După ce Mântuitorul a respins în pustie cele trei ispite ale lui satan, Evangheliile spun că „diavolul a fugit de la El şi îngerii s-au apropiat de El şi îi slujeau" (Matei 4, 11).
A ajuns şi viaţa ta, Ioane dragă, la acest punct. După o viaţă întreagă trăită în luptă şi biruinţă contra ispitelor şi ispititorului, satan fuge îngrozit de la tine şi îngerii din cer te înconjoară cu cântece de biruinţă.
Se bucură şi îngerii din cer când un om a ajuns să câştige darul de biruitor. Domnul Iisus are lipsă de luptători şi biruitori. Domnul are nevoie ca biruinţa Lui de pe Golgota să treacă şi asupra oamenilor. Are nevoie de luptători ca, prin ei, să scoată lumea şi pe oameni din stăpânirea lui satan. Tu, Ioane dragă, faci parte dintre aceşti luptători! Tu faci parte dintre ostaşii Domnului de pe pământ, alături de care se luptă Cereasca Oaste, în chip nevăzut, pentru biruinţa Evangheliei.
Ferice de tine! Ca mâine, vei trece şi tu în Cereasca Oaste, unde vei fi primit cu cântări de biruinţă. Roagă-te şi priveghează până în clipa când va sosi solia care să te cheme „Acasă" la Domnul.

Rugăciune

Iisuse, Bunule Doamne, învredniceşte-mă şi mă întăreşte şi pe mine să pot trăi pană la sfârşit o viaţă de biruitor. Întăreşte-mă cu darurile Crucii să pot birui până la sfârşit toate ispitele ispititorului diavol... Amin.

Cum moare omul cel duhovnicesc.
Moartea lui e o înviere, o trecere la viaţa veşnică

Iată sfârşitul lui Ion, omul cel duhovnicesc, despre care am scris până aici. După ce a trăit o viaţă întreagă luptând şi biruind, într-o bună primăvară începe a se simţi mai greoi ca altădată. Mai greoi, însă nu la suflet, ci la umblare. Simte că i se apropie sfârşitul călătoriei.
Într-o bună dimineaţă Ion rămâne în pat. Nu-l mai ajută puterile trupeşti. Ai casei se întristează, el însă rămâne liniştit. Ba încă parcă e mai liniştit şi voios de când zace. El simte că „clipa plecării sale este aproape" (cf. II Tim. 4, 8). El simte că în curând va părăsi trupul acesta şi va pleca Acasă la Domnul (II Cor. 5, 8). El nu mai are acum decât o singură dorinţă: „doreşte să se mute şi să fie împreună cu Hristos" (Fil. 1, 23). El nu se teme de nimic... De patruzeci de ani stă gata să plece în orice clipă Acasă la Domnul.
În timpul zăcerii sale, Ion citeşte mereu din Biblie. Îi place acum să citească îndeosebi Psalmul 118. Acest psalm parcă e scris anume pentru viaţa lui cea trăită clipă de clipă cu Domnul: „Pe calea poruncilor Tale, Doamne, am alergat... Întru inima mea am ascuns cuvintele Tale, ca să nu greşesc Ţie... Toată ziua gândirea mea este... Făclie picioarelor mele a fost Cuvântul Tău şi lumina cărărilor mele... Să vină acum peste mine mila Ta, Doamne, mântuirea Ta, după cuvântul Tău"...
Cu o astfel de viaţă, Ion stă liniştit în faţa morţii, înapoia lui are o viaţă trăită cu Domnul, iar în faţa lui are acum făgăduinţa Domnului: „Să nu se tulbure inima voastră! În Casa Tatălui Meu sunt multe lăcaşuri... Eu mă duc să vă pregătesc vouă loc... ca acolo unde Eu sunt şi voi să fiţi"... (Ioan 14, 1-14). „Cel ce ascultă cuvintele Mele şi crede Celui ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci se mută din moarte la viaţă" (Ioan 5, 24).
Într-o noapte, lui Ion i se face mai rău. Aprinde lumina. Deschide Biblia - pentru ultima oară - şi citeşte în Apocalips cap. 21: „... şi mi-a arătat mie cetatea cea mare, Ierusalimul cel sfânt... Cetatea era înconjurată de un zid mare şi înalt, având douăsprezece porţi şi la porţi doisprezece îngeri... şi uliţa cetăţii era de aur curat ce strălucea ca cristalul... şi cetatea n-are trebuinţă de soare, nici de lună ca să o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă noapte nu va fi Acolo... În mijlocul cetăţii era pomul vieţii rodind douăsprezece feluri de rod şi rodind în fiecare lună... Şi-am auzit glas mare, zicând: «Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei- El va fi Dumnezeul lor. Şi va şterge Dumnezeu orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va fi mai mult, nici plângere, nici strigare, nici durere... Cel ce va birui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui şi el va fi fiul Meu»..."
Aici Ion se opreşte. Glasul i se stinge, puterile îi slăbesc. Se uită în zare..., lângă el îl vede priveghind pe îngerul păzitor - darul Duhului Sfânt - care l-a păzit prin atâtea încercări şi l-a călăuzit mereu pe căile Domnului... Îngerul a venit de data asta cu o solie... Ion înţelege... El vede în zare „locul ce i l-a gătit Domnul", El vede Ierusalimul cel ceresc. El vede cununa vieţii cea aşteptată. Ultimele lui cuvinte sunt acestea: „Lupta cea bună m-am luptat, credinţa am păzit, călătoria am sfârşit"... Doamne Iisuse, în mâinile Tale încredinţez sufletul meu! Eu vin acum la Tine...
În zorii unei zile de primăvară, viaţa cea pământească a lui Ion se sfârşeşte... Se sfârşeşte ca un răsărit de viaţă nouă, cerească. El trece acum în lumea Mântuitorului. Se scutură lutul de pe sufletul lui. Sufletul lui scapă de ultima legătură a pământului, de lutul corpului. El pleacă spre Acela Care îl cheamă cu glas dulce: „Vino, slugă bună şi credinciosă!" (Matei 25, 21)...
Sufletul lui Ion se apropie de Ierusalimul cel ceresc despre care a citit în Biblie. Ce mărire! Ce slavă! Ce strălucire!... Cetatea Domnului străluceşte ca un soare ceresc... Toate porţile îi sunt deschise... Sufletul lui Ion intră în Sfânta Cetate. Corul de îngeri îl întâmpină cu cântece de biruinţă. El face parte acum din Oastea Cerească a Domnului.
Ferice de tine, Ioane dragă! Tu cânţi acum cu îngerii cântări pe care noi, oamenii, nu le cunoaştem. Tu ai acum o bucurie pe care noi, oamenii, n-o cunoaştem şi nu ne-o putem închipui. Tu vezi acum ceea ce ochii noştri n-au văzut şi urechile noastre n-au auzit (I Cor. 2, 9). Tu ai acum o bucurie şi o fericire deplină şi veşnică.

Rugăciune

Iisuse, Bunule Doamne! Învredniceşte-mă şi pe mine să pot înainta pană la sfârşit pe calea ce duce Acasă la Tine. Fii cu mine, Doamne, până în clipa când voi părăsi şi eu trupul acesta mult-pătimitor. Învredniceşte-mă să pot auzi şi eu glasul Tău cel dulce: „ Vino, slugă bună şi credincioasă " Amin.

Cum îl primeşte Domnul pe cel credincios

În multe locuri vorbeşte Dumnezeu prin Sfânta Scriptură despre fericirea ce-i aşteaptă în cealaltă lume pe cei care trăiesc aici pe pământ o viaţă după Evanghelie. Aş putea înşira o mulţime de astfel de locuri din Sfânta Scriptură. Aş putea să descriu în culori vii frumuseţile şi fericirile vieţii veşnice. Îmi dau însă seama că pentru mulţimea necredincioşilor acest lucru n-ajută la nimic.
În zadar îi vorbeşti omului lumesc despre fericirea vieţii veşnice; el nu înţelege aceste lucruri şi nu le crede. Despre fericirea cea veşnică îi poţi vorbi numai celui credincios, îi poţi vorbi numai celui care a gustat şi cunoaşte dulceaţa unei vieţi trăite cu Domnul.
Eu socot că cea dintâi punte de trecere spre mântuirea sufletului şi fericirea veşnică este gustarea vieţii celei sufleteşti, este trezirea gustului vieţii celei sufleteşti. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul", zice Psalmistul. Cel necredincios trebuie mai întâi să guste, să afle dulceaţa unei vieţi trăite cu Domnul.
Un vestit predicator spunea că raiul începe aici pe pământ. Mântuitorul ne-a făgăduit un rai care începe chiar aici pe pământ. Cine n-are gustul raiului în viaţa aceasta, apoi nici în cealaltă lume nu-l poate iubi. Cine n-a gustat din el în viaţa aceasta, apoi cum se va obişnui cu el o veşnicie întreagă?
Cine urăşte în viaţa aceasta Cuvântul lui Dumnezeu, cui i se pare o sarcină grea să stea câteva clipe pe zi îngenuncheat în rugăciune la picioarele Domnului, cum va putea oare o veşnicie întreagă să iubească în cer cele sufleteşti? Un astfel de om spune el însuşi că nu-i trebuie viaţa cea veşnică. Raiul ar fi pentru el un adevărat chin.
Pentru ca să putem dobândi viaţa şi fericirea cea veşnică, trebuie încă de aici, de pe pământ, să începem a gusta din dulceaţa ei; trebuie încă de aici, de pe pământ, să ne cuprindă şi să ne aprindă o dragoste şi râvnă pentru cele sufleteşti.
Cine L-a aflat cu adevărat pe Domnul, cine trăieşte o viaţă cu El, cine ştie să se atingă de El şi să se topească în dragoste şi râvnă pentru cele sufleteşti, acela are şi aici pe pământ clipe în care gustă bucuria şi dulceaţa vieţii şi fericirii veşnice. Pentru un astfel de om raiul a început aici pe pământ... El doreşte viaţa cea veşnică.
Omul cel credincios, omul cel duhovnicesc, doreşte viaţa veşnică nu numai pentru că i se spune în Scriptură că este nespus de frumoasă şi fericită, ci pentru că, în parte, a gustat el însuşi din ea şi a aflat cât este de dulce şi plăcută. Omul cel credincios, încă pe pământ fiind, trăieşte un început de viaţă şi de fericire cerească.
Clipele cele mai măreţe pentru cel care trăieşte o viaţă cu Domnul vor fi acele clipe când, după trecerea în cealaltă viaţă, acest credincios se va prezenta în faţa Mântuitorului. O, ce întâlnire scumpă şi sfântă va fi aceasta!
O astfel de minunată întâlnire şi primire are şi Ion,omul cel duhovnicesc de care ne-am ocupat până aici. El a trăit o viaţă cu Domnul, a trăit o viaţă de luptă şi de biruinţă sufletească, şi acum, iată-l, se prezintă în faţa Celui Care i-a fost în lume Împărat, Stăpân şi Cârmuitor. Îngerii îl duc de mână în faţa Domnului, îl aduc din lume şi îl închină Domnului, grăind: „Un suflet aducem din lume în faţa Ta, Stăpâne şi Doamne! Ţie Ţi-a slujit, pe Tine Te-a ascultat, cu Tine a trăit... Răsplăteşte-l acum cu slava pe care ai făgăduit-o tuturor credincioşilor Tăi!"...
Ah, ce fericire urmează acum pentru Ion, omul cel duhovnicesc! Mântuitorul îl primeşte blând, cu braţele deschise şi cu cuvintele: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră în bucuria Domnului tău" (Matei 25, 21)... „Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta, că ai suferit pentru Numele Meu şi n-ai obosit" (Apoc. 2, 2-3)... Intră acum în bucuria Mea!
Domnul grăieşte îngerilor: Îngeri, îmbrăcaţi pe cel biruitor în haină albă!... El va umbla împreună cu Mine îmbrăcat în alb; nu voi şterge numele lui din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui (Apoc. 3, 4-5). Ferice de tine, Ioane dragă! Tu vezi acum ceea ce ochii noştri n-au văzut şi urechile noastre n-au auzit. Tu ai acum o bucurie şi o fericire deplină şi veşnică!
Fie ca pilda vieţii tale să-i poată atrage şi pe alţii în cărările Domnului, spre viaţa şi fericirea cea veşnică...

Rugăciune

Iisuse, Mântuitorul meu cel scump! Întăreşte-mă şi pe mine, să pot trăi o viaţă cu Tine... Fii neîncetat cu mine şi eu cu Tine, ca pe urmă să pot auzi şi eu glasul Tău cel dulce: „Bine, slugă bună şi credincioasă"...
Toate rosturile şi toate frământările vieţii mele să curgă spre Tine... Numai spre Tine. Toată dulceaţa şi toată plăcerea vieţii mele să fii Tu, Doamne, să fii numai Tu, ca, pe urmă, să pot gusta din dulceaţa vieţii cereşti şi să pot trăi cu Tine în vecii vecilor. Amin.

Inima omului care „la vreme de ispită se leapădă" şi pierde lupta mântuirii sufleteşti

Am scris până aici despre Ion, omul cel duhovnicesc, care a mers până la sfârşit pe calea mântuirii sufleteşti. Însă nu toţi cei care se trezesc din somnul păcatelor şi apucă pe calea mântuirii urmează până la sfârşit această cale.
Puşi în faţa mântuirii sufleteşti, oamenii s-ar putea împărţi în trei clase: În clasa primă sunt cei mulţi-mulţi care nici habar n-au de cele sufleteşti. Înoată în răutăţi şi fărădelegi ca peştele în apă.
În clasa a doua sunt cei puţini-puţini care au apucat pe calea mântuirii sufleteşti şi înaintează pe ea până la sfârşit.
În clasa a treia, la mijloc, stă apoi mulţimea cea mare a celor care sunt „nici reci, nici calzi" (Apoc. 3, 15), a celor ce cred că pot sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Mat. 6, 24). În clasa asta e mulţimea cea mare a celor care se trezesc din păcate şi iar adorm în ele... A celor care ies din păcate şi pe urmă mai tare se afundă în ele. În clasa asta sunt dezertorii şi trădătorii care au părăsit câmpul de luptă al mântuirii sufleteşti, au părăsit Oastea Domnului şi au dezertat la „inamic ,la diavoleştile ispite, patimi şi păcate. În clasa asta sunt cei ce cad pe câmpul de luptă al mântuirii sufleteşti înfrânţi de ispite şi patimi.
Ne vom ocupa acum cu un om luat din clasa aceasta. Ion, omul cel duhovnicesc, a fost un suflet pe care Duhul Sfânt l-a trezit din somnul păcatelor şi el, ascultând îndemnurile Duhului şi crescând mereu în darul lui Dumnezeu, a ajuns să trăiască până la sfârşit o viaţă de biruitor.
Iată acum un alt Ion pe care Duhul Sfânt l-a trezit la fel din somnul păcatelor. A înaintat frumos şi acest Ion până la un loc, până „la vreme de ispită" (Luca 8, 13).
Însă de la o vreme, n-a mai dat înainte. A stat pe loc, iar cine stă pe loc în cele sufleteşti, acela dă înapoi. Ion acesta a dat înapoi. Râvna cea aprinsă pe care o avea pentru Domnul i-a slăbit, dragostea i s-a răcit, credinţa i-a scăzut. Îngerul i-a strigat mereu: Roagă-te şi priveghează neîncetat!... Păstrează-ţi şi întăreşte prin priveghere şi rugăciune ceea ce ai cucerit!
Însă Ion acesta n-a ascultat îndemnul Duhului Sfânt. El a cucerit o poziţie de mântuire, dar n-a întărit-o şi n-a apărat-o mai departe cu rugăciune, cu priveghere şi înaintare în Domnul, de aceea, când vine ofensiva vrăjmaşului diavol, el dă înapoi şi pierde lupta.
O lege a războaielor aceasta este: orice poziţie cucerită trebuie întărită şi apărată, căci după cuprinderea ei urmează contraatacul vrăjmaşului.
Aşa e şi în lupta mântuirii sufleteşti. Într-un avânt de râvnă sufletească poţi uneori să cuprinzi o frumoasă înălţime de mântuire sufletească, dar această cucerire trebuie să o întăreşti mereu cu rugăciune şi priveghere înainte de a veni contraatacul vrăjmaşului diavol, altfel pierzi tot ce ai dobândit.
Iată, aşa păţeşte şi Ion acesta... În faţa atacului el pierde lupta. Satan foloseşte şi în contra acestui Ion cunoscutele lui apucături. El pune şi în faţa acestui Ion patimile, plăcerile, înşelăciunile şi desfătările acestei lumi. El pune în faţa lui toate ispitele şi patimile pe care le-a avut mai înainte, iar, pe de altă parte, îi mişcă în contra lui şi pe oamenii cei lumeşti, care nu-l mai slăbesc din vorbe ca acestea: „Da' ce... doar n-ai omorât pe nimeni să te pocăieşti, măi prietene Ioane!... Că doar n-ai să te faci călugăr... De ce-ţi canoneşti viata?.. Hai să bem, să chefuim, viaţa să ne-o trăim!"
Ion, omul cel duhovnicesc, a respins aceste atacuri, retrăgându-se mereu în rugăciune, în priveghere, în cetatea Golgotei. Însă Ion acesta, în faţa ispitei, slăbeşte, se îndoieşte, dă înapoi şi începe a pierde lupta.
Ispita, împotrivirea şi atacul vrăjmaşului diavol sunt proba peste care trebuie să treacă înainte cu biruinţă cel trezit la o viaţă nouă. În foc se lămureşte aurul. În faţa ispitei se lămureşte credinţa, renaşterea şi tăria sufletească a omului.
Un ostaş din Oastea Domnului m-a întrebat odată cum ar putea el şti că a trecut ori ba graniţa dintre omul cel lumesc şi cel duhovnicesc... Cum ar putea avea el încredinţarea că e un om duhovnicesc, un om nou şi că a trecut prin renaşterea sufletească, adică a înviat cu Domnul la o viaţă nouă?...
I-am răspuns: La treaba asta, dragă ostaşule, trebuie probă, iar proba este câmpul de luptă al mântuirii sufleteşti... Să te văd mai întâi, dragă ostaşule, cât eşti de viteaz în câmpul de luptă sufletească contra vrăjmaşului diavol... Să te văd în faţa ispitelor, în faţa prigoanelor, în faţa meşteşugirilor vicleanului diavol... Să te văd atacat din toate părţile de ofensiva iadului şi numai atunci îţi voi putea spune de eşti sau nu un om duhovnicesc. Dacă vei trece cu bine şi cu biruinţă Peste aceste atacuri, atunci poţi avea siguranţă că eşti Un om nou, un om duhovnicesc, un aluat dospit.
Dar dacă ispita te îndoaie, te înfrânge şi te biruie, atunci să ştii că omul tău cel duhovnicesc este numai o amestecătură cu omul cel lumesc... Lumina din tine este încă laolaltă cu întunericul... Eşti un aluat care nu s-a dospit.
În faţa ispitelor se adevereşte că Ion acesta nu este un aluat dospit deplin... Nu este un om duhovnicesc deplin şi n-a trecut cu adevărat prin „naşterea din nou", căci „oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea... Şi cel rău nu-l poate atinge" (I Ioan 5, 4-12).
Satan pune în faţa lui otrava păcatelor şi a ispitelor şi Ion n-are putere să le respingă. El începe iarăşi a iubi lumea. Pentru cele sufleteşti, iată-l că închide iarăşi ochii şi îi deschide pentru cele lumeşti. Adoarme faţă de cele sufleteşti şi se trezeşte faţă de cele lumeşti. Râvna ce ardea odată în inima lui ca o flacără de foc se stinge, credinţa slăbeşte, iubirea se răceşte, lumina se întunecă, Duhul Sfânt Se depărtează, cele şapte virtuţi se destramă...
îngerul îi strigă: Ioane, Ioane, ce faci?... Opreşte-te! întoarce-te iar la dragostea şi râvna pe care ai avut-o! Dar Ion nu mai aude chemarea Domnului. El este iarăşi un orb şi surdo-mut faţă de chemările Domnului. În inima lui se face o schimbare grabnică. Inima lui parcă e o casă de închiriat din care iese chiriaşul cu grabă, zorit fiind de noul chiriaş. Se schimbă stăpânul din casa inimii lui. Domnului I s-a respins chiria. În casa inimii lui va intra iarăşi vechiul chiriaş: diavolul şi păcatul.
Ioane, ce faci? Vai de tine, nenorocitule! Te întorci iarăşi în robia păcatelor din care te scăpase Duhul Sfânt... Te întorci iarăşi în mocirla din care te ridicase Duhul Sfânt. Pentru câteva clipe de plăceri şi patimi trecătoare îţi pierzi viaţa veşnică şi fericirea veşnică!
Ca şi Esau din Biblie îţi vinzi moştenirea cerească pentru un blid de linte cu care te înşală satan. Vai de tine, nenorocitule!

Rugăciune

Iisuse Doamne! Apără-mă şi mă întăreşte mereu, ca să nu cad în starea acestui nenorocit! Domnul meu şi Mântuitorul meu, rămâi de-a pururi în inima mea ca Izbăvitor, ca Stăpân, ca Împărat şi Cărmuitor.
Duhule Sfinte! Aprinde-mă mereu, ca să nu mă răcesc... Luminează-mă mereu, ca să nu mă întunec... Trezeşte-mă, ca să nu dorm... întăreşte-mă, ca să nu cad, ci până la sfârşitul vieţii mele să trăiesc o viaţă de biruitor.
Iisuse, Mântuitorul meu cel scump! Îţi mulţumesc din adâncul sufletului meu că m-ai scăpat din moarte la viaţă şi din întuneric la lumină!... Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să Te aflu pe Tine, Izvorul mântuirii mele. Te rog însă, Preabunule Doamne, ajută-mă şi mă întăreşte neîncetat să pot rămâne până la sfârşitul vieţii mele în starea aceasta de mântuire.
Fii cu mine, Doamne, şi mă întăreşte neîncetat, căci din toate părţile dă năvală asupra mea lumea cu ispitele ei. Precum ziceai Tu, Mântuitorule, „Satan a cerut să mă cearnă ca pe grâu" (Luca 22, 31)... Ajută-mă, Doamne, ca „stăpănitorul lumii acesteia să nu afle nimic în mine" (Ioan 14, 30)... Să nu afle nici o uşă deschisă, nici o poziţie neîntărită cu rugăciune şi priveghere, căci orice slăbire mă poate duce la pierzare. Fii cu mine, Preabunule Doamne, rămâi cu mine şi priveghează împreună cu mine asupra ispitelor care vin în calea mea. Fii cu mine şi eu cu Tine până în clipa când voi pleca din această lume plină de ispite. Amin.

Inima omului ce crede că „poate sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu şi Mamonei"

Chipul alăturat e o arătare, o închipuire ce nu trăieşte: Încă nu s-a văzut om cu două feţe. Însă în lumea cea sufletească, această pocitură trăieşte. În lumea sufletească sunt destui oameni cu două feţe (ba chiar şi cu mai multe). În chipul şi închipuirea acestui om cu două feţe sunt toţi acei creştini care cred că pot sluji deodată şi lui Dumnezeu şi diavolului.
Mântuitorul a spus limpede şi răspicat: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, că sau pe unul va urî şi pe altul va iubi, sau de unul se va ţine şi de altul nu va griji; nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi Mamonei" (Matei 6, 24).
Însă cei mai mulţi creştini sunt azi de altă părere: ei cred că pot sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului. Mulţimea cea mare a creştinilor de azi trăieşte în felul omului din imaginea de alături: cu o faţă întoarsă spre Dumnezeu, iar cu cealaltă spre diavolul.
Între aceştia e şi Ion, omul despre care mai înainte am scris că „la vreme de ispită" se leapădă de Domnul. Starea sufletească a acestui Ion e pusă în chipul următor. După ce a început a se răci şi a slăbi în cele sufleteşti, iată, îşi alege şi el calea aceasta: să slujească la doi stăpâni.
Cu ajutorul Duhului Sfânt, Ion acesta se curăţise de patimile cele rele. Intrase în declaraţie de război cu Patimile şi ispitele diavoleşti şi le alungase din inima şi din viaţa lui. Însă, de la o vreme, râvna lui a slăbit... A început iar a se împrieteni cu păcatele... A început tratativele de pace cu vrăjmaşul; a încetat lupta sufletească şi pe urmă a făcut un fel de „pace" şi împăcare între lumină şi întuneric, între bine şi rău, între virtute şi păcat.
Cu „pacea" asta Ion a primit iarăşi câteva din patimile şi păcatele pe care le-a avut. El a judecat astfel: „Nu mă pot lăsa cu totul de patimile şi păcatele pe care le-am avut... aşa-i făcută lumea asta că ici şi colo trebuie să mai şi minţi, să mai şi înşeli, să mai şi furi, să mai şi chefuieşti câteodată şi să mai şi păcătuieşti câteodată..."
O, ce judecată nebună şi nesocotită face Ion acesta! Judecata lui e şoapta diavolului. Aţi auzit cum judecă? El nu se leapădă de Domnul, dar nici de satan. El vrea să fie prietenul Domnului, dar nici cu satan nu vrea să se strice.
El vrea să fie şi cald şi rece, şi alb şi negru, şi luminat şi întunecat. El vrea să trăiască „liniştit", de aceea a încetat lupta cea sufletească şi face pace cu păcatul. El încearcă să împace lumina cu întunericul, focul cu apa, dar, din această „pace", iată, întunericul cuprinde lumina lui cea sufletească şi apa stinge focul lui cel sufletesc.
În câmpul de război al mântuirii noastre sufleteşti nu sunt tratative de pace cu vrăjmaşul diavol, cu patimile şi ispitele lui. Cine începe aceste tratative a pierdut lupta mântuirii. Ion acesta a încetat lupta, a început tratativele, s-a împăcat iar cu unele păcate şi acum iată-l că pierde lupta mântuirii sale sufleteşti. În clipa când a făcut împăcare cu păcatul, tot câştigul lui s-a năruit.
O, nesocotitule Ion! Inima ta era lăcaş Duhului Sfânt!... Inima ta era o casă plină de lumină sufletească, dar tu ai crezut că lumina poate încăpea la un loc cu întunericul. Iată că întunericul alungă acum toată lumina din inima ta.
O, nesocotitule! Ai crezut că în casa inimii tale pot locui împreună doi chiriaşi: şi Domnul şi diavolul!...Şi Duhul Sfânt şi păcatul. Ai crezut că deschizi uşa inimii tale numai puţin, pentru o mică patimă, dar, iată, acum satan a deschis-o larg şi intră triumfător în ea cu toată gloata ispitelor şi patimilor sale. Vai ţie, nesocotitule! Ai ajuns un om cu două feţe sufleteşti. Cu o faţă te uiţi spre Domnul, iar cu cealaltă spre diavolul.
Ai ajuns în asemănarea lui Iuda care ziua cu Domnul era, iar noaptea la farisei îl vindea.
Vrei să petreci şi cu Domnul şi cu păcatul, şi cu lumina şi cu întunericul. Dar Domnului nu-I trebuie o astfel de viaţă. Iată, îngerul Domnului te mustră. Auzi-l cum te mustră: „Vai ţie, nesocotitule! Ce ai făcut?... Ai făcut pace cu întunericul! Dar „... ce legătură are lumina cu întunericul şi Hristos cu Veliar?" (II Cor. 6, 14-15). Ai crezut că lumina poate petrece împreună cu întunericul şi acum, iată, te copleşeşte întunericul... Vai ţie!... Iată, iarăşi se apropie răutăţile din care te-am scos! Iată, inima ta iarăşi se pregăteşte de sălaş diavoleştilor şi dobitoceştilor patimi... Iată, temniţa şi pieirea sufletului tău se apropie! Vai ţie!...
Însă Ion n-aude mustrarea Domnului. Faţa pe care o are întoarsă spre Domnul o ţine numai de mărturie că e „creştin". Faţa aceasta doarme, a adormit în păcate... E trează numai cealaltă faţă, cea întoarsă spre diavolul. Această faţă e trează şi ascultă cu luare-aminte şi cu plăcere predica diavolului, iar diavolul astfel îi grăieşte: „Da' ce, doar n-ai să te faci călugăr, mai, omule!... De ce să te laşi de «bucuriile» şi «plăcerile» vieţii?... Ţi-ai făcut datoria faţă de suflet... Viaţa îţi cere şi ea «plăcerile» ei... Aşa-i făcută viaţa, că trebuie ici-colea să mai şi înşeli, să mai şi minţi, să mai şi furi, să mai şi chefuieşti câteodată şi să mai şi păcătuieşti câteodată"...
Cu astfel de şoapte îi înşală satan pe oameni să creadă că pot sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona.
O, ce mulţi creştini îşi pierd sufletul în chipul acesta! Diavolul e şiret mare. El nu umblă să-l rupă pe om dintr-o dată de Dumnezeu. Îşi dă seama că acest lucru ar fi mai greu. Diavolul se mulţumeşte când omul crede că poate sluji la doi domni.
Lumea de azi e plină cu creştini de felul celui din chipul de pe pagina 90. E plină de creştini cu două feţe sufleteşti: cu una întoarsă spre Dumnezeu, iar cu cealaltă spre diavolul. Cu faţa cea întoarsă către Dumnezeu se roagă regulat, cu cealaltă păcătuiesc regulat. Cu una se roagă dimineaţa lui Dumnezeu, cu cealaltă îl suduie mai târziu pe Dumnezeu. Cu una cer milă şi iertare de la Dumnezeu, cu cealaltă urăsc şi sugrumă pe de-aproapele lor; cu una pleacă la biserică, cu cealaltă se trezesc la cârciumă...
Faţa cea întoarsă spre Dumnezeu pe urmă slăbeşte, adoarme în păcate. Se trezeşte numai din când în când, la Paşti, la Crăciun şi duminica, câteodată. Pe urmă adoarme şi moare cu totul în pieire sufletească. Dar cealaltă parte, cea întoarsă spre diavolul, spre patimi şi păcate, e veşnic trează şi priveghează, cum se vede şi în imaginea de dinainte.
Aşa păţesc toţi cei care cred că pot sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului. O, cum n-am eu glas de trâmbiţă să strig cuvintele Mântuitorului, să le audă şi cei asurziţi în păcate: „Nu puteţi sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu şi lui Mamona!"...
Eu citesc mult în Biblie şi am băgat de seamă un lucru. De la începutul şi până la sfârşitul Scripturilor se vorbeşte despre un hotar statornicit pe vecie între bine şi rău, între Domnul şi diavolul. Începând de când „a despărţit Dumnezeu uscatul de ape şi lumina de întuneric", se vorbeşte mereu despre un hotar bine statornicit între „lumină şi întuneric" (Ioan cap. 1), între „fiii luminii şi fiii întunericului" (Efes. 5, 8), între „fiii lui Dumnezeu şi fiii diavolului" (I Ioan 3, 10), între oamenii cei duhovniceşti şi oamenii cei lumeşti (cf. Rom. 8), între „calea vieţii şi calea morţii" (cf. Matei 7, 13-14).
Toţi cei care cred că se pot strecura printre aceste două hotare trăiesc o viaţă creştinească mincinoasă. Toţi cei care cred că între calea vieţii şi calea morţii, între dreapta şi stânga, mai poate fi şi altă cale, apoi calea aceasta îi duce drept în fundul iadului.
Nu cumva şi tu, cititorule, eşti pe calea aceasta?

Rugăciune

Iisuse, Mântuitorule! Întăreşte-mă şi mă apără mereu ca să n-ajung şi eu pe această cale! Ajută-mă să pun aluat nou în toată făina vieţii mele... Să nu mai las nimic pentru aluatul răutăţilor. Ajută-mă să-mi încui toate încăperile mele faţă de ispitele diavolului şi să le deschid larg numai pentru Tine. Eu stau mereu în faţa Crucii Tale ca să înţeleg că trebuie să fiu numai al Tău, că trebuie să trăiesc numai pentru Tine şi că trebuie să-Ţi slujesc numai Ţie. Amin.
_________________
Slăvit să fie Domnul!

[Matei Vasilică]

Inima omului care a îmbătrânit în robie şi ticăloşie sufletească

Iată inima omului care s-a cufundat cu totul în ticăloşie... Iată inima omului care a ieşit odată din păcate şi pe urmă mai adânc s-a cufundat în ele... Iată inima omului care a crezut că poate sluji deodată şi lui Dumnezeu şi Mamonei, şi pe urmă a ajuns sluga şi robul diavolului.
Un astfel de om ajunge într-o stare mai grozavă decât cea dintâi, ajunge într-o mocirlă sufletească mai mare decât cea dintâi.
Nu de la noi spunem acest lucru. Îl spune Evanghelia. Chipul următor nu e o născocire a noastră. E o stare sufletească pe care Mântuitorul şi Evanghelia Lui au spus-o răspicat, aşa cum se vede în imagine. Iată ce zice Mântuitorul despre cei care au ieşit din păcate şi pe urmă iarăşi s-au întors la ele: „Când duhul cel necurat va ieşi din om, umblă prin locuri fără apă, căutându-şi odihnă şi, neaflând, zice: «Mă voi întoarce în casa mea de unde am ieşit». Şi, venind, o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia alte şapte duhuri, mai rele decât el şi, intrând, locuiesc acolo; şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi" (Luca 11, 24).
Acelaşi lucru îl spune şi Apostolul Petru în cuvintele: „în adevăr, cei care, după ce au scăpat de spurcăciunile lumii prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, se încurcă iarăşi în ele şi sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea ca cea dintâi. Mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât după ce au cunoscut-o să se întoarcă de la sfânta poruncă ce li s-a dat. Cu ei s-a întâmplat ce zice zicala cea adevărată: câinele s-a întors la ce vărsase şi scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă" (II Petru 2, 20-22).
Ah, ce lucru grozav este un om care a gustat o dată din dulceaţa mântuirii sufleteşti şi pe urmă s-a întors iarăşi la otrava diavoleştilor patimi! Când un om se hotărăşte la o viaţă nouă cu Domnul, când un om îl primeşte pe Domnul şi pe Duhul Domnului în inima sa, diavolul umblă neîncetat să se poată iarăşi întoarce în „casa de unde a ieşit", cum zice Mântuitorul.
Cu fel de fel de şoapte şi ispite viclene bate iarăşi satan la uşa inimii celui întors la Dumnezeu şi încearcă să deschidă uşa. Când cel întors slăbeşte cu râvna, cu privegherea şi rugăciunea, când începe iar a iubi lumea şi păcatele, diavolul intră iar în inima lui împreună cu toată gloata diavoleştilor patimi.
Un astfel de om ajunge într-o ticăloşie sufletească mai mare decât cea din care scăpase. O, ce mare nesocotinţă face un astfel de om!
Un astfel de om nesocotit e şi Ion din chipul dinainte. Într-o vreme, Ion acesta, cu ajutorul Duhului Sfânt, îşi curăţise inima şi viaţa de diavoleştile patimi şi păcate. Însă, de la o vreme, râvna lui a slăbit... Rugăciunea şi privegherea le-a părăsit şi a început iarăşi a se împrieteni cu patimile şi păcatele... S-a lăsat înşelat de şoapta diavolului că poate sluji deodată la doi domni: şi lui Dumnezeu şi diavolului, şi, pe urmă, iată-l în ce stare fioroasă a ajuns! Inima lui s-a deschis iar pentru satan. Din casa inimii lui s-a depărtat Duhul Sfânt şi în locul Lui s-a aşezat diavolul cu gloata lui.
O, ce bine se simte satan într-o astfel de inimă! El cunoaşte „casa" asta. A mai fost odată în ea. Acum s-a întors iarăşi şi a aflat-o „măturată şi împodobită". A stat în ea un alt chiriaş: Duhul Sfânt, Care o măturase şi o umpluse de lumină. Diavolul se aşază acum în ea cu bucurie, aducând cu sine alţi şapte ortaci. Îi râde diavolului barba de bucuria biruinţei. El se aşază, în inima omului celui căzut, ca într-o cetate pe care a cucerit-o a doua oară. El intră în inima celui înşelat, ca un biruitor şi cuceritor.
De data asta diavolul se întăreşte mai bine în inima cucerită. El aduce cu sine încă şapte duhuri „mai rele decât el". Din inima celui cucerit îşi face o cetate fioroasă, întărită cu şapte turnuri. El îşi asigură domnia şi cârmuirea asupra unui suflet de om. El se întăreşte, ca să nu mai fie perturbat de Duhul Sfânt.
Şi Ion, nesocotitul acesta, l-a lăsat pe satan să-şi plinească planurile. Îngerul - darul Duhului Sfânt - l-a chemat mereu să se trezească din somnul pieirii sufleteşti, dar Ion n-a mai ascultat chemarea Duhului Sfânt... A asurzit faţă de chemările cele sufleteşti.
Din an în an, satan l-a legat tot mai tare în lanţurile patimilor rele... Din an în an, Ion s-a cufundat tot mai mult în ticăloşie... Din an în an, satan a pus mâna tot mai mult pe cârma vieţii sale sufleteşti. Pe urmă viaţa lui Ion a devenit o temniţă fioroasă, iar el, un rob chinuit şi ferecat în lanţurile diavoleştilor patimi. Anii au trecut mereu, iar el a îmbătrânit în robie şi ticăloşie sufletească. Acum, iată-l, se apropie de mormânt... Se apropie de groapă cu o viaţă plină de rod pentru împărăţia diavolului şi a iadului. A trăit o viaţă pierdută, cu un suflet pierdut. Îngerul Domnului se depărtează de la el. Toate stăruinţele şi încercările lui sunt acum zadarnice. Cel căzut s-a cufundat cu totul în ticăloşie. Pentru chemările Domnului nu mai are urechi şi auz. E biruit cu totul de cele rele; Îngerul se depărtează de la el, mustrându-l şi tânguindu-se pentru pierderea lui. Se depărtează întristat şi Duhul Sfânt.
O, ce lucru grozav se vede în chipul de la pagina 103! Un suflet de om se pierde pentru împărăţia lui Dumnezeu. Un om îşi pierde sufletul - şi pentru această pierdere se înfioară cerul, pentru că sufletul este o comoară mai scumpă decât toată lumea aceasta.
Un suflet de om trage la cumpănă mai mult decât întreg pământul, decât toţi banii şi bogăţiile acestei lumi. Cerul se înfioară şi plânge pentru pierderea unui suflet. Dacă scrie în Evanghelie că „îngerii din cer se bucură pentru un păcătos care se pocăieşte" (Luca 15, 10), apoi tot aşa se poate spune că îngerii cerului plâng şi se tânguiesc pentru un păcătos care-şi pierde sufletul; pentru un păcătos care nu se îndreaptă, ci stăruie până la moarte în ticăloşie.
O, voi, păcătoşilor! O, voi, cei care aţi îmbătrânit în fărădelegi şi nu vreţi să auziţi de îndreptare, ascultaţi cum se tânguie îngerii cerului pentru sufletul vostru: „Veniţi, fraţilor, să plângem pe omul acesta care-şi pierde sufletul! Cel făcut după chipul lui Dumnezeu, iată-l cum s-a schimbat... Cel care împreună cu noi preamărea pe Dumnezeu, iată-l ce a ajuns! Cel care era cu chip mai frumos decât toate făpturile necuvântătoare, iată-l ce urât se vede!... Să plângem, fraţilor, sufletul lui... Să ne plângem frăţiorul pe care l-am pierdut"...
Iată, aşa se pierde, dragă cititorule, un suflet: prin nesocotinţă, prin dezertare şi prin nepăsare de cele sufleteşti. Ia seama, dragă omule, nu te împrieteni cu lumea şi cu păcatul! Nu uita că rostul vieţii noastre este lupta neîncetată cu diavoleştile patimi şi ispite...
De cazi ici şi colea în această luptă, ridică-te repede şi pleacă înainte. Iar de cumva satan te-a prins şi te-a legat în lanţurile patimilor rele, nu dispera... încă mai poţi scăpa, dacă-L primeşti îndată şi fără întârziere pe Iisus Mântuitorul şi Biruitorul!...
Oricât de ticăloşită ar fi viaţa ta, oricât de groase ar fi lanţurile robiei şi pereţii temniţei sufleteşti, tu poţi scăpa dacă-L primeşti îndată pe Cel Care a dat orbilor vedere, morţilor viaţă şi robilor libertate. Diavolul nu poate face lanţuri atât de groase, încât Golgota să nu le poată rupe. Iisus i-a tămăduit pe toţi cei stăpâniţi şi chinuiţi de duhuri rele.
Voi, toţi cei care aţi ajuns în pragul pierzării sufleteşti, primiţi-L degrab pe Cel Care vă poate scăpa... Folosiţi măcar ceasul tâlharului de pe cruce... Primiţi-L pe Domnul până nu vă înghite iadul şi osânda de veci!

Rugăciune

Iisuse, Bunule Doamne! Apără-mă şi mă întăreşte neîncetat, ca să n-ajung şi eu în starea cea groaznică a celor care au scăpat odată la Tine şi pe urmă iar au dezertat la diavolul şi la păcate. Satan mă ispiteşte neîncetat să apuc iarăşi pe calea cea largă a pieirii. Fii cu mine şi mă întăreşte neîncetat.
Duhule Sfinte! Trezeşte din nou, cu darul şi harul Tău, pe cei care au adormit iarăşi în păcate! Deschide-le din nou ochii şi inimile, să vadă din nou fioroasa prăpastie în care au căzut. Dă-le dar şi putere să poată scăpa din nou din temniţa cea cumplită a diavolului. Ajută-le să scape din nou la libertatea cea dulce a sufletului şi a mântuirii sufleteşti. Amin.

Cum moare cel păcătos,cel care stăruie până la sfârşit în ticăloşie sufletească

Iată cum moare cel păcătos! Iată cum moare cel care stăruie până la sfârşit în fărădelegi şi ticăloşie sufletească. „Cumplită este moartea păcătoşilor", zice într-un loc Psalmistul David (Ps. 33, 20). O, voi, păcătoşilor! O, voi, cei care aţi asurzit faţă de chemările Domnului! O, voi, cei care râdeţi şi vă bateţi joc de cele sufleteşti, mergeţi şi vedeţi cum moare păcătosul.
Un astfel de sfârşit fioros are şi Ion, omul cel lumesc. E Ion, omul cel nesocotit care s-a întors iarăşi în păcate după ce Duhul Sfânt îl curăţise o dată de ele. După ce a căzut a doua oară, n-a vrut să mai asculte chemările Domnului.
Din an în an, satan l-a legat tot mai tare în lanţurile patimilor rele... Din an în an, s-a cufundat tot mai mult în ticăloşie... Din an în an, satan a pus mâna tot mai mult pe cârma vieţii lui sufleteşti până ce pe urmă a ajuns un rob chinuit şi ferecat în lanţurile diavoleştilor patimi; a ajuns „un mort viu" (Apoc. 3, 1).
Într-o bună dimineaţă s-a îmbolnăvit şi cu trupul. I s-a apropiat ziua sfârşitului. Iată, în chipul următor, această fioroasă zi! Iată, în chipul următor, sfârşitul tuturor celor care stăruie până la moarte în fărădelegi şi în ticăloşie sufletească!
O, ce cumplit este acest sfârşit! Ion, omul cel lumesc, zace greu bolnav şi n-are nici o mângâiere şi nici un ajutor sufletesc. El caută să se întărească şi acum tot cu duhul diavolului: cu spirtul, cu alcoolul. Păcătoşii nu cunosc altă tărie sufletească decât acest duh al diavolului care amorţeşte şi înfrânge puterea de trezire sufletească a omului...
Ion, omul cel duhovnicesc, avea la căpătâi în clipele morţii o Biblie şi o lumânare aprinsă. Ion, nesocotitul acesta, are o sticlă cu rachiu. Asta-i „cuminecătura" beţivilor şi a păcătoşilor. „Bună" pregătire pentru călătoria cea mare! Cu această pregătire trece şi Ion în lumea cealaltă.
Iată-l, s-a „cuminecat" cu alcoolul, cu cuminecătura morţii şi a pieirii sufleteşti, şi acum se pregăteşte de plecare. O, ce sfârşit grozav! În clipele morţii, satan îi arată răsplata care-l aşteaptă în cealaltă lume... În clipele morţii, vede cumplita pedeapsă şi osândă care-l aşteaptă... Ion aiureşte... În zare, vede un foc mare cu două lighioane negre în mijlocul flăcărilor. Focul şi lighioanele se apropie de el... Ion se înfioară... Îşi strânge ultimele puteri şi se ridică îngrozit să se apere... El strigă disperat: „Nu mă lăsaţi!..." Dar totul e în zadar. Strigătul lui e prea târziu. Lighioanele iadului rânjesc de bucuria biruinţei şi, arătându-i locul şi răsplata care-l aşteaptă, îi spun răspicat: „Al nostru eşti, căci nouă ne-ai slujit!"
Ion se înfioară... Ah! acum înţelege totul... Cei care râd sunt cei care i-au şoptit mereu că nu-i rai şi iad, şi acum îi arată iadul. Ion se înfioară... Înţelege totul, dar acum e prea târziu, e prea târziu...
Ah, ce clipe fioroase sunt acestea! Acestea sunt clipele în care cei păcătoşi se zvârcolesc şi „nu pot muri". În aceste clipe se aude şi cumplita Judecată cerească: „Du-te de la Mine, blestematule, în focul cel veşnic" (Mat. 25, 41). În aceste clipe, păcătosul îşi dă duhul în mâinile diavolului.
Iată, aşa se sfârşeşte viaţa celui păcătos! Sfârşitul său e un început de nesfârşite chinuri şi suferinţe. O, cum n-am eu glas de trâmbiţă să strig cuvintele Psalmistului: „Cumplită este moartea păcătoşilor!", ca să le audă şi cei care au asurzit faţă de cele sufleteşti! O, cum a orbit diavolul ochii păcătoşilor, să nu vadă prăpastia în care îi trage! O, cum ştie satan a întuneca mintea oamenilor, ca să nu se gândească la moarte şi la sfârşitul pe care îl vor avea!
Moartea păcătosului este cumplită pentru că în clipele morţii păcătosul stă în faţa unei lumi cu care nu s-a ocupat, pe care n-o cunoaşte şi de care se înfioară. Credinciosul stă liniştit în faţa morţii, pentru că el stă în faţa unei lumi pe care o cunoaşte; el stă în faţa lumii Mântuitorului pentru Care a trăit şi a luptat.
Păcătoşii se cutremură în faţa morţii, pentru că ei stau în faţa unei lumi pentru care în viaţa lor n-au avut decât cuvinte de hulă, de batjocuri, de nepăsare şi acum se tem de pedeapsa acestei lumi.
Credinciosul stă liniştit în faţa morţii. În acele clipe grele, el nu este singur. Cu el este Domnul şi viaţa lui cea trăită după Evanghelie. Însă păcătosul n-are nici un fel de sprijin şi ajutor sufletesc în clipele morţii. El se simte singur şi părăsit. Idolii la care s-a închinat şi în care s-a încrezut: averile, banii, desfătările, trufiile, măririle, beţiile, înşelăciunile etc, nu-i pot da nici un ajutor. În clipele morţii toţi aceşti idoli îl părăsesc, se sparg dintr-o dată cu vuiet mare şi păcătosul rămâne într-o singurătate fioroasă, fără nici un reazem sufletesc.
Pe lângă această singurătate şi părăsire sufletească, păcătosul mai are, în clipele morţii, şi alte grozave chinuri sufleteşti. În ceasul morţii, chiar şi în cel mai păcătos om se trezeşte conştiinţa păcatului şi mustrarea sufletească pentru păcat. O viaţă întreagă a dormit conştiinţa lui, dar acum ea se trezeşte cu putere mare şi îl mustră pentru că şi-a cheltuit viaţa în zadar.
Un învăţat creştin din Anglia a strâns întrebări de la o mulţime de oameni care au scăpat, ca prin minune, din gura morţii. Optzeci la sută au răspuns că în acele clipe i-a covârşit gândul şi mustrarea pentru cât de rău şi-au cheltuit viaţa în nepăsare de cele sufleteşti, „În faţa mea - spunea unul - nu vedeam decât faptele mele cele rele... Simţeam că mă topesc sub groaznica răspundere şi mustrare că nu mi-am îngrijit sufletul şi am trăit în nepăsare de cele sufleteşti".
Chiar şi cei mai mari tăgăduitori şi hulitori de Dumnezeu în clipele morţii şi în faţa morţii şi-au văzut nebunia şi trufia şi au strigat disperaţi după ajutor sufletesc.
Vine apoi şi satan să sporească chinurile morţii celui păcătos. Când trag de moarte, aproape toţi păcătoşii dau semne că văd fel de fel de arătări fioroase. De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de un păcătos care, în clipele morţii, striga: „Luaţi lighioanele de pe mine! Nu mă lăsaţi!"...
Aceste arătări şi vedenii pe care le au cei păcătoşi, în clipele morţii, sunt ale diavolului şi ale iadului. Diavolul e şiret mare. Ca să-i poată câştiga pe oameni, el se ascunde pe sine şi ascunde şi iadul. El le şopteşte mereu păcătoşilor: „Nu este rai, nu este iad, nu este altă viaţă decât cea de aici: beţi, mâncaţi, chefuiţi, păcătuiţi şi vă petreceţi viaţa!"
Diavolul astupă mereu gura iadului cu frunze şi flori frumoase de patimi şi plăceri lumeşti, pentru ca să-i poată atrage în cursă pe cei păcătoşi.
Dar, în clipele morţii păcătosului, când diavolul şi-a asigurat prada, el pune în faţa acestuia osânda şi pieirea veşnică... Îi arată „răsplata" care-l aşteaptă pentru că l-a ascultat.
în clipele morţii, diavolul destupă gura iadului în faţa păcătosului, zicându-i: „Poftim, intră! Al nostru eşti, căci nouă ne-ai slujit..." În ceasul morţii, necredinciosul vede aceste arătări, se înfioară şi se cutremură... Înţelege totul, dar acum e prea târziu, e prea târziu... El îşi dă duhul în mâinile diavolului.

Rugăciune

Iisuse, Bunule Doamne! Apără-mă şi mă întăreşte, ca să n-apuc şi eu pe calea care duce la sfărşitul cel groaznic al păcătoşilor. Întăreşte-mă neîncetat, ca să pot dobândi un sfârşit bun şi creştinesc vieţii mele... În clipele morţii să-mi pot încredinţa sufletul meu în mâinile Tale...
Duhule Sfinte! Trezeşte în mine neîncetat aducerea aminte de moarte. Adu-mi aminte neîncetat că este o moarte şi o răsplată a faptelor. Adu-mi aminte neîncetat că este cumplită moartea păcătoşilor. Nu mă lăsa, Duhule Sfinte, să mă adoarmă satan cu şoapte că „mai am vreme" pentru cele sufleteşti. Strigă neîncetat în urechile mele cuvintele Domnului: „Privegheaţi şi staţi gata, că nu ştiţi ziua şi ceasul"... Adu-mi aminte neîncetat că eu pot muri azi sau mâine, în noaptea asta sau în cealaltă şi că trebuie să stau totdeauna gata pentru a-mi da seama de viaţa şi de faptele mele. Adu-mi aminte neîncetat că trebuie să mă întorc la Domnul până sunt viu, căci la moarte-i prea târziu, e prea târziu. Amin.

Chinurile sufleteşti pe care le are păcătosul în adâncul iadului

În multe locuri din Sfânta Scriptură se vorbeşte despre pedeapsa şi chinurile păcătoşilor în iad. Însuşi Mântuitorul a spus răspicat că pe cei păcătoşi, pe cei care stăruie în nepăsare şi în ticăloşie sufletească, îi aşteaptă pedeapsa iadului. „Pedeapsă veşnică" numeşte Mântuitorul această pedeapsă (Mat. 25, 46).
În evanghelia cu Lazăr cel sărac şi bogatul nemilostiv, Mântuitorul a spus răspicat că păcătoşii trec într-un loc de chinuri cumplite (Luca 16, 19-31). Acest loc e numit şi „întunericul cel din afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor" (Mat. 25, 30).
Scripturile spun că chinurile iadului sunt groaznice şi grozave. Chinurile acestea sunt de două feluri: chinuri trupeşti şi chinuri sufleteşti. În chinurile iadului vor lua parte şi simţurile trupeşti ale omului. Cu trupul a păcătuit omul, cu trupul îşi va lua şi pedeapsa cuvenită.
Eu însă socot că cele mai cumplite chinuri ale iadului sunt cele sufleteşti.
Aceste chinuri ale iadului se văd şi în chipul următor. În mijlocul acestor chinuri stă Ion, omul cel nesocotit, cu care ne-am ocupat în paginile dinainte. A
stăruit până la sfârşit în nepăsare şi în ticăloşie sufletească şi acum iată ce fel de răsplată l-a ajuns! A ajuns în „focul care nu se stinge niciodată"... A ajuns în cumplitele chinuri ale iadului. În faţa lui o ceată de diavoli rânjesc plini de bucurie, îşi bat joc de suferinţele lui şi îl arată cu degetul. Ion îi cunoaşte. Sunt cei care i-au şoptit în lume „să-şi trăiască viaţa în desfătări"... Sunt cei care i-au şoptit că nu este o altă viaţă dincolo de mormânt... Sunt cei care îi şopteau că nu este rai şi iad, iar acum - după ce l-au prins în ghearele lor - îşi bat joc de el şi râd de suferinţele lui. Ion înţelege acum totul, dar acum e prea târziu, e prea târziu. În toate părţile se vede înconjurat de întuneric, de foc şi osândă.
Dar iată, sus, în zare, se iveşte un nor luminos. Păcătosul tresare înfiorat. I se arată o vedenie. Vede în zare darurile Domnului, darurile mântuirii sufleteşti pe care el, până era în viaţă, le-a nesocotit, le-a respins şi le-a batjocorit. Un glas sinistru îi strigă mereu mustrarea: „Iată darurile mântuirii pe care tu le-ai respins!... Iată Crucea Domnului Care a stat mereu în faţa ta cu braţele deschise, chemându-te să-ţi dea iertare şi viaţă... Iată Sângele Celui Care a murit ca să te scape pe tine din moarte şi pieire sufletească! Iată dragostea Lui, iată bunătatea Lui! Tu însă ai nesocotit mereu aceste daruri, le-ai respins şi le-ai batjocorit, iar acum te chinuieşti aici... O Carte a avut Dumnezeu pe pământ, o Carte - Sfânta Scriptură - prin care a voit să-ţi vorbească despre El şi despre planurile Lui; prin care a voit să-ţi arate planul mântuirii tale sufleteşti, dar tu nici habar n-ai avut de această Carte... A fost plină lumea de darul şi îndurarea lui Dumnezeu. A fost plină lumea de darurile Duhului Sfânt şi de chemările mântuirii sufleteşti, dar tu, nesocotitule, pe toate le-ai respins... Pentru o clipă de patimi şi plăceri te chinuieşti acum o veşnicie!"
Păcătosul înţelege mustrarea. O simte cum îl roade mereu în suflet ca „viermele care nu doarme". El strigă îngrozit şi disperat: „Văi mie, nesocotitul şi nebunul de mine, ce dar mare am respins!... Vai mie, în ce cumplită orbie şi nebunie sufletească am trăit!" Păcătosul înţelege acum totul, dar acum e prea târziu, e prea târziu... Darurile Domnului i se arată acum nu spre mântuire, ci ca o teribilă mustrare sufletească. Această mustrare este mai grea decât chinurile cele trupeşti ale iadului.
Eu socot că se stăruie prea mult asupra chinurilor trupeşti din iad şi prea puţin asupra celor sufleteşti. Era o vreme când predicatorii se întreceau să arate grozavele chinuri trupeşti ale iadului.
Un poet din Italia, Dante, a scris o carte întreagă despre fioroasele chinuri ale iadului. Ici îl arată pe unul fierbând în căldare, dincolo, pe altul spânzurat de limbă - şi alte nesfârşite chinuri. Dar eu socot că cele mai grozave chinuri ale iadului vor fi cele sufleteşti. Pedeapsa cea mai fioroasă a iadului va fi teribila mustrare sufletească pe care o vor avea cei păcătoşi, pentru că şi-au pierdut sufletul şi viaţa veşnică, pentru că au respins darurile mântuirii sufleteşti care li s-au îmbiat în această lume.
Într-o iarnă, am fost cu daruri de Crăciun într-o temniţă. Am stat de vorbă cu cei osândiţi şi am căutat să aflu câte ceva şi despre starea lor cea sufletească. Un ucigaş îmi spunea că nu-l doare temniţa, ci mai ales mustrarea sufletească de care nu poate scăpa nicicum. O omorâse, la beţie, pe soţia lui şi spunea că îi vede mereu chipul ca o fioroasă mustrare de care nu poate scăpa nicicum. Zi şi noapte îl urmăreşte vedenia acestei groaznice fapte. Am mai văzut un ucigaş care se predase de bunăvoie justiţiei. Spunea că mustrarea sufletească l-a adus aici, ca să-şi ia pedeapsa.
În temniţă am aflat că chinurile mustrării sufleteşti sunt mai mari decât întunericul şi mizeria temniţei. Cain a avut o temniţă mai grea decât toate temniţele din lume: mustrarea sufletească îl purta „pribeag şi fugar pe pământ" (Fac. 4, 14).
Aşa e şi pedeapsa iadului. Cele mai teribile chinuri ale iadului sunt cele sufleteşti, sunt mustrările sufleteşti ce lucrează cu putere în cei care ajung acolo. În lumea asta se mai poate încă înăbuşi mustrarea cea sufletească.
Sunt destui păcătoşi care păcătuiesc cu toată liniştea: fură, omoară, desfrânează fără să aibă nici un fel de mustrare sufletească. Păcătuind şi azi şi mâine, glasul mustrării sufleteşti amuţeşte în ei. Însă în cealaltă lume, în iad, glasul mustrării sufleteşti se trezeşte cu o putere grozavă... El nu se mai poate înăbuşi, ci lucrează veşnic.
O veşnicie întreagă îi chinuie pe păcătoşi mustrarea sufletească pentru că şi-au cheltuit viaţa în zadar, pentru că au respins darurile mântuirii sufleteşti care li s-au îmbiat în această lume. Această teribilă mustrare este „viermele ce nu doarme", de care vorbeşte Scriptura.
Eu socot că iadul va fi plin nu atât de tânguirile celor arşi de flăcările focului, ci mai ales de tânguirea celor mustraţi de conştiinţa lor că n-au primit iertarea şi bunătatea lui Dumnezeu care li s-a arătat când erau în viaţă...
Va fi plin iadul de tânguiri ca acestea: „Vai nouă, pierduţilor, căci ni s-a îmbiat viaţa, şi noi am ales moartea! Ni s-a îmbiat binecuvântarea, şi noi am ales blestemul... Ni s-a îmbiat iertarea, şi noi am ales osânda... De atâtea ori ne-a chemat Tatăl Ceresc, şi noi nu L-am ascultat! A fost plină lumea de darurile Crucii, de darurile iertării şi iubirii lui Dumnezeu, şi noi nu le-am primit,.. Vai, nouă, pierduţilor!"
Unii s-au aflat să zică (îndemnaţi de şoaptele diavolului): chinurile iadului sunt în contrazicere cu iubirea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire şi iertare. Dar aşa ar fi dacă în faţa păcătoşilor n-ar sta mereu în lumea aceasta Crucea şi Jertfa Mântuitorului, adică darul iertării păcatelor noastre prin scump Sângele Lui...
De când e această lume, nu s-a auzit o veste mai mare, mai măreaţă şi mai minunată decât aceasta că Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, Şi-a dat pe însuşi Fiul Său ca să moară moarte cumplită pentru iertarea păcatelor noastre şi pentru mântuirea noastră. Pe cât de măreaţă şi sfântă este această veste, pe atât de cumplită trebuie să fie pedeapsa şi mustrarea sufletească a celor care n-au primit acest dar.

Rugăciune

Preabunule Doamne şi Tată Ceresc! Tu ai aşezat în lăuntrul meu un tribunal, o judecătorie care mă mustră când păcătuiesc şi mă laudă când fac voia Ta. Acest tribunal este cunoştinţa binelui şi răului. Însă păcatul şi păcătuirea, încetul cu încetul, înăbuşe glasul acestui tribunal. Ajută-mă, Doamne, să-mi pot păstra această judecătorie trează şi lucrătoare.
Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoşilor, trezeşte în mine neîncetat cunoştinţa păcatului... Trezeşte în mine o înfricoşată mustrare sufletească pentru păcate. Ajută-mă să simt această mustrare sufletească până când sunt în viaţă. Căci trezirea din cealaltă lume nu-mi mai poate ajuta nimic, ci ea îmi va fi de pedeapsă şi osândă veşnică. Ajută-mi, Duhule Sfinte, să mă trezesc din păcate în această viaţă, ca să scap de înfricoşata mustrare şi pedeapsă sufletească din cealaltă lume. Amin.

Păcătosul vorbeşte din iad despre viaţa şi trecutul său

În evanghelia cu Lazăr cel sărac şi bogatul este un amănunt pe care cred că îl cunoaşteţi. Când se chinuia bogatul în văpaia de foc, l-a rugat pe Avraam, zicând: „Părinte Avraame, rogu-te, trimite pe Lazăr în casa tatălui meu, că mai am cinci fraţi; să le mărturisească lor, să nu vină şi ei în acest loc de muncă... Dacă va merge cineva din morţi la dânşii, se vor pocăi. Şi a zis Avraam: „Au pe Moise şi pe prooroci; dacă nu-i ascultă pe ei, chiar de ar învia cineva din morţi, nu vor crede" (Luca 16, 19-31).
Din acest amănunt a ieşit şi chipul de alături. Ion, omul cel păcătos, cu care ne-am ocupat în paginile trecute, se vede predicând din mijlocul chinurilor iadului, ca măcar alţii să se ferească de osânda în care a ajuns el. O, cum ar predica cei care au trăit şi au murit în fărădelegi, dacă ar putea face acest lucru! Ah, cum ar ieşi din iad şi ar alerga la părinţii, la neamurile şi la iubiţii lor, strigându-le: „Lăsaţi-vă de fărădelegi, căci vă aşteaptă o osândă înfricoşată care pe noi ne-a ajuns!"
O, ce predică înfricoşată ne-ar putea spune un necredincios ajuns în chinurile iadului! Să-l ascultăm pe Ion, cel din chipul de mai sus. Dacă ar putea, acest Ion ne-ar grăi astfel:
„Oameni buni, care trăiţi încă pe pământ, ascultaţi cuvântul meu! Fost-am şi eu odată în viaţă ca voi.Însă, vai, n-am ştiut preţui această viaţă. Am cheltuit-o în păcate, în ticăloşie trupească şi sufletească. Apucasem şi eu odată pe calea cea bună, petreceam în rugăciuni şi ascultare de Dumnezeu. Dar diavolul m-a pândit cu ispitele şi înşelăciunile lui. Diavolul m-a atras în patima beţiei, şi eu, nebunul, m-am lăsat târât în pieire.
M-am cufundat pe urmă cu totul în păcate şi fărădelegi, în ticăloşie trupească şi sufletească. Şi acum mă chinuiesc aici în văpaia aceasta împreună cu alţii, care au trăit tot ca mine. Şi mai mult decât văpaia cea nestinsă mă chinuie mustrarea sufletească pentru că mi-am cheltuit viaţa în zadar... Că am trăit în orbie şi nebunie sufletească. Azi mi se pare un vis urât toată viaţa mea de pe pământ. Un vis groaznic... Ce bine ar fi dacă n-aş fi trăit acest vis, dar el este trăit şi sfârşit!
O, iubiţii mei, dacă aş putea eu să-mi încep din nou viaţa!... Dacă ar fi să mai trăiesc o viaţă, aş trăi altfel. Toată viaţa mea aş folosi-o ca să pot dobândi darurile mântuirii sufleteşti... Tot timpul vieţii mele l-aş petrece cu Domnul în rugăciune şi ascultare de El şi de poruncile Lui... Dar acum e prea târziu, e prea târziu...
Râul vieţii mele a curs şi nu se mai întoarce înapoi. Eu nu mai pot face nimic pentru mine. Nicăieri ca aici în adâncul iadului n-au atâta fior şi înţeles cuvintele Domnului Hristos: «Lucraţi până este ziuă, că vine noaptea, când nimeni nu mai poate lucra» (Ioan 9, 4). Pentru noi care suntem aici a sosit noaptea... Noaptea cea fioroasă şi veşnică în care nu mai putem lucra nimic pentru mântuirea noastră. Eu nu mai pot face nimic pentru mine. Singurul lucru pe care-l pot face este acesta: să strig de aici cu toată puterea, ca să nu trăiţi şi voi cum am trăit eu.
O, dragii mei, care sunteţi încă în viaţă şi mai aveţi timp, îndreptaţi-vă! îndreptaţi-vă viaţa numaidecât!... Primiţi îndată darurile mântuirii sufleteşti... Primiti-L îndată pe Domnul şi Jertfa Lui cea Sfântă; începeţi o viaţă nouă cu El! Primiţi darurile mântuirii sufleteşti până este «ziuă», până sunteţi în viaţă, căci vine «noaptea»" - vine moartea - şi nu veţi mai putea lucra nimic pentru sufletul vostru!
De aici, din adâncul iadului, mi se vede viaţa ca o clipă cu care omul poate câştiga fericire veşnică sau osândă veşnică... Eu, nebunul, am ales osânda veşnică. Să nu faceţi şi voi aşa. Folosiţi această clipă a vieţii ca un dar de la Dumnezeu, ca să câştigaţi cu ea fericirea vieţii veşnice...
O, cum n-am eu putere să mai ies o dată în lume de aici din adâncul iadului, ca să spun tuturor necredincioşilor şi păcătoşilor ce osândă cumplită îi aşteaptă dincolo de mormânt!... Poate că mulţi s-ar îndrepta auzind mărturisirea mea."
Aşa ar mărturisi Ion cel păcătos. O, ce predică fioroasă este aceasta! În ea este pusă durerea nemărginită a unui suflet pierdut.
Acest Ion spune, pe urmă, în predica lui că, dacă ar putea învia din morţi ca să vină să predice în lume, poate atunci s-ar pocăi cei păcătoşi. La asta eu îi răspund prin cuvintele lui Avraam din Evanghelie, respectiv prin cuvintele Mântuitorului: „Chiar dacă ar şi învia cineva din morţi, cei păcătoşi nu vor crede".
Cuvintele Mântuitorului sunt cuvinte adevărate. Hai să zicem că Ion, omul acesta păcătos, într-o bună zi, ar putea lua iar înfăţişarea pe care a avut-o şi, ieşind în lume, ar începe să spună că a sosit din iad. Oare ce s-ar întâmpla? L-ar crede cineva? Da, de unde! Lumea ar începe să-l râdă. Unii ar striga: „Iată un nebun... La casa de nebuni cu el!" Alţii ar zice: „Iată un şarlatan". Alţii ar striga; „Iată un spion!". Jandarmeria şi poliţia l-ar înhăţa, să se justifice cine-i şi de unde vine... I-ar cere actele militare; şi ar înfunda repede temniţa.
Unii curioşi l-ar întreba: „Ce ai văzut prin iad, cine era pe acolo?" Păcătosul ar începe să spună că iadul e încărcat cu miniştri, deputaţi, slujbaşi, beţivi, desfrânaţi şi alţi păcătoşi din lumea de sus şi din lumea de jos.
La asta, toată „lumea cea bună" s-ar scula în capul lui, spunând că a grăit calomnie la adresa lor. Ar cere pedepsirea „calomniatorului". Celui venit din iad i s-ar astupa repede gura cu felurite vorbe, l-ar băga în temniţă şi lumea şi-ar vedea înainte de păcate şi fărădelegi.
Cu adevărat, cuvintele Mântuitorului sunt cuvinte adevărate: „Chiar dacă ar învia cineva din morţi, cei păcătoşi nu vor crede".
Cum l-ar crede necredincioşii pe un biet om care ar învia din morţi, când ei nu vor să-L creadă pe însuşi Dumnezeu şi pe Fiul lui Dumnezeu, Cel Care a înviat din morţi? Dumnezeu a grăit neamului omenesc prin prooroci şi pe urmă L-a trimis pe însuşi Fiul Său, Care a descoperit oamenilor toate rosturile vieţii noastre şi toate planurile şi darurile mântuirii noastre sufleteşti. Dumnezeu S-a îngrijit ca această minunată descoperire să rămână şi în scris. Sfânta Scriptură este descoperirea lui Dumnezeu, e marea descoperire cerească ce ne arată toate planurile şi darurile mântuirii noastre sufleteşti.
Păcătoşii aşteaptă şi azi minuni, dar o minune mai mare decât aceasta n-a fost şi nu va fi: însuşi Fiul lui Dumnezeu a venit la noi, ne-a descoperit rosturile vieţii şi ne-a adus darurile mântuirii. „Dacă n-aş fi venit -a zis Iisus - şi nu le-aş fi grăit oamenilor, păcat nu ar avea, dar acum nici un răspuns n-au pentru păcatul lor" (Ioan 15, 22).
O, ce viclean mare e diavolul! Cum ştie el a-i orbi pe cei slabi în credinţă, ca să nu vadă strălucind adevărul Evangheliei şi marele plan pe care l-a lăsat Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor noastre!
Nu cumva şi tu, cititorule, trăieşti în această orbie sufletească?

Rugăciune

Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, prin Jertfa Ta cea sfântă ne-ai deschis uşa mântuirii sufleteşti! Ajută-mă să pot intra şi eu pe ea „până este ziuă", căci „vine noaptea", vine moartea, şi atunci nu voi mai putea face nimic pentru mântuirea sufletului meu.
Duhule Sfinte, adu-mi neîncetat aminte că toate Scripturile şi Evangheliile vorbesc despre uşi deschise pentru mântuirea noastră sufletească! Toate Scripturile ne cheamă să intrăm degrabă pe aceste uşi, căci ele se închid fără de veste şi cine n-a intrat rămâne afară în moarte şi pieire sufletească. Adu-mi aminte de corabia lui Noe pe care a închis-o Dumnezeu după ce chemase pe Noe: „Intră în corabie tu şi toată casa ta". Adu-mi aminte de pilda celor cinci fecioare nebune din Evanghelie, cărora li s-a închis uşa pentru că adormiseră pe când a sosit mirele.
Duhule Sfinte! Strigă-mi neîncetat în urechi chemarea Domnului: „Intră în corabie tu şi toată casa ta", căci vine potopul, vine moartea şi vei rămâne afară, în valurile pierzării sufleteşti. Trezeşte-mă, Duhule Sfinte, ca să n-adorm şi eu ca fecioarele cele nebune şi să rămân afară. Adu-mi aminte că plăcerile şi păcatele ţin o clipă, dar pedeapsa iadului, o veşnicie. Adu-mi aminte neîncetat că trebuie să lucrez „până este ziuă", căci „vine noaptea", vine moartea, când nu voi mai putea lucra nimic pentru mântuirea sufletului meu. Amin.

Credinciosul vorbeşte din rai despre viaţa şi trecutul său

În „oglinzile" (capitolele) din urmă am arătat starea cea cumplită în care ajunge păcătosul după ce a sfârşit cu lumea şi păcatele. Am arătat chinurile sufleteşti ale iadului şi ne-am ocupat în special de Ion, omul cel păcătos, care ne-a vorbit despre viaţa şi trecutul său.
Acum ne vom ocupa cu fericirea care-i aşteaptă în cealaltă lume pe cei care trăiesc o viaţă cu Domnul Iisus. Ne vom ocupa în special cu Ion, omul cel credincios, care a biruit lumea şi şi-a sfârşit viaţa câştigând darul de biruitor şi cununa vieţii.
În multe locuri se vorbeşte în Sfânta Scriptură despre fericirea veşnică ce-i aşteaptă pe cei credincioşi în lumea cealaltă. O, dacă ne-ar putea vorbi cineva din rai, ce lucruri minunate ne-ar spune! Să-l ascultăm pe Ion, omul cel credincios, care a câştigat viaţa veşnică. Dacă ar putea, Ion acesta ne-ar grăi astfel:
„Oameni buni, care trăiţi încă pe pământ, ascultaţi cuvântul meu! Am fost şi eu odată un creştin ca toţi creştinii cei mulţi din lume. Trăiam în duhul care este în lume. Trăiam şi eu la rând cu lumea mare: cu modele ei, cu minciunile ei, cu înşelătoriile şi păcatele ei. Mai dădeam câteodată şi pe la biserică, dar numai cu trupul - numai de formă - iar la cârciumă mă duceam mai des. Mă rugam dimineaţa şi seara lui Dumnezeu, dar toată ziua îl suduiam. Trăiam încredinţat că «mi-am făcut datoria şi faţă de cele sufleteşti».
Într-o zi însă, mi-a căzut în mână Noul Testament. Am citit în el cele patru Evanghelii şi am rămas pe gânduri. M-am întrebat: oare e adevărat ce spune aici? Dacă e adevărat, atunci eu sunt pierdut... Toată viaţa mea de creştin e o minciună mare, căci viaţa mea nu se potriveşte deloc cu ceea ce spune Iisus Hristos în Evanghelie. Ori Evanghelia este o minciună care nu se poate trăi, ori viaţa mea este o minciună mare care nu vrea să trăiască aşa cum se spune în Evanghelie.
Astfel judecându-mă, am simţit că se aprinde în mine dorul după o viaţă nouă, aşa cum scrie la Evanghelie. Eram aprins pentru cele sufleteşti şi îmi ziceam: n-am să mai păcătuiesc! Mă las de păcate.
Însă aprinderea mea n-a ţinut mult. Am început, încetul cu încetul, să mă dau iar la roată cu lumea. Am început iar să mă răcesc... Am început iar să mă încălzesc cu alcoolul şi să mă răcesc pentru cele sufleteşti. Îmi ziceam: aşa e lumea şi viaţa... Evanghelia nu se poate trăi în toate cuvintele ei.
Încetul cu încetul mă răcisem iar, aproape cu totul. În vremea aceasta sosiră încercări asupra mea. Nu mă mai slăbeau pagubele şi necazurile. O mână nevăzută parcă mă izbea mereu. Însă eu îmi vedeam înainte de traiul meu cel păcătos. Uitasem aproape cu totul de aprinderea mea din cele ce citisem în Noul Testament.
Atunci o boală grea mă izbi la pat. Această boală îmi puse din nou Psaltirea şi Noul Testament în mână. Mă simţeam acum în chipul fiului pierdut ajuns la marginea prăpastiei. Nu-mi mai rămăsese nici o putere decât să strig disperat: «Tată şi Doamne, greşit-am la cer şi înaintea Ta! Te rog, iartă-mă!»
Mi se părea că sunt oaia cea pierdută, căzută în cea mai adâncă prăpastie... Nu-mi mai rămăsese nici o putere decât să strig ultima mea strigare: Fie-Ţi milă de mine, Doamne, scapă-mă, căci sunt pierdut!
Şi Domnul Iisus m-a auzit. Ca pe o oaie bolnavă m-a ridicat în braţele Sale, mi-a legat rănile cele sufleteşti şi m-a tămăduit. În acele clipe, am înţeles că Iisus este Mântuitorul meu, că El a venit anume să-i scape din pierzare pe cei pierduţi. În acele clipe am înţeles că hotărârea mea ca să mă las de păcate n-ajunge nimic fără darul Lui... Mântuirea mea e darul Lui, viaţa mea e darul Lui şi trebuie să o trăiesc pentru El.
De atunci am început să trăiesc cu Domnul. Multe ispite şi încercări am mai avut, dar eu m-am ţinut mereu de El. În multe chipuri şi feluri a încercat satan să rupă iar legătura dintre mine şi El, însă eu m-am alipit cu tărie de El, am trăit cu El, am biruit ispitele cu El, am murit cu El şi El mi-a dat acum o fericire veşnică.
Numai acum mi se descoperă deplin darul cu care Domnul a lucrat la mântuirea sufletului meu... O, numai acum văd eu cât a lucrat Domnul pană m-a adus la picioarele Crucii Sale! El îmi pusese Noul Testament în mână; El mă aprinsese pentru o viaţă nouă! M-a chemat mai întâi cu buna. Dar nu L-am ascultat. M-a bătut pe urmă cu încercări, dar nu L-am priceput. Abia după mulţi ani de zile am căzut biruit la picioarele Crucii Sale.
O, acum văd eu cu câtă dragoste şi răbdare a lucrat Domnul pentru mântuirea sufletului meu. Eu îl respingeam mereu; dar El Se apropia din nou de mine. Eu îl părăseam mereu, dar El venea iar la mine. Domnul putea de atâtea ori să-mi zică: «Ticălosule! astfel răsplăteşti tu dragostea Mea şi darurile Mele cu care umblu să te atrag la mântuire?» Dar Domnul n-a făcut acest lucru, ci El a răbdat mereu. El m-a împresurat mereu cu dragostea şi cu darurile mântuirii până când, în sfârşit, am căzut biruit la picioarele Crucii Sale...
O, iubiţii mei care trăiţi pe pământ, luaţi aminte! Domnul lucrează mereu ca să vă poată atrage la mântuire. Domnul vă împresoară neîncetat cu dragostea Lui cea nemărginită. Domnul lucrează neîncetat să vă biruie şi să vă atragă la picioarele Crucii Sale. El vă cheamă uneori cu glas dulce... Alteori, cu necazuri, boli şi pagube... Nu respingeţi chemarea Lui şi dragostea Lui!
Şi ce v-aş mai putea spune de aici din împărăţia Luminii? Noi avem aici o viaţă şi o fericire pe care pământul n-o cunoaşte şi mintea voastră n-o poate cuprinde. În lume trăiesc oamenii ca puiul în coaja oului. Puiul trăieşte, e viu şi se mişcă în ou, dar încă nu vede lumea şi lumina. Aşa e şi cu viaţa voastră! Voi trăiţi încă în coaja lutului. N-aveţi decât o înţelegere foarte restrânsă. Abia după ce vi se va sparge coaja lutului veţi vedea Dumnezeirea şi viaţa în toată mărirea şi strălucirea ei.
O, de ce fericire, de ce bucurie, de ce dar mare m-a învrednicit Dumnezeu! O clipă mi-a fost viaţa... O clipă am ascultat de Domnul şi El m-a răsplătit cu o bucurie şi fericire veşnică.
Am însă şi aici o întristare sufletească. Mă întristez şi aici când mă gândesc la cei mulţi, mulţi care trăiesc în lume o viaţă pierdută, care îşi cheltuiesc viaţa în păcate. O, în ce orbie şi nebunie sufletească trăiesc unii oameni! Mă uit de aici din înălţimile cerului peste pământ şi oameni... Doamne, ce măreţie mi se descoperă de aici! Văd soarele făcându-şi cursul său şi luna, calea sa... Văd nenumăratele stele şi planete urmându-şi calea pe care le-a rânduit-o Dumnezeu. Noaptea se perindă cu ziua, ziua cu noaptea, iarna cu vara... Pământul îşi dă roadă; toate urmează întocmai rânduiala pusă de Dumnezeu, Făcătorul lor.
Numai pe om, făptura cea mai aleasă a lui Dumnezeu, îl văd mişcându-se în contra voinţei lui Dumnezeu. El singur strică marea ascultare şi armonie pe care o arată toate lumile şi făpturile făcute de Dumnezeu.
Văd în dosul oamenilor pe satan... El strică ascultarea omului de Dumnezeu. El strică liniştea oamenilor pe pământ şi el le fură şi cerul. Ah, fraţii mei care trăiţi încă pe pământ, feriţi-vă de ispitele lui satan! El vă duce să trăiţi o viaţă în contra lui Dumnezeu! Viaţa e ca o clipă. Cu această clipă umblă satan să vă cumpere osânda veşnică. Feriţi-vă de el şi de ispitele lui!

Rugăciune

Iisuse, Bunule Doamne! Învredniceşte-mă şi mă întăreşte şi pe mine să pot dobândi fericirea cea veşnică! Nu mă lăsa, Doamne, să cad în nebunia de a pierde o fericire veşnică pentru o clipă de patimi şi plăceri trecătoare.
Duhule al lui Dumnezeu! Luminează-mă să văd rosturile vieţii mele! Adu-mi aminte neîncetat că viaţa mea cea pământească este o clipă şi această clipă mi s-a dat ca să dobândesc cu ea bucuria şi fericirea cea veşnică, trăind o viaţă cu Domnul. Luminează-mă, Duhule al lui Dumnezeu, să văd şi să înţeleg planurile pe care le are Domnul Iisus cu mântuirea mea şi planurile pe care le are satan cu pierderea mea. Aprinde-mă neîncetat pentru Domnul, pentru cele sufleteşti, pentru o viaţă trăită cu Domnul... Pentru râvna mântuirii sufleteşti. Încălzeşte-mă şi mă întăreşte neîncetat cu darul şi harul Tău cel sfânt până când va sosi clipa să trec „Acasă" la Domnul şi să trăiesc cu El în vecii vecilor. Amin.

Ţi-a plăcut această carte?
Dar numai cu plăcerea nu te poţi mântui... Plăcerea trebuie să treacă într-o schimbare din temelie a vieţii tale, într-o viaţă nouă cu Domnul

Dragă cititorule! Poate că te-ai cutremurat citind această carte. Pe unele locuri poate că ai şi plâns, citind-o. Dar mă grăbesc să-ţi spun că diavolul nu se sperie de cutremurul tău. El râde de înfiorarea ta... De ce? Pentru că ştie că cutremurul tău cel sufletesc e numai trecător... E numai o tresărire din somnul păcatelor. Ai tresărit o clipă şi pe urmă ai adormit în patimi şi păcate. De această tresărire diavolul nu se sperie. Nu se teme că te va pierde.
Diavolul se cutremură numai atunci când îţi pui hotărâre să o rupi cu viaţa şi trecutul tău cel păcătos... Când îl primeşti pe Domnul Iisus ca Împărat, Stăpân şi Cârmuitor peste viaţa şi inima ta şi începi cu El o viaţă de luptă şi de biruinţă contra păcatelor şi contra ispititorului diavol.
Despre modul cum se câştigă această luptă, citiţi cartea: «Ce este Oastea Domnului». Şi «Intrati în Oastea Domnului». Oastea Domnului este o mişcare de renaştere sufletească. Ea a hotărât la luptă contra păcatelor multe suflete. Ea hotărăşte pe oameni la o viaţă nouă cu Domnul, la o schimbare din temelie a vieţii. Citind cartea despre Oastea Domnului şi foaia «Iisus Biruitorul», veţi afla pe larg lămuriri despre această mişcare.
Dragă cititorule! Vrei să ai folos sufletesc din citirea acestor „oglinzi"? Nu te mulţumi numai cu plăcerea şi fiorul sufletesc pe care le-ai avut citindu-le, ci lasă-L pe Duhul Sfânt să lucreze mai departe în sufletul tău şi să te trezească la o viaţă nouă. Intră în Oastea Domnului!... Primeşte-L pe Domnul, ca să începi o viaţă nouă cu El!
_________________
Slăvit să fie Domnul!