ISTORIA UNEI JERTFE de Traian Dorz (vol I)

[Matei Vasilică]

cartea
ISTORIA UNEI JERTFE
de Traian Dorz
vol I

Iisus Hristos,
Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor,
Slavă veşnică Ţie!

Împreună cu cerurile care spun slava Ta,
Sub întinderea lor care vesteşte Lucrarea Mâinilor Tale străpunse,
Cu fiecare zi care spune altei zile despre Dragostea şi Jertfa Ta,
Cu fiecare noapte care dă de ştire alteia despre Lumina şi Măreţia Bunătăţii Tale,
Cu fiecare veac care poartă spre altul Solia Strălucită a Adevărului Tău Veşnic,
- Te slăvim!

Pentru felul Tău cel plin de înţelepciune şi de îndurare, prin care ai ales Suferinţa şi Jertfa Ta ca pe cele mai înalte forme ale Dragostei, sub care să ne aduci nouă mântuirea şi slava, Tu, Robul nostru chinuit, spre a ne putea face pe noi fiii Tăi fericiţi,
- Te slăvim şi slăvim!

Pentru trimişii Tăi cereşti prin care ni Te-ai descoperit ce Minunat poţi fi,
Pentru martirii Tăi aduşi ca jertfă pentru Tine şi pentru noi
Şi pentru această Lucrare de Minune şi de Jertfă prin care ne-ai înfiat şi înfrăţit,
- Te slăvim şi slăvim şi slăvim!...

Binecuvântează-i veşnic pe toţi acei din ceruri, de pe pământ şi de sub
pământ, de care Te-ai slujit atât de frumos. Şi care, mergând la Cer, au lăsat urme atât de strălucite, peste atâta noroi, pe pământ.
Te rugăm, îngrijeşte până la sfârşitul acestui pământ, să ai pe el astfel de trimişi. Pentru ca să ai din pricina cui să Te înduri şi de ceilalţi.
Până ne vom mântui toţi.

Slavă veşnică Ţie,
Marele nostru Mântuitor şi Dumnezeu,
Iisus Hristos!
_________________
Slăvit să fie Domnul!

[Matei Vasilică]

VEŞNIC, SLAVĂ ŢIE!

Veşnic, slavă Ţ i e,
Dumnezeu Slăvit
Care-n măreţie
Te-ai descoperit.

Slava cea mai mare
Ţi-o-nălţăm mereu,
veşnică-nchinare,
Veşnic Dumnezeu.

Nimeni nu-i ca Tine
înălţat şi Sfânt,
Mâna Ta le ţine
toate câte sunt.

Slava Ta străbate
orişice hotar,
Tu Te-ascunzi în toate
Sâmbure şi Har.

Tu-i urmezi durerii
sfânt alin de-ajuns,
Tu-i întorci Tăcerii
cel mai ’nalt răspuns.

Tu eşti Taina Vieţii,
Tu, al ei Izvor,
Tu, al Frumuseţii
negrăit Fior.

– Imnul adorării
cel mai ’nalt adus,
jertfele-nchinării
Ţ i e, Scump Iisus.

O mărturisire la început

Pentru că mulţi s-au apucat – şi poate se vor mai apuca încă – să alcătuiască o istorie amănunţită a Lucrării duhovniceşti «Oastea Domnului» – unii mai aproape de adevăr, alţii mai departe de el – am fost îndemnat şi eu să fac aceasta, ca un martor viu al acestei istorii din începuturile ei.
Ca unul care am văzut aceste lucruri cu ochii mei şi le-am pipăit cu mâinile mele, am simţit că nu voi putea muri până când nu voi împărtăşi adevărul despre ele tuturor acelora care sunt şi care vor mai fi chemaţi să-şi afle şi să-şi primească mântuirea sufletului lor în această Lucrare a Duhului Sfânt.
M-am apucat de acest pretenţios şi greu lucru pentru două motive puternice:
Primul, pentru că noile generaţii de fraţi, care fac parte din această Lucrare Sfântă, sunt aproape în completă necunoştinţă despre începuturile, desfăşurarea şi dezvoltarea Frăţietăţii noastre, Oastea Domnului. Despre felul cum a pornit-o şi cum a vrut-o Domnul nostru Iisus Hristos să fie ea de la începutul şi până la sfârşitul ei. Şi despre tot mersul istoriei ei, cea atât de zbuciumată până în prezent. Foarte mulţi fraţi, mai tineri şi mai noi, m-au supus neîncetat unor stăruitoare cereri, pentru a le înfăţişa aceste lucruri, ca unul care am luat parte la ele, din mijlocul lor, aproape cincizeci de ani.
Cel de-al doilea motiv este că pe mulţi dintre cei care s-au apucat să alcătuiască – şi unii au şi alcătuit nişte aşa-zise „istorii“ ale Oastei Domnului – îi ştiu că sunt călăuziţi fie de gânduri izvorâte din rele planuri ascunse, fie din neştiinţă şi necunoaştere a adevărului. Amândouă aceste feluri de „mărturii“ sunt mincinoase şi înşelătoare, denaturând lucrurile şi urmărind să abată mintea şi inima fraţilor şi prietenilor de la adevăratul rost şi de la adevărata solie a acestei Lucrări cereşti.
Aceste „istorii“ sunt o crimă nu numai împotriva adevărului, dar şi împotriva sfinţeniei de cuget a omului predestinat prin care Dumnezeu a făcut această cerească Lucrare – om care a fost un sfânt şi un martir în toată puterea şi în tot înţelesul acestor cuvinte cutremurătoare.
Datoria de a spune celor prezenţi şi de a lăsa celor viitori mărturia adevărată – şi, pe cât am putut-o, completă, a tuturor lucrurilor pe care le-am aflat, le-am văzut şi le-am cunoscut – am simţit-o ca pe o apăsătoare poruncă a lui Dumnezeu. Faţă de împlinirea acestei porunci simt că am o veşnică şi înfricoşată răspundere. Pentru că nici acum nu-mi pot explica altfel, decât ca pe o minune şi ca pe o lucrare dumnezeiască, faptul că eu însumi – dintr-un copil sărman, de la cea mai îndepărtată margine a ţării şi a nevredniciei – am fost luat şi pus, dintr-odată, în centrul şi în timpul cel mai clocotitor al istoriei acestei Lucrări.
Eu nu sunt un istoric! N-am nici pregătirea, nici mijloacele şi nici talentul unuia care să poată alcătui o carte ce să corespundă cu adevărat scopului pe care l-ar avea şi al felului pe care l-ar cere alcătuirea unei cărţi cu istoria completă a unei astfel de mari şi unice Lucrări cereşti pe pământul nostru românesc.
Dar sunt un martor ocular! Sunt unul care am luat parte, fierbinte, din copilăria mea şi cu tot sufletul meu, cu toată puterea mea şi cu tot cugetul meu, la toate cele descrise aici... Şi încă la multe altele, cu neputinţă de scris acum în istoria aceasta. Iar acest lucru mă obligă şi mă îndreptăţeşte să spun ceea ce am văzut şi cunoscut.
Tot ce am scris aici aparţine acum unui trecut care se tot depărtează mereu.
Pe măsură ce creşte însemnătatea cunoaşterii începutului, scade numărul mărturiilor rămase pentru adeverirea acestui început.
Am căutat să strâng în cartea aceasta unele din cele ce au mai putut rămâne, de la foc, din scrierile de atunci, precum şi mărturia celor care le-au trăit şi care încă mai sunt.
Ele au cea mai mare însemnătate pentru oricine este de bună credinţă şi doreşte sincer să afle adevărul asupra Lucrării Oastei. Fiindcă din acestea se poate vedea limpede care a fost planul lui Dumnezeu, de la început, cu omul şi cu scopul acestei Lucrări. Care a fost felul cum Duhul Sfânt i-a croit hotarele ei, câmpul ei de lucru, specificul ei, calea pe care să o ţină, învăţătura pe care să o mărturisească, credinţa prin care să rodească şi slava la care să ducă...
Împrospătăm aici o mare parte din aceste adevăruri, pentru ca orice cuget curat, cunoscându-le, să se alăture lor şi să ştie ce să primească şi ce nu, din cele ce va afla sau a aflat, din alte părţi, despre aceste lucruri.
Înfăţişez tuturor aceste mărturii ale mele, cu o mână pe Cuvântul lui Dumnezeu şi cu alta pe cugetul curat din inima mea, mărturisind că ele sunt întru totul adevărate. Acei care le vor cerceta să fie bine încredinţaţi că tot ce am spus aici este numai adevărul dovedit, atât cu mărturiile scrise – cât le-am putut arăta – cât şi cu cele văzute prin toate simţurile mele trupeşti şi sufleteşti, cu care le-am trăit eu însumi şi cei între care s-au petrecut.
Din pricina întinderii celor ce trebuie spuse, istoria aceasta nu va încăpea numai într-un singur volum. De aceea, am crezut că ea se poate împărţi cam în trei
volume :
• Primul volum să cuprindă începuturile Oastei şi desfăşurarea lucrurilor, până la începutul anului 1935, deci primii 12 ani ai Oastei Domnului.
• Cel de-al doilea volum să cuprindă cele petrecute, începând cu anul 1935 şi până la sfârşitul anului 1947, când s-a luat hotărârea de nimicire a acestei Lucrări evanghelice.
• Iar cel de-al treilea volum să cuprindă istorisirea întâmplărilor următoare, până în ziua de azi.
Făcând începutul acesta, ne rugăm bunului Dumnezeu să ne dăruiască toată lumina şi toată puterea de care avem nevoie, atât scriitorii, cât şi cercetătorii acestor lucruri. Unii, spre a putea înfăţişa tot adevărul acestei Lucrări, iar ceilalţi, spre a-l putea înţelege şi urma. Pentru ca, în Ziua Marii Răsplătiri, să ne învrednicim cu toţii de marea mântuire a lui Dumnezeu care nouă ne-a fost trimisă prin această Lucrare evanghelică.
Facă Domnul ca toţi să avem, din munca aceasta, acest veşnic şi fericit folos ceresc.
Amin
_________________
Slăvit să fie Domnul!

[Matei Vasilică]

N-AM DREPT SĂ STAU

N-am drept să stau, nici să privesc în urmă,
cât am un steag şi-un duşman înrăit;
nu-n perii albi şi-n anii ce se curmă,
ci-n jertfa mea s-arăt cât am trăit.

Vrăjmaşii vin năvală ne-ntreruptă,
hotarul lor se-ntinde an de an
şi rând pe rând cei buni căzură-n luptă
cu fruntea sus, cu faţa la duşman...

Tot mai grăbiţi trec anii înainte
şi-s tot mai rari vitejii luptători;
în loc de fraţi îmbrăţişăm morminte,
jelind pe steaguri fără purtători.

... N-am drept să stau, nu m-ar primi la moarte,
nici în pământ şi nici în Cer ai mei,
de n-aş lupta să treacă mai departe
solia lor, cum au adus-o ei.

N-am drept să stau, o torţă-mi fac fiinţa,
arzând, s-arăt pericolul străin,
să pot trezi eroic conştiinţa
în toţi ai mei, câţi sunt şi câţi mai vin...

Când voi vedea că-nfrânt vrăjmaşul zace
şi-ai mei, uniţi, că merg desăvârşit,
abia atunci voi şti şi eu că-n pace
am drept să merg spre-odihnă liniştit.

Câteva date mai de seamă
din viaţa preotului Iosif Trifa – întemeietorul Oastei Domnului

Anul: 1888, luna martie, ziua 3 – se naşte în satul Certege, jud. Turda, din părinţii Dimitrie şi Ana, fiul Iosif, al patrulea dintre cei şase fii ai lor;
1895, la 7 ani – începe şcoala de patru clase din satul natal;
1900 – începe gimnaziul la Beiuş;
1907 – începe cursurile la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu;
1910 – este numit învăţător în comuna Vidra de Sus, azi, Avram Iancu;
1911 – se căsătoreşte cu Iuliana, din neamul lui Avram Iancu, nepoată de frate a acestuia. Este hirotonit preot în Vidra;
1912 – are primul copil, o fetiţă, Olimpia, care moare în anul următor;
1914 – are al doilea copil, un băiat, Gheorghe-Titus, care, la fel, moare în anul următor. Începe Primul Război Mondial. Ardealul se găseşte sub stăpânirea Austro-Ungară;
1916 – are al treilea copil, un băiat căruia îi pune, la fel, numele Gheorghe-Titus, în amintirea primului băiat mort anul trecut, singurul fiu rămas în viaţă;
1918 – are al patrulea copil, fetiţa Augustina. Se sfârşeşte marele război. Izbucneşte epidemia de «gripă spaniolă» care seceră multe vieţi. I se îmbolnăvesc grav soţia, Iuliana, şi fetiţa, Augustina. După o scurtă zăcere, mor amândouă, întâi mama, apoi şi fiica. Rămâne numai cu fiul Tit, în vârstă de abia trei ani;
1919 – scrie intens şi colaborează, la o mulţime de reviste şi ziare, cu tot felul de scrieri pline de credinţă şi de dragoste pentru Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru;
1920 – continuă să scrie şi să publice intens. Îi apare prima carte de tâlcuiri şi îndemnuri sfinte, «Spre Canaan» – tipărită la Arad;
1921 – este chemat la Cluj şi la Sibiu. Alege Sibiul şi intră ca duhovnic la Academia Teologică;
1922 – apare «Lumina satelor», avându-l ca redactor pe preotul Iosif Trifa;
1923 – apare mişcarea duhovnicească «Oastea Domnului»;
1925 – pleacă în pelerinaj la Ierusalim, cu încă 160 de alţi pelerini;
1927 – se îmbolnăveşte grav, ca urmare a muncii istovitoare de scriitor şi gazetar. Are prima operaţie grea;
1930 – este din nou internat pentru un an la Geoagiu;
1933 – este trimis de medici la Davos, în Elveţia, de unde se întoarce în stare gravă. I se face a doua operaţie la Geoagiu. În acelaşi an, i se face la Sibiu a treia operaţie. Apoi, curând, a patra;
1935 – i se reface puţin sănătatea;
1936 – este internat din nou în stare gravă la Braşov, unde i se face a cincea operaţie. Tot în acelaşi an, i se face la Sibiu a şasea operaţie;
1937 – din nou în spitalul de la Sibiu. A şaptea operaţie;
1938 – ianuarie – este nevoie de a opta operaţie, dar inima nu o mai poate suporta;
– Februarie, 12, trece la Domnul, în primele ore ale dimineţii, în Sibiu, pe Aleea Filozofilor, nr. 18.

Câteva date mai de seamă din Istoria Oastei Domnului

Anul 1923 – Noaptea de Anul Nou, apare spontan îndemnul Duhului Sfânt pentru Chemarea la o viaţă nouă, prin Părintele Iosif şi publicată în «Lumina Satelor» nr. 1, din ianuarie 1923;
1925 – pelerinajul la Ierusalim, la care participă şi Părintele Iosif cu un grup de fraţi din Oastea Domnului;
1929 – Părintele Iosif cumpără Tipografia Oastei Domnului şi organizează Librăria;
1930 – „reorganizarea“ făcută de Mitropolia Sibiului, spre a diminua activitatea şi rolul Părintelui Iosif. Apare revista «Oastea Domnului», supliment al foii «Lumina Satelor»;
1934 – a doua „reorganizare“, cu acelaşi scop: oficializarea Oastei şi stăvilirea voluntariatului ei duhovnicesc;
1935 – lovitura cea mare dată Lucrării Oastei, spre a o abate din elanul ei duhovnicesc şi spre a o oficializa. Răpirea revistei «Oastea Domnului»;
• apare «Isus Biruitorul»;
• este suspendată foaia «Isus Biruitorul», după primul număr;
• ruptură în sânul Oastei Domnului. Lupte, polemici, frământări;
• reapare foaia «Isus Biruitorul»;
• Părintele Iosif este dat în judecată bisericească pentru „nesupunere“ faţă de ierarh. În ziua de 9 mai, după o judecată scurtă, se rosteşte sentinţa: caterisirea. Părintele face apel împotriva acestei scurte şi nedrepte judecăţi;
• a doua judecată, ţinută la Consistoriul Mitropolitan din Sibiu, nu a luat în considerare apelul făcut de Părintele Iosif, ci l-a condamnat din nou tot la caterisire;
• Părintele face din nou apel, de astă dată la Sf. Sinod din Bucureşti, arătând ce nedreaptă este sentinţa dată împotriva lui pe motive neadevărate şi reafirmându-şi totala sa supunere faţă de învăţătura şi dogmele Bisericii, dar arătând că nu poate renunţa la nimic din ascultarea faţă de Mântuitorul Hristos şi faţă de voluntariatul Oastei Domnului;
• februarie – se fixează data judecării, la Sf. Sinod, fără ca Părintele Iosif să fie înştiinţat. Află din ziare despre ziua judecăţii sale. Se ridică din patul de boală şi merge spre a se apăra;
• martie – Sf. Sinod, bazat numai pe o mărturie mincinoasă a Mitropoliei din Sibiu şi, neţinând seama de nici una din dezvinovăţirile Părintelui Iosif, [nici de scrisorile prin care, canonic, el îşi cerea iertare de la ierarhul său – n. ed.], a menţinut sentinţa de la Sibiu şi l-a declarat caterisit definitiv, ameninţându-l şi cu excomunicarea, dacă nu încetează apariţia foii «Iisus Biruitorul»;
• în foaia «Isus Biruitorul» nr. 15, din 11 aprilie, el anunţa: „Mi s-a luat numele şi haina de preot...“. Şi încheie textul cu cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur, care şi el păţise cândva tot aşa: „Sunt gata de mii de ori să-mi dau viaţa pentru Hristos şi pentru voi...“. Cu acest număr, foaia «Isus Biruitorul» a fost şi suspendată [până în 1946];
• iulie – apare «Ecoul», la Făgăraş;
1937 – septembrie 12 – se ţine marea adunare pe ţară, la Sibiu, pentru aplanarea conflictului de la Oaste. Apare Moţiunea din 12 Septembrie;
• este suspendat şi «Ecoul». Apare «Alarma». Este suspendată şi ea;
• reapare «Ostaşul Domnului». Este suspendat şi acesta;
• apare «Glasul Dreptăţii», la Sibiu;
1938 – ianuarie, 28. Tribunalul Sibiu dă o sentinţă de confiscare a Tipografiei «Oastea Domnului» în favorul Mitropoliei Sibiului. Se face apel împotriva acestui proces nedrept;
• Părintele Iosif se zbate între moarte şi viaţă;
• apare ultimul număr din foaie, scris de Părintele, cu tâlcul „Oaia săracului“, de la II Samuel, cap. 12, ca un răspuns la sentinţa de confiscare a Tipografiei;
• Februarie, 12. Sufletul Părintelui Iosif trece la odihna cerească, petrecut de mii de fraţi şi prieteni veniţi din ţară şi de peste hotare;
• peste o lună, în 15 martie, este suspendat şi «Glasul Dreptăţii»;
• în 15 iulie apare «Armata Domnului Isus Biruitorul». Dar este suspendată şi ea.
_________________
Slăvit să fie Domnul!

[Matei Vasilică]

1. GRĂUNTELE DE MUŞTAR

Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „Se aseamănă Împărăţia lui Dumnezeu cu un grăunte de muştar pe care l-a luat un om şi l-a aruncat în grădina sa. El a crescut, s-a făcut copac mare şi păsările cerului şi-au făcut cuiburi în ramurile lui...“ (Luca 13, 18-19).
La acest adevăr profetic din cuvintele Mântuitorului nostru preaiubit, gândim acum cu admiraţie şi recunoştinţă, când, după cincizeci de ani de la semănarea grăuntelui de muştar al «Oastei Domnului» în grădina Bisericii Sale, noi, ca nişte păsări cereşti, ne desfătăm cu cântări şi bucurii, în cuiburile adunărilor duhovniceşti din ramurile acestui binecuvântat copac.
Binecuvântând Numele Sfânt al Domnului şi Mântuitorului nostru, pentru această minunată Lucrare a Lui, prin care ne-a dăruit şi nouă bucuria şi nădejdea mântuirii Sale, vrem acum, la popasul acestor cincizeci de ani, să ne oprim puţin şi să privim înapoi.
Acum, Lucrarea minunată a Oastei Domnului este un copac mare... Crengile puternice i se întind până la mari depărtări şi mii de cuiburi mari şi mici leagănă şi cresc mulţi pui duhovniceşti care cântă şi slăvesc Numele iubit şi scump al Tatălui şi Domnului nostru, din ramurile ei.
Dar multe dintre aceste suflete noi şi scumpe, care au ajuns să vadă lumina Soarelui-Hristos în căldura şi veselia sfântă a acestei Lucrări Cereşti – după cum am mai spus – nu-i cunosc istoria şi începutul ei. Sufletele mai noi ar dori fierbinte să ştie cât mai multe despre începuturile acestei Familii sfinte în care s-au născut. Să ştie cât mai multe despre înaintaşii lor, despre munca şi lupta lor, despre încercările şi bucuriile, despre înfrângerile şi biruinţele de până aici.
Din dorinţa de a asculta şi împlini această mare trebuinţă a celor prezenţi şi viitori, am început această lucrare în care, după puţinele noastre puteri şi slaba noastră pricepere, vrem să înfăţişăm cu sinceritate şi nepărtinire, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor, faptele, aşa cum le ştim şi cum le-am trăit.
Pe cele de dinainte de intrarea noastră în cursul lor le vom înfăţişa după cele auzite direct de la cei care le-au trăit. Ori din puţinele scrieri ce, din focul prin care am trecut, au mai rămas de atunci. Iar cele de după, le vom descrie după cum le-am văzut şi auzit noi înşine.
Dacă totuşi se va fi strecurat vreo greşeală de nume sau de date, rugăm să se ţină seama de toate încercările prin care am trecut, când ni s-au pierdut toate însemnările scrise, rămânându-ne singură memoria, care, şi ea, după atâtea vremuri şi frământări, nu-i de mirare că ne-a slăbit. Până când Domnul Duhul Sfânt va face să vină acel suflet înzestrat, prin care se va scrie istoria completă şi vrednică a acestei Lucrări semănate şi crescute de El, încercarea aceasta credem că va ţine locul unui îndrumător modest, pregătind venirea aceleia.
Şi acum să ne întoarcem, dar, spre începutul grăuntelui de muştar. Dar, mai înainte, încă nişte gânduri de neapărată trebuinţă pentru mai buna înţelegere.
Orice lucrare din lumea asta se desfăşoară pe două planuri: unul spiritual, iar celălalt material. Unul, nevăzut, cu care începe chemarea prin voia lui Dumnezeu, şi celălalt, văzut, care începe cu omul rânduit de Dumnezeu pentru aceasta.
Aşa a început lucrarea lui Adam, aşa a lui Avraam, aşa a lui Moise.
Începutul nevăzut este în cer, încolţit în gândurile minunate şi iubitoare ale lui Dumnezeu, cu un scop, cu o întindere şi cu o durată pe care numai Dumnezeu Care a conceput-o le cunoaşte.
Iar începutul văzut este într-un timp şi într-o trebuinţă. Încolţit în vreo conştiinţă. Şi determinat de nişte stări şi împrejurări, de nişte datorii şi de nişte răspunderi care cer această lucrare şi o poruncesc, cu o tărie de nebiruit.
Împrejurările creează datoria. Datoria creează nevoia. Nevoia alege Omul, şi Timpul, şi Felul lucrării.
Tot ceea ce se vede însă este numai haina în care sunt îmbrăcate aici hotărârile lui Dumnezeu, luate mai dinainte în Cer, sau hotărârile oamenilor luate pe pământ.
Toate întâmplările văzute sunt numai felul fericit sub care se împlinesc hotărârile mântuitoare ale lui Dumnezeu prin oamenii ascultători de El.
Sau felul nefericit prin care oamenii neascultători umblă să zădărnicească acele hotărâri mântuitoare, împinşi de îndemnul duhului satanic, potrivnic lui Dumnezeu.
În toată desfăşurarea tuturor întâmplărilor istoriei este deci numai înfruntarea celor două puteri: puterea Binelui care doreşte şi lucrează numai spre fericirea creaţiunii şi creaturilor lui Dumnezeu prin Iisus Hristos Domnul,
şi puterea Răului care luptă împotriva acestui scop şi doreşte numai nefericirea lumii prin păcat.
Oamenii, buni sau răi, sunt numai uneltele văzute de care se folosesc aceste două puteri nevăzute.
Adevăratul Început al Evangheliei este acela de la Ioan cap. 1, vers. 1. Acest Început izvorăşte din Iisus – Cuvântul lui Dumnezeu, care era mai înainte de orice început. Din El şi cu El, Care era în Tatăl, cu Tatăl şi ca Tatăl, au început toate. Cu El continuă toate.
Şi cu El vor sfârşi toate.
Acesta este adevăratul Început. Căci El este în Cer şi din Cer. În Veşnicie şi din ea.
Şi numai după acel început, de la Ioan 1, 1, vine începutul de la Matei 1, 1, apărând undeva în Timp, pe parcursul îngust al vieţii unui popor şi al unui loc. Potrivit măsurii în care îl putem înţelege şi primi noi.
Nemărginitul lua astfel forma mărginitului, după măsura cuprinderii noastre. Precum, pentru înţelegerea unui copil, îi arătăm desenat un cerculeţ cu câteva linioare şi îi zicem: „Iată, acesta este soarele“.
Dar, o, cât de mult este de la soarele-cerculeţ, sub care îl priveşte copilaşul şi până la soarele adevărat!
Suntem înconjuraţi de taine, dar pricepem nespus de puţin din tot ce ne înconjoară. Nu putem pătrunde nici în cele ce le vedem decât atât de puţin; şi atunci cât, oare, mai avem de pătruns în cele ce nu le vedem! De aceea, cel mai însemnat lucru în cercetarea tuturor lucrurilor este buna-credinţă. Fără ea nu se poate nici afla, nici păstra nimic din Adevăr.
Cu această bună-credinţă dorim să ne apropiem de începutul văzut al Lucrării văzute, făcute de Oastea Domnului. Şi cu această bună-credinţă dorim să îndreptăm gândurile cititorului spre partea nevăzută a acestei Lucrări, ce se va desfăşura paralel cu cele văzute. Şi prin ele.
Fiindcă, numai luând seama la aceasta, vom putea desprinde adevăratul înţeles al întâmplărilor care s-au petrecut sub ochii noştri şi pe care noi le-am trăit atât de zguduitor şi de real.
Toate cele ce vor urma deci sunt numai mărturia făcută de cugetul curat al unuia dintre cei care, prin tainica orânduire a Voii nepătrunse a lui Dumnezeu, a ajuns de la cea mai îndepărtată margine a acestor lucruri, în chiar mijlocul lor.
Încă o dată: nu sunt un istoric! Am mai spus-o! Nu sunt nici măcar un scriitor, în înţelesul pe care oamenii îl dau, obişnuit, acestor noţiuni. Dar în lucrarea Harului lui Dumnezeu lucrurile nu se întâmplă după felul obişnuit al celor ce se pe-trec pe plan lumesc. Dumnezeu a binevoit să-Şi aleagă pe cei de care a vrut să Se folosească în Evanghelia Sa, după cu totul alte criterii decât lumea. Dar, chiar omeneşte vorbind, pentru a depune o mărturie adevărată nu este nevoie decât de adevăr... Nu este nevoie decât să iubeşti adevărul şi să vrei să-l slujeşti cu un cuget curat. Să-l cauţi şi să-l mărturiseşti cu o minte călăuzită numai de buna-credinţă.
De aceste lucruri, pentru care ne rugăm neîncetat şi pe care le dorim mai presus de orice, vom căuta să fim călăuziţi, cuvânt cu cuvânt, în toată mărturia noastră.
Ştim că tot ce facem şi spunem este văzut şi judecat de Dumnezeu, Căruia avem a-I da seamă în curând, fiecare dintre noi, de tot ce am făcut, de tot ce am spus, de tot ce am scris, de tot ce am gândit. De aceea, mărturia noastră este adevărată, iar tu, drag suflet cititor, poţi s-o crezi!
Şi, acum, să începem.
Era în zilele de după primul mare război, început în 1914 şi terminat, de peste tot, abia prin 1919. Zic, terminat, în înţelesul că au încetat tunurile şi puştile, dar continuând puternic, încă multă vreme, prin urmările grozave ale relelor pe care le-a stârnit.
Când apele adânci se tulbură, ele se liniştesc foarte greu şi au nevoie de timp îndelungat spre a se aşeza deplin. Marile războaie răscolesc din afunduri tot ce este rău în oameni şi în lume, iar răstimpul scurt dintre ele nu mai dă voie să se limpezească şi să se aşeze bine nimic, de aceea, după fiecare, răul e tot mai mare. Fiecare război a adus un rău tot mai cumplit. Ultimul mare război ar putea aduce nimicirea totală a acestui pământ cu aceşti oameni.
Era deci după primul mare, îndelungat şi crâncen război. Atât peste popoarele învinse, cât şi peste cele învingătoare se abătuse potopul multor rele trupeşti şi sufleteşti.
Marile învrăjbiri dintre oameni, marile tulburări şi răsturnări ale ordinii şi lucrurilor dinainte, marile împrăştieri de oameni dintr-o parte în alta a lumii, marile despărţiri din familii aduseseră atâtea rele şi nimiciseră atâtea bune, încât orice minte sănătoasă privea viitorul cu cea mai mare teamă şi îngrijorare.
Desfrâul, alcoolismul, ura, lăcomia, vorbirea scârboasă şi neruşinată erau unele dintre păcatele ce se întindeau cel mai nimicitor, aducând cu ele valurile negre ale decăderii şi pieirii sufleteşti şi trupeşti, peste tot, în tot mai multe suflete şi familii.
Un alt mare rău, adus de noile aşezări de graniţe , era ura naţională şi şovinismul barbar, care făceau să se duşmănească şi să se lupte oamenii diferitelor limbi din chiar cuprinsul aceleiaşi ţări. Câte încăierări sângeroase, cu morţi şi răniţi, au îndurerat atunci fără nici un folos multă vreme şi multe popoare. Chiar şi poporul nostru.
La ura naţională se adăuga apoi ura politică. Poporul nostru – dezbinat într-o mulţime de partide politice, răsărite din ambiţiile şi din lăcomia unor oameni, care mai totdeauna erau nişte mincinoşi şi înşelători – se agita, se lupta şi se ruina într-o măsură înspăimântătoare.
Şi, ca şi cum toate acestea n-ar fi fost de-ajuns, a mai venit şi lupta confesională, lupta religioasă dintre diferitele culte în care era împărţit poporul, mai adăugându-se apoi şi altele noi la cele vechi.
În privinţa aceasta, între cele două Biserici româneşti din Ardeal, cea Ortodoxă şi cea Greco-Catolică, neînţelegerile confesionale – care, înainte de război, când Ardealul era sub stăpânire ungurească, din motive naţionale, erau adormite – acum, după eliberare, începuseră să se trezească.
Din destul de paşnica lor „convieţuire“ de dinainte de război, cele două comunităţi confesionale româneşti [dintre care cea ortodoxă era majoritară – n. ed.] se pomeniseră acum într-o necruţătoare luptă şi ură confesională. Săgeţile de foc se încrucişau, pline de ură, între Sibiu şi Blaj, cele două centre ale vieţii religioase din Ardeal, unul ortodox iar celălalt catolic. Vechea ură religioasă reizbucnise şi venea să adâncească tot mai mult dezbinarea dintre suflete. Curând s-a adăugat apoi schimbarea calendarului, cu modificarea datei sărbătorilor, creând încă o dezbinare religioasă, cea stilistă!
În învălmăşeala aceasta religioasă, urmările războiului au adus apoi valul noilor crezuri. Oameni veniţi din străinătate au adus sămânţa baptismului, adventismului, milenismului şi a altor crezuri, care, răspândindu-se, întregeau tabloul plin de amărăciune al tuturor dezbinărilor, certurilor şi vraiştei în care se aflau ţara noastră şi poporul nostru. Căci felul în care lucrau atunci aceste mişcări duhovniceşti era dur şi duşmănos. Binele pe care poate că îl făceau acestea unora era nimic pe lângă răul pe care îl făceau tuturor.
O dezorientare totală stăpânea pretutindeni între cei de jos.
Şi o zăpăceală nepăsătoare şi leneşă îi cuprinsese pe cei de sus. Harnice erau numai lăcomia, numai ura, numai păcatul.
Cârciumile erau din ce în ce tot mai multe şi tot mai pline.
Tribunalele pline, închisorile pline, cluburile politice pline. Speculanţii, cămătarii şi îmbogăţiţii din afacerile necinstite ale războiului mişunau pretutindeni.
La sate şi la marginile oraşelor, ţăranii şi muncitorii care purtaseră greul războiului îndelungat şi crâncen, abia întorşi de pe front sau din prizonierat, îşi aflaseră familiile ruinate sau nimicite. Tot ei, care trăseseră din greu la tunul războiului, trebuia să tragă acum la carul păcii, în care se suiseră toţi cei care se numeau „pătură conducătoare“, care se certau pe câştig nemuncit şi pe putere, fără nici o ruşine de lume, fără nici o frică de Dumnezeu şi fără nici o milă de bietul popor.
În tot acest tablou grozav se vedeau tot mai ameninţători vrăjmaşii din afară, care, încurajaţi de haosul dinăuntru, plănuiau sfâşierea ţării noastre, abia înjghebată între noile ei hotare mari, după atâtea secole de jertfă.
Cam aceasta era starea de lucruri din ţara şi din Biserica noastră, când Dumnezeu S-a îndurat să ne trimită Lucrarea Oastei. Când în grădina ţării şi a Bisericii noastre a fost aruncat grăuntele acesta de muştar ceresc.
...Unele minţi treze din Biserica ardeleană, văzând, îngrozite, haosul existent şi gândindu-se cu groază la prăpădul ce putea urma, au început să se frământe în căutarea şi găsirea unor măsuri de oprire a răului şi de îndreptare a lucrurilor, şi glasuri îngrozite au început să strige tot mai alarmant:
– Ce facem? Unde mergem? Unde vom ajunge?
– Înapoi la Hristos!
Era prin 1921.
La conducerea Mitropoliei din Sibiu se afla de curând instalat un tânăr bărbat care părea însufleţit de gânduri mari şi iniţiative frumoase. Fost profesor la Academia Teologică din Sibiu, [cărturar crescut în şcolile Occidentului], văzând noile orientări ale lumii, el venea cu vederi largi şi dorinţe mari, pe măsura noilor trebuinţe cerute de noua situaţie şi de noile vremuri. Era mitropolitul Nicolae Bălan.
Încă de pe vremea când era profesor la „Teologie“, influenţat de tot ce cunoştea înnoitor şi frumos la alte popoare, el se dovedise însufleţit de gânduri mari şi de idei înaintate pentru ridicarea nivelului moral şi duhovnicesc al poporului, printr-o lucrare mai vie şi mai puternică, evanghelică, în Biserică şi în viaţa preoţimii. Toate ostenelile sale erau să scoată din şcoala teologică preoţi cât mai însufleţiţi şi mai plini de zel pentru evanghelizarea poporului. Prin activitatea lor şi mai ales prin viaţa lor, prin exemplul trăirii lor, în mijlocul acelora pe care îi păstoreau.
Cu astfel de gânduri, îndată după instalarea sa ca îndrumător al întregii Biserici Ortodoxe din Ardeal, mitropolitul Bălan şi-a dat şi mai bine seama de întinderea răului şi de graba şi însemnătatea măsurilor noi ce trebuiau luate. Căci, pe lângă primejdia dinăuntru, apărea tot mai ameninţătoare primejdia din afară, a acelora care pândeau dezbinarea ţării şi lucrau cu tot felul de mijloace pentru ruperea unirii noastre şi fărâmiţarea ţării, din nou. Astfel că, pe lângă refacerea morală, se cerea grabnic luptat din toate puterile, pentru sudarea sufletească a tuturor. Pentru salvarea nu numai a sufletelor, dar şi a hotarelor ţării.
Ca unul care îşi dădea atunci bine seama de aceste lucruri, mitropolitul Bălan, simţindu-şi marea răspundere pe care o avea din locul unde se afla, căuta să se înconjoare de colaboratori buni, de oameni de iniţiativă şi suflet, cu care să poată porni cu toată hotărârea la muncă şi luptă, pentru stăvilirea răului şi îndreptarea lucrurilor.
După o serie de lungi consfătuiri, s-a ajuns la adoptarea unui plan de măsuri, printre care în primul loc era iniţierea unor acţiuni cultural-religioase, ceva mai adânci şi mai puternice decât cele cunoscute mai înainte prin Asociaţia «Astra» din Ardeal.
S-au luat hotărâri să se înfiinţeze asociaţii cultural-religioase pentru tineret, pentru femei, pentru intelectuali...
Să se insufle o nouă viaţă vechii asociaţii «Astra».
Să se tipărească şi răspândească mereu mai multe cărţi şi publicaţii moral-religioase.
Să se înfiinţeze cămine, biblioteci, să se organizeze şezători şi conferinţe, toate cu scop moral-educativ şi cultural-patriotic...
S-au împărţit, pentru munca asta, funcţii, roluri, însărcinări...
Dar, în cadrul tuturor acestor măsuri, cel mai grabnic se impunea nevoia unei gazete purtătoare a acestor gânduri şi îndrumări în pătura cea mai largă a poporului, în lumea satelor româneşti, care alcătuia grosul populaţiei ţării. De acolo, de la sat, a pornit totdeauna ceea ce a fost sănătos şi cutezător în istoria noastră. Şi de acolo trebuie să pornească şi acum înnoirea şi înălţarea spre lumină şi mântuire.
Dar pentru orice acţiune îţi trebuie mai întâi un om.
Cu cât acţiunea este mai însemnată, cu atât omul trebuie să fie mai potrivit pentru ea, mai corespunzător ei.
Şi Dumnezeu, Care veghează necurmat asupra planurilor Sale spre a le aduce la îndeplinire, intervine totdeauna la timpul potrivit, săvârşind minunea Sa, ca şi cum totul ar fi firesc, normal, obişnuit. Ca şi cum omul ar fi acela care face şi care alege, nu Dumnezeu.
El, Dumnezeu, a făcut ca gândurile mitropolitului Bălan, când a fost vorba despre gazetă şi acţiune, să se îndrepte şi să se oprească asupra unuia dintre cei mai buni studenţi ai săi de la Academia Teologică a Sibiului, şi care era acum preot şi scriitor tânăr pe undeva prin satele Munţilor Apuseni.
Peste faţa şi peste viaţa acelui student al său, fostul profesor văzuse atunci Semnul cel rar şi sfânt al Harului divin.
Un simţământ tainic şi puternic îl apropiase de acest tânăr puţin la trup dar uriaş la suflet. Şi o adâncă legătură duhovnicească i-l apropiase cu deosebire dintre toţi studenţii săi pe tânărul acesta.
Ca o revelaţie cerească i-a venit gândul şi îndemnul: Singur acest suflet ar putea fi în stare să facă munca aceasta aşa de fierbinte şi de mare cum se cere să fie făcută printr-o gazetă înnoitoare.
Pentru salvarea din prăbuşirea spre care mergem grabnic, trebuie neapărat o jertfă.
Şi jertfa aceasta nu poate fi decât el.
Îl va chema deci aici la Sibiu, neîntârziat!
Aşa împlinesc oamenii planurile lui Dumnezeu, pe care nu le pricep şi nu le doresc, crezând că şi le pun la cale pe ale lor.
Slăvit să fie Domnul!
Meditaţii:
IZVOR SLĂVIT

Izvor slăvit ţâşnit prin lupte,
de-adânc dinspre părinţi sărmani
ai curs cu jertfe ne-ntrerupte
prin răzvrătiri şi-ntre duşmani.

Tu n-ai aflat croită Calea,
ci singur ai trudit ne-nfrânt
şi îndelung să curăţi Valea
pe care-a curs Trecutul Sfânt.

Dorim cu unde-mbelşugate
în cântec clar să curgi frumos,
umplând câmpii nemăsurate
cu dulce rod pentru Hristos.

În Ziua Lui cea Strălucită,
când va veni, mărit, Iisus,
cu toată slujba ta-mplinită
să mergi la Slava Lui de Sus.

*

Domnul nostru Iisus Hristos voieşte ca fiecare creştin să fie lumii dascăl spre învăţătura cea bună,
aluat spre dospirea sănătoasă,
sare pentru împiedicarea stricăciunii
şi lumină spre mântuire, aşa cum este El...
Şi numai acela care este aşa este cu adevărat un creştin care lucrează mântuirea,
pentru sine şi pentru alţii.
Sf. Ioan Gură de Aur
_________________
Slăvit să fie Domnul!

[Matei Vasilică]

2. GRÂUL CEL CARE MOARE

Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur. Dar, dacă moare, aduce multă roadă...“ (Ioan 12, 24).
Astfel, „moartea“ grăuntelui de grâu începe chiar din clipa când primeşte să fie aruncat în brazdă.
El nu moare dintr-o dată, dar moare în fiecare zi câte puţin, prin munca şi lupta pe care le duce spre rodul pe care îl pregăteşte.
Rodul va apărea numai atunci când jertfa grăuntelui semănat va fi dăruită în întregime...
În vremea când la Mitropolia Sibiului se făceau astfel de planuri şi se întocmeau astfel de hotărâri, în comuna Vidra de Sus, din Munţii Apuseni, satul lui Avram Iancu, trăia „grăuntele de grâu“ şi vieţuia „jertfa“.
Grăuntele şi jertfa se numeau atunci tânărul preot Iosif Trifa.
Se născuse în ziua de 3 martie, anul 1888, în satul Certege, de lângă Câmpeni, în judeţul Turda, ca al patrulea fiu dintre cei şase ai familiei de ţărani Dumitru şi Ana Trifa.
Primul lor fiu era Ioan, al doilea, Nicolae. Aceştia amândoi au trăit, au murit şi au fost îngropaţi acolo în satul natal, Certege.
Al treilea fiu a fost Constantin, ajuns învăţător, până la urmă, în Sibiu, unde a trăit, având două fete. Apoi a murit.
Al patrulea a fost el, Iosif.
A cincea a fost o fată, Sofia, care a trăit şi a murit la Cluj.
Al şaselea şi ultimul a fost Dionisie, născut în anul 1894.
La vremea când scriem aceste gânduri, Dionisie încă trăieşte. Şi unele lucruri privitoare la trecutul familiei lor, înainte de a le scrie aici, de la el le-am cules. Şi cu gura lui mi le-a spus.
Dumitru, tatăl copiilor, avea o fire obişnuită. Dar soţia lui, Ana, era o femeie adânc evlavioasă şi plină de credinţă. Era singura din sat care, pe vremea aceea, avea în casa ei Cuvântul lui Dumnezeu, Psaltirea, de unde citea şi se ruga mereu cu putere şi cu lacrimi.
Dintre toţi copiii ei, Iosif era singurul care semăna cel mai mult cu mama, atât la înfăţişarea din afară, cât şi la suflet. Din pricina asta, mama ţinea la el mai mult ca la oricare dintre ceilalţi copii ai ei, arătând asta nu numai prin cuvinte, ci şi prin toate purtările ei faţă de Iosif. Toţi ceilalţi fraţi vedeau bine că Iosif era cel mai iubit de mama.
Dar, la un an după naşterea lui Dionisie, adică în anul 1895, buna şi evlavioasa mamă a lui Iosif a trebuit să moară. Cauza văzută a morţii ei a fost o întâmplare nefericită. Iat-o:
În casa lor de ţărani de munte, creşterea vitelor era unul din mijloacele de existenţă, ca şi al celorlalţi săteni. Vacile cu lapte erau mulse dimineaţa şi seara, când mergeau şi veneau de la păşune. Mulsul vacilor îl făceau de obicei femeile.
Într-una din zilele acelui an, Ana, mama lui Iosif, tocmai mulgea vaca. Copilul Iosif, care avea atunci şapte ani, şedea pe treptele casei şi se uita la mama lui şi la vacă. Dintr-o dată, văzu cum dintre celelalte vaci din curte se repede spre ea un tăuraş tânăr pe care nimeni nu-l ştia că împunge.
Mama, aplecată la muls, a fost izbită pe neaşteptate de taurul înfuriat. Apoi luată în coarne şi trântită la pământ, zdrobită cu capul şi călcată în picioarele acestuia.
Copilul, înspăimântat, începu să strige şi să plângă. Dar, până să vină tata şi alţi oameni spre a-l alunga pe taurul înnebunit şi furios, mama era aproape moartă.
Au luat-o pe braţe şi au dus-o în casă.
Au făcut pentru ea tot ce se pricepeau pe atunci, dar, după câteva zile, Iosif şi fraţii lui nu mai aveau mamă.
În zilele zăcerii mamei, toţi copilaşii stăteau nemângâiaţi şi plângând în jurul patului ei, fiecare întrebând-o cu ochii în lacrimi de zeci de ori:
– Mamă, te mai doare?
Iar mama, adunându-şi ultimele puteri, le spunea cu glasul tot mai stins, ca dintre săgeţi de foc:
– Nu, dragii mamei, nu mă mai doare. Şi îi privea pe rând în ochi, pe toţi.
Ochii cei mai trişti şi inima cea mai zdrobită erau ale lui Iosif. Mama vedea şi simţea bine aceasta. Tot timpul zăcerii ei, el a stat aproape neclintit în picioare, lângă patul ei, privind-o cu presimţirea celei mai mari dureri şi aplecându-şi capul pe aşternut, lângă sânul ei.
Sub perna mamei, Iosif vedea şi acum Psaltirea sfântă de care mama lui nu se despărţise niciodată şi din care el o văzuse de atâtea ori citind şi rugându-se cu multe lacrimi.
Într-o clipă, mama, simţind bine că ea va muri curând, pe când Iosif stătea iarăşi lângă ea, întinse cu greu mâna ei slăbită şi, luând Psaltirea de sub pernă, o sărută cu lacrimi. Apoi, punând-o pe braţele lui Iosif, îi zise cu glasul încet şi întretăiat de suspine:
– Tu, dragul mamei, vei fi un copil al lui Dumnezeu şi un slujitor al Lui. Văd pe faţa ta Semnul că El te-a ales să fii al Său. Ţine Psaltirea mamei! Din ea să înveţi să-L iubeşti pe Domnul şi să te rogi Lui. Eu mă duc la El şi nu mai am nevoie de ea. Dar tu să o iubeşti mai mult decât orice avuţie din lume, că în ea va fi mântuirea ta şi a multora, prin tine...
Şi mama, cu ultima ei putere, cuprinse capul lui Iosif. Cu ochii scăldaţi în lacrimi, îl sărută pentru ultima dată şi cu ultimul ei sărut. Apoi, îşi lăsă sfâşiată ca-pul pe pernă şi închise ochii, abia mai putând răsufla dintre dureri.
Iosif, cu Psaltirea mamei în braţe, simţi ca şi cum i s-ar rupe adânc şi puternic inima, dintr-o dată. Un plâns sfâşietor şi neoprit i se slobozi. Din ochii lui îndureraţi porniră şiroaie de lacrimi, udând cămaşa mamei, deasupra inimii care abia mai pâlpâia. Deasupra inimii care singură l-a iubit pe el atât de mult şi l-a putut înţelege cu adevărat.
Ce cutremurător moment a fost acesta şi cât de neuitat i-a rămas copilului pe toată viaţa lu! Mai târziu, el va scrie atât de mişcător despre Psaltirea mamei şi despre cuvintele ei din urmă...
În ziua următoare, mama era în sicriu.
Durerea aceasta a fost cea dintâi care s-a aşezat pe inima lui Iosif, pentru toată viaţa, ca o lespede grea. O, câte de acestea vor mai fi, până la cea din urmă!
După moartea mamei, copiii au rămas în grija tatălui, care acum trebuia să le fie şi mamă. Acest om, cinstit şi harnic în afară, s-a arătat nespus de bun şi iubitor înăuntrul casei lui, crescându-şi copiii orfani de mamă după cât se pricepea el de bine.
Dar treburile dinăuntru ale casei erau cât se poate de grele şi el, încă destul de tânăr, n-a putut rămâne multă vreme singur.
Pe Dionisie, copilul cel mai mic, rămas abia de un an de mama lui, l-a dat „de suflet“ unui frate al său din Câmpeni, frate care n-avea copii şi care dorea să-l înfieze.
Iar ca să-i poată creşte pe ceilalţi şi-a căutat şi găsit o femeie bună, anume Ruxanda, din Vidra, satul lui Avram Iancu – şi s-a recăsătorit.
Aceasta, a doua mamă a copiilor, Dumnezeu a vrut să fie la fel ca prima, un suflet credincios şi bun. Ea, nemaiavând copii şi fiind o femeie cu frica lui Dumnezeu, i-a iubit din toată inima pe copiii soţului ei, ca şi cum ar fi fost şi ai ei.
Ce duios îşi aminteşte Părintele Iosif, până la sfârşitul vieţii lui, de dragostea acestei a doua mame, care l-a iubit pe el aproape tot atât de mult ca mama lui cea adevărată. Dragostea ei a mai îndulcit amărăciunea zilelor copilului şi i-a uşurat mult povara anilor de mai târziu.
Chiar şi Dionisie, care acum are peste 78 de ani , îşi aminteşte totuşi şi el despre această mamă bună, cu multă dragoste şi recunoştinţă.
Dionisie nu stătea atunci la casa părintească din Certege, venea numai uneori, vara, prin vacanţele lui şcolare, fiind înfiat de unchiul său şi locuind în Câmpeni. Dar, chiar şi din aceste răstimpuri mai scurte petrecute acasă, are numai amintiri frumoase despre această mamă, care, la fel ca prima pe care abia o ştiuse, îl avea cel mai drag tot pe Iosif, copilul blând, care avea asupra sa atât de vădit Semnul ceresc.
De la Dionisie, cum am spus, am aflat multe din cele scrise aici, care, fie că nu mi le spusese Părintele Iosif, fie că de-atunci le uitasem.
Purtarea lui Iosif, inima lui, toată înfăţişarea sa îi cuceriră inima acestei de-a doua mame – şi ea îi spuse într-o zi soţului ei:
– Dumitre, Iosif este fiul meu. Pentru el eu vreau să fac totul. Vreau ca el să meargă la şcoală, să se facă preot şi să vină să slujească în satul părinţilor mei.
Aşa a şi făcut.
Primele patru clase primare Iosif le-a făcut la şcoala din satul snatal, Certege, mergând pe jos, adesea prin frig şi ploaie, cei 8 km, la şcoală şi înapoi.
După aceea, părinţii voiau să-l dea mai departe, la o şcoală mai înaltă... Această şcoală le părea lor a fi, cea mai potrivită, gimnaziul de la Beiuş.
Acolo, tânărul Iosif a mai învăţat alţi patru ani, fiind mereu unul dintre elevii cei mai silitori şi preţuiţi.
Ca să se vină de la Certege până la Beiuş, la şcoală, sau ca să se meargă de acolo până la Certege, trebuia să se treacă, pe jos, peste munţii care despart aceste două depărtări. Tânărul Iosif făcea şi el aceste drumuri împreună cu convoaiele de consăteni ai săi, moţii, care veneau la „ţară“ cu cercuri şi cu ciubere. Sau se întorceau cu desagii plini de grâu şi porumb încărcaţi pe caii lor mici de munte.
Aşa a făcut el şi cei patru ani de la Beiuş, cu hrană de acasă sau de la gazde sărace, în multe lipsuri şi greutăţi. Însă multe amintiri rămaseră neşterse în sufletul lui Iosif din aceşti ani cu călătorii care durau zile şi nopţi peste munţi, acasă şi înapoi la şcoală, în cei patru ani trăiţi aici.
La vechiul gimnaziu românesc din Beiuş, care era unul dintre cele mai însemnate din Ardeal, pe vremea aceea, tânărul Iosif era printre cei mai buni la învăţătură. La inspecţii sau întreceri, el era adesea cel care salva situaţia clasei sale şi, uneori, chiar a şcolii.
Sentimentele lui patriotice, căldura inimii şi ascuţimea minţii sale l-au făcut curând iubit şi preţuit tuturor, ajungând a fi considerat ca un fel de purtător de steag între colegii săi.
Din vremea de atunci, se păstrează un document care este de o mare însemnătate în a întări ceea ce am spus şi vom mai spune aici cu privire la acest mare suflet al neamului nostru şi al credinţei noastre. E vorba despre un document publicat în revista «Spre Lumină», din Iaşi, în anul 1906, şi care era o scrisoare adresată de „studentul“ Iosif Trifa, din clasa a VII-a a gimnaziului din Beiuş (Belenyes), la 1 martie 1906, ca din partea ultimei clase a şcolii româneşti din această parte a Ardealului subjugat de stăpânirea maghiară – către un alt student din ultima clasă a unei astfel de şcoli din Moldova, elevul Leon George (fost mai târziu ministru la Bucureşti), dar atunci elev, în clasa a VII-a, al Liceului Naţional din Iaşi.
Cineva, scriind mult mai târziu despre aceasta, spunea următoarele:
„...E o scrisoare istorică. Ea se produce în anul şi în luna în care la Teatrul Naţional din Bucureşti se dădea «lupta pentru limba românească», de către tineretul naţionalist, sub flacăra entuziasmului creator al D-lui Iorga. Scrisoarea aceasta poartă o pecete de mare valoare documentară pentru acela care era să fie «chemat» de la Vidra pentru marile rosturi ale unei mişcări unice în istoria Bisericii româneşti. Cititorii vor aprecia, după acest document al unui şcolar, dacă el a fost, cum s-a spus în «Lumina satelor», «creaţia» cuiva de acolo, sau a fost cu mult înainte «creat» pentru rosturile naţionale şi duhovniceşti ale frumoasei mişcări, «Oastea Domnului».
Toate «judecăţile» ce caută să-l doboare din inima noastră se vor izbi, ca de o stâncă, de cultul «moşilor şi strămoşilor» acestui vas ales din Munţii Apuseni, de «conştiinţa iubirii de neam deplin dezvoltată» într-o vreme de robie, de vibraţia acestui «fiu de ţăran român din ţara şi satul lui Iancu şi Horia» peste care, cum spune Neemia, «s-a văzut de toţi mâna cea bună a lui Dumnezeu».
Şi acum iată scrisoarea mult-grăitoare:
«...Gimnaziul nostru, care a devenit şi devine tot mai străin, a intrat anul acesta în corespondenţă cu două licee din România (T. Severin şi Bârlad). Şi azi, noi, care luptăm între viaţă şi moarte, intrăm în corespondenţă şi intimă legătură cu fraţii noştri de la marele liceu din Iaşi. Da, numai cuvinte de laudă putem să vă aducem pentru interesul ce-l arătaţi faţă de noi, cei despărţiţi în decursul vremurilor, prin vitrege hotare politice, nu însă „în cuget şi simţiri“. Bună, foarte bună idee a avut acela care a propus corespondenţa cu noi, ca şi când ar fi ştiut că aici dulcea limbă românească şi tot ce e român ocupă locul din urmă.
O faptă potrivită aţi făcut deci adresându-vă aici, unde mulţi mai tare iubesc o limbă şi o literatură străină. Străinii până acolo au mers, încât şi din acest sărac Institut au scos limba românească. Numai două ore la săptămână sunt consacrate studiului limbii noastre. Deşi suntem câţiva tineri în care e pe deplin dezvoltată conştiinţa iubirii de neam, limbă şi literatură, totuşi trebuie cu durere să spun că mulţi, având cultură străină şi cei mai mulţi nici una, stau înapoi, ba tare înapoi...
Cât despre mine, află că sunt fiu de ţăran român, din ţara şi satul lui Iancu şi Horia. Ţinutul în care m-am născut e curat românesc. Deşi în şcoală m-am întâlnit cu o limbă şi cultură străine, eu am rămas pe lângă dulcea limbă vorbită de moşii şi strămoşii mei şi, pe cale privată, am studiat şi studiez cu multă plăcere literatura noastră.
Cu acestea – mângâiat în sufletul meu că totuşi este cineva care îşi aduce aminte de noi, cei străini în Institutele noastre, mulţumindu-vă şi rugându-vă să vă aduceţi aminte şi mai departe de noi, pe care soarta vitregă ne-a adus în trista poziţiune de azi – rămân, salutându-vă cu iubire frăţească.
Iosif Trifa – student în clasa a VII-a
Gimnaziul din Beiuş – Belenyes (Biharmegye)»“

Apoi adăuga:
„Tânărul I. Trifa, de la gimnaziul din Beiuş, din 1906 a crescut în înţelegerea iubirii de neam şi în iubirea lui Hristos. Pentru că a fost «grâu deplin în spic», pentru aceea a şi fost chemat la o «lucrare mare».
Cu 17 ani mai târziu, ca oarecând prin Neemia, Dumnezeu a dat prin «gornistul» nostru, Părintele I. Trifa, Ţării şi Bisericii noastre o mişcare de trezire cu ecouri atât de largi în inimile tuturor.
Prin mâna lui binecuvântată s-a petrecut, mai mult ca totdeauna, în straturile poporului, partea cea de consolidare sufletească, de care se simţea atâta nevoie. E un fapt cultural de mâna întâi.
Prin foile redactate de el, s-a făcut auzită strigarea lui desluşită contra ticăloşiei neamului. Lupta contra alcoolismului, bunăoară, este o pagină de biruinţă naţională, datorită acestui om.
Aşijderea, noi am auzit de la dânsul, mai răspicat decât de la oricare altul, «pentru ce este părăsită Casa lui Dumnezeu» (Neemia 13, 11). Şi cum că aşa este o mărturisesc bisericile umplute de «ostaşi» după auzirea «trâmbiţei».
Ba, încă (după cunoştinţa ce avem), în luptele «sângeroase» dintre cele două Biserici din Ardeal, Sf. Sa a fost singura punte de întoarcere spre matcă prin această binecuvântată mişcare.
Cei care vor îndrăzni – acum şi totdeauna – să tăgăduiască aceste realităţi naţionale vor fi «înfruntaţi şi ruşinaţi, că fără cuvânt au pregătit laţul pentru mine, fără cuvânt au săpat o groapă sufletului meu» (Psalm 35).
«Trudeşte, făcătorule de bine,
Veni-vor, roiuri, alţii după tine
Şi vor culege rodul, bogăţia,
Tu fii ostaşul jertfei mari, depline,
Ca dintr-un bob să odrăslească mia,
Cu sângele tău cald stropeşte glia.»
(Sămănătorul – de Al. Vlahuţă)
Strigă, trâmbiţaşule, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, strigă înaintea Domnului, ca Neemia: «Adu-Ţi aminte de mine, Dumnezeul meu, pentru acestea şi nu şterge faptele mele evlavioase pe care le-am făcut pentru Casa Dumnezeului meu şi pentru cele de păzit ale ei» (Neemia 13, 14).“
Acel ce scria atunci aşa, în «Isus Biruitorul» nr. 25, din 16 iunie 1935, era I. Gr. Oprişan.

De la gimnaziul din Beiuş, se obişnuia atunci să se treacă la „Teologie“, ori la Arad, ori la Sibiu, unde tinerii erau pregătiţi atât ca preoţi, cât şi ca învăţători pentru satele şi oraşele ardelene.
Dar, înainte de plecarea la „Teologie“, au mai avut loc discuţii în casa părinţilor de la Certege.
Tata ţinea să-l facă pe Iosif nu preot, ci avocat.
Mama cea nouă a copilului însă, îndemnată de acelaşi tainic gând ceresc ca şi mama lui cea bună, nu lăsa după tatăl, ci ţinea sus şi tare cum zisese de la început:
– Iosif să se facă preot! – voia ea hotărâtă. Eu voi cheltui cu el din averea de la părinţii mei, până va sfârşi şcoala!
Şi, până la urmă, aşa a şi rămas, cum a zis ea.
Preotul din satul Certege, acum bătrân, anume Cotişel, sprijinea şi el gândul mamei, mai ales că, având o nepoată cam tot de aceeaşi vârstă, se gândea s-o facă, până la urmă, preoteasa lui Iosif şi să-i aşeze în locul şi în averea lui.
Dar, în timpul acesta, planul Domnului era altul.
Iosif s-a îmbolnăvit nu numai de un reumatism general, ci şi de o boală destul de gravă ce se localizase la gât. A urmat un timp îndelungat de zăcere la pat, cu alergări pe la medici şi cu tratamente pe la staţiunea Bazna, dar nu părea a se uşura cu nimic starea bolnavului.
În vara celui de-al doilea an de boală, buna mamă era din nou cu Iosif la Băile Bazna, plângându-se şi întrebând în toate părţile de un leac vindecător. Acolo, la băi, a găsit ea pe un medic francez. Mama, îndurerată, i s-a plâns, arătându-i copilul suferind şi cerându-i un sfat.
– Te rog, domnule doctor, dacă ştii să-i faci ceva ca să se vindece, eu plătesc oricât! – se ruga cu lacrimi mama. Doresc ca el să fie preot. Şi tocmai gâtul lui este bolnav.
Bunul medic a făcut ce a ştiut el, dar mai mult a făcut puterea lui Dumnezeu. Iosif s-a vindecat şi, astfel, toamna următoare el putu să plece la „Teologie“.
Dar, în timpul bolii, tânărul slăbise mult. Nepoata preotului Cotişel, văzându-l slab şi bolnăvicios, s-a răzgândit. Iar după ce s-a răzgândit nepoata, s-a răzgândit şi unchiul ei. Până şi tatăl lui aproape îşi pierduse orice nădejde şi era gata să se răzgândească şi el. Numai mama, nu. Ea era plină de credinţa că asta este voia lui Dumnezeu şi stăruia neapărat ca Iosif să nu se lase de teologie.
Şi stăruinţele credinţei ei au învins din nou.
Dar suferinţa se încuibase în trupul plăpând al lui Iosif şi nu-l va mai părăsi până la sfârşit. Sub o formă sau alta, suferinţa l-a ţinut în şcoala ei mereu, pregătindu-l deplin pentru misiunea pe care i-o rânduise Dumnezeu, în tainicul şi minunatul Său plan mântuitor.
Ce minunat va scrie el mai târziu despre marele rost al suferinţei în viaţa lui! „Căci fără de ea – va spune el – eu n-aş fi putut niciodată înţelege şi cunoaşte Taina Crucii şi Jertfei Scumpului meu Mântuitor. Fără şcoala suferinţei, nimeni n-a putut pătrunde nici în inima lui Dumnezeu, nici în inimile oamenilor“
Până acum suferinţa îl chinuise numai în suflet şi pe din afară, acum îi intrase şi înăuntru, în trup.
Academia Teologică îi putea scoate pe absolvenţii de la sate cu două diplome: şi de preot, şi de învăţător. Unii erau slujitori şi ai bisericii şi ai şcolii. Şcolile, fiind atunci confesionale, ţineau tot de biserică. Învăţătorul era şi cântăreţ de strană. Trebuinţele fiind mari, iar învăţători puţini, multe şcoli aveau drept învăţător pe preotul satului. Sau pe soţia acestuia.
Dar anii au trecut. Tânărul Iosif, terminând Teologia la Sibiu, se întoarce acasă la Certege, unde aştepta desfăşurarea viitoare a lucrurilor privitoare la el.
Împins de un puternic îndemn lăuntric, el folosea acum din plin orice clipă pentru citit, pentru rugăciune, pentru meditaţie, pentru scris. Deşi slăbuţ şi suferind încă, luând cartea sub braţ, ieşea la deal, spre munţi, iar acolo, printre brazi şi păsări cântătoare, slăvea pe Dumnezeu şi se adâncea în cunoaşterea Sfântului Său Cuvânt.
Psaltirea mamei lui îi era mereu nedespărţită. O săruta, strângând-o la inima lui şi, aducându-şi cu lacrimi aminte, o citea şi o iubea, pătrunzând-o din ce în ce tot mai mult. Nu numai pentru preţul ei cel scump căpătat prin dragostea şi credinţa mamei lui, ci, mai ales, pentru nebănuitul preţ pe care îl avea ea acum şi pentru el ca semn şi cuvânt al Dragostei Dulcelui său Mântuitor, Iisus Hristos.
Acolo, în munţi, singur numai cu Domnul, între brazii şi florile munţilor cunoscuţi, tânărul Iosif şi-a petrecut, în vara aceea, cele mai liniştite ceasuri de rugăciune şi meditaţie, în genunchi pe iarba aspră, cu Psaltirea mamei strânsă lângă inima lui, cu ochii îndreptaţi spre cerul unde era acum mama sa şi cu lacrimile fierbinţi ce i se prelingeau pe obraji, picurând pe scumpa carte, sărutată cândva de buzele sfinte ale mamei neuitate.
Cuvintele din urmă ale mamei sale bune îl urmăreau mereu. I se întipăriseră în minte cu nişte litere de foc şi îi răsunau tot mai puternic în inimă, ca o poruncă venită din cerul şi din mormântul unde o ştia:
– Ţine Psaltirea mea... învaţă din ea să-L iubeşti şi să te rogi lui Dumnezeu... În ea va fi mântuirea ta şi a multora...
Dumnezeu să te binecuvânteze, scumpă şi dulce mamă, acolo unde eşti tu acum, împreună cu scumpul tău fiu, Iosif, peste care tu, cea dintâi, ai văzut Semnul ceresc şi pe care tu ai ştiut să-l pregăteşti în aşa fel, încât Dumnezeu să-l poată alege pe el, slujitorul şi sufletul cel mai potrivit, spre a-l folosi apoi pentru slava Numelui Său şi pentru mântuirea unor atât de mari mulţimi de suflete!
Ca unul dintre acei mulţi-mulţi, care am aflat calea mântuirii prin chemarea fiului tău, Iosif, bună şi iubitoare mamă, mă rog şi eu cu lacrimi Domnului nostru Iisus Hristos să-ţi facă parte, la Dreapta Lui Slăvită, de toate fericirile făgăduite, Acolo, acelora care au ajutat pe mulţi să se mântuiască. Fiindcă în jertfa unui fiu sfânt este o atât de mare parte din jertfa unei mame sfinte.
Dar la partea tăcută şi ascunsă a mamei gândesc prea puţini.
„Mântuirea ta şi a altora“ – îi zisese mama.
Tânărului Iosif i se limpezea acum tot mai luminos adevărul acesta: că propria sa mântuire este legată de munca şi lupta lui, spre a-i putea mântui pe alţii.
El se pregătea pentru slujba preoţiei.
Şi ce altceva, oare, este slujba aceasta decât o totală dăruire în munca şi în lupta de a-i mântui pe aceia la care va fi trimis?...
Un puternic cutremur sufletesc se făcu în fiinţa sa, şi conştiinţa răspunderii pentru mântuirea tuturor celor din jurul său începu să i se trezească neliniştitoare şi puternică.
Frământările sufleteşti îl duceau la rugăciune, iar rugăciunea la meditaţie.
Din aceste meditaţii începură să se închege în inima lui gândurile şi planurile viitorului său.
Slăvit să fie Domnul!

Meditaţii:

SCULAŢI VOI, TOŢI

Sculaţi voi, toţi, fiii Credinţei,
de Adevărul Sfânt aprinşi,
şi datoria conştiinţei
să vă înalţe neînvinşi!

Sculaţi pentru Hristos,
lăsaţi tot ce-i de jos,
prin Duhul Sfânt să vă-nnoiţi,
de vreţi cu El să fiţi!

Vă lepădaţi de necredinţă,
născuţi din nou pentru Hristos,
urând cu-ntreaga-vă fiinţă
tot ce-i nedemn şi ruşinos.

Deplin crezând, nălţaţi privirea
şi inima spre Dumnezeu,
îndepărtând din voi pornirea
de robi ce trag păcatul greu!

Deschideţi ochii viu, să vază
şi să urmeze ce-i frumos –
şi, până viaţa nu-ncetează,
nu staţi din lupta lui Hristos!

Ne-nvinşi, în numele Luminii,
luptaţi sub Sfântul Crucii Semn
şi nu staţi până-n calea vinii
mai umblă-un singur om nedemn.

CONŞTIINŢA MISIUNII

Conştiinţa misiunii pentru care te-ai născut –
misiunea ta şi-a Cauzei care-ţi este steag şi scut,
misiunea pentru care legământ de jertfă-ai pus –
sfântă trebuie să-ţi fie cum e soarele de sus.

Ţelul unic pentru care ai rostit solemn cuvânt
clar
şi-aprins
şi drept să-ţi fie,
luminos
şi ’nalt
şi sfânt.
Viaţa şi puterea-n lume pentru-aceasta ţi s-au dat;
misiunea Cauzei sfinte ţină-ţi sufletul legat.

Pentru tine tot ce-i viaţă şi religie şi crez,
în trăirea misiunii Cauzei sfinte să le vezi.
Strâns legat de-ai tăi, spre ţintă, fii cu legături de fier;
misiunea ta să-ţi fie sfântă, căci o ai din Cer.



*


În zadar tăiem crengile şi lăstarii păcatelor din afară, dacă înăuntru, în inimile noastre, rămân rădăcinile care fac să crească din nou.
Trebuie să scoatem rădăcinile păcatelor din inimile noastre, prin voinţa noastră şi Harul lui Hristos.

Sf. Grigore cel Mare



Cel ce ştie să se roage bine, acela va şti şi să trăiască bine pentru Dumnezeu.

Fericitul Augustin
_________________
Slăvit să fie Domnul!

[Matei Vasilică]

3. ÎNCEPUTUL CHEMĂRII

În vremea asta, şcoala din Vidra de Sus, satul lui Avram Iancu, din care se trăgea cea de-a doua mamă a lui Iosif, rămăsese fără învăţător.
Mama, grijulie faţă de Iosif, îşi avea planurile ei.
Ea puse la cale, prin fraţii şi prin rudeniile pe care le avea în satul lui Avram Iancu, să-l cheme pe Iosif deocamdată ca învăţător acolo. Preot nu putea fi sfinţit decât după căsătorie, iar Iosif încă nici nu se gândise la acest pas.
Era cu vreo câţiva ani înainte de primul mare război, când proaspătul teolog primi chemarea pentru slujba de învăţător în Vidra de Sus. Satul era alcătuit din mulţi locuitori, moţi săraci, cu căsuţele din lemn de brad aşezate pe Valea Arieşului, dar şi cu multe alte căsuţe răspândite pe sus, pe dealurile şi văile munţilor, până departe sub păduri.
Pe lângă îndatoririle şcolii, satul sărac de moţi avea atât de multe alte nevoi.
Tânărul învăţător – cu inima lui curată şi plină de milă faţă de marile şi multele dureri de tot felul ale celor între care venise – le vedea, suferea pentru ele şi căuta din toate puterile lui să le uşureze.
În vremile de pace, marea mulţime a bărbaţilor din satul Vidra, ca şi din toate satele de moţi, nu era pe acasă. Erau unii la pădure, făcând ciubere, scânduri, şindrile... Alţii, duşi cu acestea, încărcate pe căruţe sau pe cai, până departe, prin satele şi târgurile câmpiilor ţării, unde le schimbau pe „bucatele“ ce le aduceau apoi, în schimbul ciuberelor, la familiile lor. Alţii erau răspândiţi până cine ştie unde, pe la felurite munci prin ţară, ca să-şi câştige pâinea zilnică pentru ei şi ai lor. Căci în sat, în afară de lemne şi iarbă, nu se făcea mai nimic. Pe vremea aceea, moţii mergeau pe jos, cu ciubere, până pe la Budapesta, până pe la Viena...
În Vidra, bătrânii, văduvele, bolnavii, orfanii şi cei care nu mai aveau pe nimeni erau destui. Iar oamenii aceştia, de care cam toţi se feresc, îndată ce au cunoscut că tânărul învăţător îi iubeşte şi îi ajută, erau zi şi noapte pe capul lui, fiecare rugându-l câte ceva.
O mare parte din vremea şi din puterea lui şi-o cheltuia citind scrisorile celor plecaţi şi scriindu-le înapoi, căci femeile şi bătrânii aproape nici unii nu ştiau carte.
Alţii veneau la el cu plângeri şi cereri, fiind nedreptăţiţi de autorităţile străine.
Alţii, înfometaţi şi goi, veneau pentru un ban sau pentru o haină. Nu ieşeau unii până ce intrau alţii.
Dar, deşi ocupat peste măsură cu treburile lui şi cu nevoile altora, totuşi învăţătorul Iosif nu uita rugăciunea şi meditaţia. El simţea că tocmai acum, în mun-ca şi lupta cea grea în care a ajuns, are mai multă nevoie de puterea şi de lumina pe care o primea prin părtăşia cu Dumnezeu în meditaţie şi reculegere.
Trăirea în mijlocul poporului şi faptul că lua parte atât de dureros şi de adânc la toate nevoile trupeşti şi sufleteşti ale celor mai sărmani şi mai nefericiţi dintre fiii neamului său îi zguduia sufletul. Şi îi deschidea tot mai adânc ochii asupra marilor trebuinţe ale bieţilor oameni şi asupra arzătoarelor lor nevoi, pentru care va trebui de acum să-şi dăruiască şi el viaţa.
Multele nedreptăţi ce li se făceau oamenilor de către legiuitorii străini...
multa nepăsare vinovată a celor care erau datori să ajute la îndreptarea relelor, dar nu ajutau...
multul întuneric al neştiinţei de carte sau al neştiinţei despre mântuirea sufletelor lor, în care erau lăsaţi bieţii oameni...
multele rele, păcate şi boli care bântuiau familiile şi vieţile acestor neajutoraţi,
toate acestea îi frământau şi îi îndurerau sufletul lui Iosif, care suferea pentru fiecare în parte şi pentru toţi împreună.
Bieţii oameni, care abia îşi mai puteau purta necazul lor singuri, îndată ce simţiră că învăţătorul lor este omul lui Dumnezeu, veneau, fiecare să se uşureze pe sine, aruncându-şi necazul asupra lui. Şi el le primea şi se încărca cu toate ale tuturora.
Multe necazuri a avut a păţi el cu autorităţile străine de atunci, pentru binele pe care lupta să-l facă sătenilor lui nedreptăţiţi şi săraci.
Însă curând satul rămăsese şi fără preot. Atunci, toată mulţimea poporenilor, adunată în mijlocul satului strigă într-un glas:
– Domnul învăţător să ne fie preot!
Era pe la sfârşitul anului 1911.
S-a aranjat în grabă căsătoria tânărului Iosif cu o fată, Iuliana, fiica unui nepot al lui Avram Iancu, anume Iosif, dar înfiată de un frate al acestuia, pe nume Alexandru.
Nunta s-a ţinut în sat, la familia miresei, în toamna anului 1911, afară, la mese din scânduri de brad, sub coviltire de căruţe moţeşti, cu mulţi săteni din Vidra şi cu puţine rudenii venite din Certege. Iuliana, mireasa, fiind „de neam mare“, avea multe rudenii; iar mirele fiind omul lui Dumnezeu, aceasta a făcut ca la nuntă să ia parte atunci o mare mulţime.
Fratele cel mai mic, Dionisie, îşi aminteşte că el avea pe atunci cam 17 ani şi că a mers la nuntă, peste dealuri şi văi, călare pe calul tatălui său.
După căsătoria cu Iuliana, învăţătorul Iosif a fost sfinţit ca preot acolo, în Vidra de Sus, unde fusese învăţător.
Noua familie părea uneori fericită, deşi, ca fire, cei doi soţi erau foarte mult deosebiţi unul de celălalt.
Pentru tânărul Iosif, noua însărcinare a preoţiei era şi mai grea decât prima. Pe lângă îndatoririle familiale, cele de duhovnic ale unei turme atât de necăjite şi de lipsite, se ridicau îndatoriri şi răspunderi nespus mai mari şi mai grele decât cele pe care le cunoscuse înainte, ca învăţător, între ei.
Chiar cel mai bun om, până când încă nu ocupă nici un loc de răspundere, de obicei, ia lucrurile în foarte uşor. Dar, îndată ce ajunge să se vadă în fruntea unei mulţimi de care răspunde, nu mai judecă lucrurile tot aşa de lesne. Ci din ce în ce cu tot mai mult simţ al datoriei şi al răspunderii.
În curând începu războiul. Necazurile şi greutăţile se înmulţiră. Munca şi răspunderea deveniră mai mari, grija şi durerile deveniră mai grele.
În 1912, i se născu primul copil, o fetiţă, Olimpia. O nouă dragoste veni, o dată cu ea, în viaţa tinerilor părinţi, dar şi o nouă povară. Inima tatălui se legă cu drag de această nouă iubire, care însă avu să treacă prea curând prin încercarea cea grea. În anul următor, îngerul morţii luă viaţa fetiţei şi copilaşul drag muri în braţele tatălui, la vârsta când abia ştia să spună „tată dragă!“...
În următorul an, 1914, i se născu al doilea copil, un băiat, căruia îi pusese numele Tit-Gheorghe. Inimile părinţilor îl primiră ca pe o mare mângâiere în locul pierderii fetiţei; şi începură să se lege de el cu o mare iubire. Dar, tot la vârsta când începea să vorbească, atunci când copilaşii sunt mai drăguţi şi mai frumoşi, voia cea tainică a lui Dumnezeu îngădui, din nou, îngerului morţii să treacă pragul casei acesteia. Din nou inima îndurerată a tatălui legăna lângă ea, cu durere, trupşorul copilului înfierbântat de frigurile morţii... Şi ultimul cuvânt de „tată dagă!“... rămase ca o nouă săgeată arzătoare şi dureroasă în inima sa...
Dar Tatăl nostru cel Ceresc este nemărginit de bun. În locul celor doi copilaşi pierduţi, în al cincilea an de căsnicie, veni în casă al treilea copil. De data asta tot un băiat. În amintirea frăţiorului său mort cu un an înainte, Părintele îi puse, din nou, numele aceluia, căci şi-a zis: „Domnul îmi dă o nouă mângâiere, pe care cred că mi-o va păstra, în locul celei ce mi-a luat-o“.
Şi, într-adevăr, pe acest copil Dumnezeu i l-a lăsat ca pe o mare mângâiere şi bucurie în marile lovituri şi lupte ale vieţii sale, care aveau să înceapă în curând.
O conştiinţă deja formată, cum era aceea a tânărului preot Iosif, maturizat de durerile personale, ca şi de trăirea durerilor altora, începu să înţeleagă, cutremurător de adânc, ce slăvită este chemarea lui de preot. Dar şi ce grea îi este răspunderea pentru împlinirea acestei chemări.
Din conştiinţa acestei mari răspunderi izvora acum puterea predicilor tot mai zguduitoare pe care le rostea cu lacrimi poporului său, din mijlocul bisericuţei de lemn, din Vidra, în duminici şi sărbători, la nunţi sau la înmormântări.
Sătenii le ascultau cutremuraţi, cu ochii aţintiţi la el, mărturisind că niciodată nu mai auziseră pe cineva vorbindu-le astfel.
Din conştiinţa acestei mari răspunderi izvora puterea nopţilor petrecute îndelung în meditaţie asupra Sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu, Biblia. Şi ceasurile petrecute în rugăciuni înlăcrimate deasupra Psaltirii mamei neuitate.
Din conştiinţa acestei mari răspunderi izvorau scrierile şi tâlcuirile inspirate, articole şi predici, pe care începu să le publice tot mai des în diferitele ziare, reviste şi gazete, toate ţintind îndreptarea neajunsurilor din popor şi mântuirea sufletelor din păcate.
Din conştiinţa acestei mari răspunderi izvora puterea bunătăţii şi răbdării cu care asculta şi alina durerile felurite ale tuturor celor care veneau la el să-i spună sau să-i ceară ceva...
Anii lungi ai războiului aduceau tot mai multe nenorociri şi pierderi. O, cât de mare este chemarea preotului şi cât de dăruită altora trebuie să-i fie viaţa lui în alinarea şi îmbărbătarea celor din jurul său!
Astfel, încetul cu încetul, rugul se aprinse şi jertfa începu să se aşeze tot mai ascultătoare pe altarul milei şi binefacerii de pe care trebuia să se înalţe, cu o deplină dăruire lui Dumnezeu, spre limpezirea multor adevăruri şi spre mântuirea multor suflete.
Dar drumul şi şcoala suferinţelor sale abia începură. Pentru a putea fi cu adevărat al tuturora, el trebuia să nu mai aibă pe nimeni. Si pentru a putea ajunge legat cu totul de Cer, trebuia să i se rupă toate legăturile de pe pământ.
Anul 1918 prevestea, în sfârşit, apropierea încetării marelui război care măcinase, timp de patru ani în chip atât de cumplit, viaţa şi vieţile a milioane de oameni... În nădejdea aceasta se mângâiau şi se rugau bieţii oameni, încercând să-şi lege rănile grele ale războiului ce părea că trece cu fâşiile slabe ale păcii care părea că vine.
La începutul anului, venise în familie al patrulea copil... De data aceasta, o fetiţă, care primi un nume neobişnuit: Augustina.
O bucurie luminoasă era în familie sufletul cel nou şi frumos care creştea, înviorându-i fericit atât pe cei doi părinţi cât şi pe frăţiorul Tit care era nedespărţit de leagănul surioarei lui.
Dar, sfârşitul anului 1918, ce aducea bucuria încetării războiului în toate casele lumii, avea să aducă în casa Părintelui Iosif cea mai mare şi mai grea durere.
Greutăţile şi mizeriile războiului făcură să izbucnească o molimă îngrozitoare, numită gripă spaniolă, ce secera fără milă sute şi sute de vieţi peste tot.
Sub forma acestei boli, Voia cea nepătrunsă a lui Dumnezeu îngădui să intre, a treia şi a patra oară în casa Părintelui încercat, din nou, îngerul cel cu faţa acoperită, al morţii.
Întâi se îmbolnăvi mama... Frigurile cumplite îi aduceau în trupul ei tânăr, când flăcări, când gheaţă... Şi, cu toate că avea o fire curajoasă şi o statură puternică, în câteva zile era pe moarte. Lângă patul de moarte al mamei, era legănuţul fetiţei, care fu atinsă şi ea de aceeaşi boală.
Copilaşul Tit stătea cu tăticul lui privind îndureraţi şi plângând la cele două fiinţe iubite care se topeau văzând cu ochii, în febra morţii.
Şi Părintele Iosif, care nu mai răzbea cu înmormântările altora, trebui să vadă curând alte două înmormântări în casa şi în viaţa familiei lui.
În braţele lui, soţia îşi sfârşi scurta şi marea suferinţă, suspinând: „Soţul meu drag!...“.
În timp ce scoteau din casă coşciugul, cu mama, copilaşul Tit vedea lângă perniţa surioarei lui, aprinzându-se lumânarea morţii şi pe tăticul lui zdrobit de cele mai grele două lovituri...
Au fost acele zile şi acele înmormântări, pentru toţi oamenii din împrejurimile acelea, ceva de neuitat. Nu era suflet să nu ia parte cutremurătoare la durerea Părintelui lor iubit.
Şi alte două morminte scumpe se alăturară lângă cele două, în inimile celor doi, rămaşi mai amărâţi şi mai fără nimeni, ca oricare pe lume...
O, cât de zdrobitoare trebuie să fi fost durerile prin care a trebuit să treacă atunci sufletul sfâşiat al tânărului tată şi soţ!
Iată, ce mişcător şi înduioşat îşi aminteşte el, mult mai târziu, în cele mai frumoase din meditaţiile lui, despre acele dureroase împrejurări din viaţa lui, pe care atunci nu le putea nici el înţelege îndeajuns:
„…Domnul ne atrage în diferite chipuri la pieptul Său. O, cum nu înţeleg oamenii că şi necazurile şi suferinţele, încercările şi izbeliştile vieţii ne sunt o atragere a Domnului, ca să ne aplecăm la pieptul Lui, să-L aflăm pe El şi să ne rezemăm în El şi în odihna Lui!
Eu mă gândesc la mine în câte chipuri şi feluri m-a atras Domnul la El şi m-a învăţat să mă reazem numai în El.
A fost o vreme când m-am rezemat în cuibul ce-mi făcusem şi în averea ce-mi strânsesem. Dar acest reazem s-a prăbuşit pe neaşteptate. Cuibul casei mi s-a spart şi a trebuit să plec în lume pribeag.
M-am rezemat în prieteni, dar curând am aflat cât de slab şi de nestatornic este şi acest reazem.
M-am rezemat în desfătările lumii, dar, vai, amar şi mincinos mi-a fost pe urmă şi acest reazem.
Pe mama abia am cunoscut-o, ca să mă reazem de pieptul ei...
O, Scumpul meu Mântuitor, poate că Tu ai voit aşa! Tu mi-ai răsturnat toate reazemele cele lumeşti, ca să Te aflu pe Tine, Reazemul cel minunat al vieţii mele! M-ai trecut prin suferinţe, m-ai izbit cu lovituri, ca să pierd toate reazemele cele lumeşti, să Te aflu pe Tine, să mă apleci la pieptul Tău şi să mă reazem numai în ajutorul Tău. Mă simt dator să-Ţi mulţumesc şi din acest loc, pentru această aplecare a vieţii mele spre reazemul Tău cel scump şi sfânt...“
«Lumina Satelor» nr. 25, din 17 iunie 1928

Apoi continuă: „...O, ce moarte liniştită şi fericită este moartea celui care se reazemă pe braţele cele dulci ale Mântuitorului!... În clipele morţii, fiecare muribund caută braţe în care să moară. Soţul moare în braţele soţiei, soţia în braţele soţului, părinţii în braţele copiilor, copiii în braţele părinţilor. În clipele morţii, este ceva ce-l face pe om să-şi caute un reazem, un ajutor sufletesc.
...De când eram preot la ţară îmi aduc aminte că mi-am îngropat, pe rând, trei copii. Sărmănuţii de ei! Moartea lor mă urmăreşte şi azi. Fiecare dintre ei n-a putut muri decât în braţele mele. Au murit în braţele mele, strigând: „Tată dragă!“. Pe urmă mi-a murit şi soţia în braţele mele strigând: „Soţule dragă!“. Braţele mele erau un reazem, un sprijin sufletesc pentru trecerea lor în cealaltă lu-me...
Moartea lor mă urmăreşte şi azi cu lacrimi în ochi. Dar, mai mult decât moartea lor, mă înfioară astăzi gândul că şi sufletul caută braţe sufleteşti în clipele morţii. Mă urmăreşte azi întrebarea: în braţele cui voi depune sufletul meu? Slavă Ţie, Mântuitorule, că m-ai scăpat de gândul acesta înfricoşat! Eu voi muri liniştit în braţele Tale!...“
«Lumina Satelor» nr. 29, din 15 iulie 1918, pag. 3
Şi întocmai aşa a şi murit!
„...Era o zăpadă mare pe la noi, atunci când a murit cumnata mea, soţia fratelui meu, Iosif... – îşi aminteşte fratele său Dionisie. Nici n-a putut să vină până la noi nimeni, ca să ne anunţe despre nenorocirea morţii cumnatei Iuliana. Aşa că n-am putut să mergem la înmormântarea ei. Am aflat că a murit doar după ce o îngropaseră...“
Astfel că, după numai şapte ani de căsnicie, tânărul preot Iosif rămâne văduv – doar cu copilaşul Tit care şi el rămâne, la abia doi ani, orfan de mamă...
Această nouă şi grea lovitură fu suportată aproape tot aşa de greu ca aceea a pierderii mamei, când el avea doar câţiva anişori.
Dar nici de data aceasta Părintele Iosif încă nu înţelegea bine planul şi voia lui Dumnezeu cu el. Cum nici unii dintre noi nu înţelegem ce face Dumnezeu cu noi acum, până mult mai târziu, când vine vremea să ni se arate scopul pe care îl avea bunul Dumnezeu atunci când întrebuinţa acele mijloace dureroase faţă de noi.
Numai când ni se ia de peste ochi perdeaua înnegurată a nepriceperii, abia atunci începem să vedem, şi cu înţelegerea minţii, ceea ce până atunci putusem cu greu doar bănui, prin credinţa inimii, despre tainica Lui lucrare.
Au trecut după aceasta alţi aproape trei ani.
Durerea şi singurătatea din lumea lui lăuntrică i-au făcut tot mai bună şi mai simţitoare inima spre durerile şi singurătăţile lumii din afara lui. Astfel, nemaia-vând ceva al său pe lumea asta, s-a dăruit cu totul muncii şi luptei pentru care ştia că s-a născut: ca să-L ducă pe Hristos la oameni şi pe oameni la Hristos.
Numele şi lupta acestui de tânăr încercat slujitor al lui Hristos începeau să fie cunoscute în cercuri tot mai largi, mai ales prin activitatea sa publicistică. El trecea acum drept unul dintre cei mai harnici şi talentaţi tineri scriitori bisericeşti pentru popor. Cele mai cunoscute şi răspândite publicaţii din ţară şi chiar din străinătate îi tipăreau regulat din scrierile lui, citite şi gustate cu multă bucurie de toţi.
De acolo, de la ţară, desfăşura o lucrare publicistică uriaşă. Colabora regulat la o mulţime de gazete din ţară. Amintim printre acestea: «Tribuna» – Arad, «Telegraful Român» şi «Revista Teologică» – Sibiu, «Solidaritatea» – Bucureşti, «Renaşterea» – Cluj, «Dacia Traiană» – Sibiu, «Ţara noastră» – Cluj, «Românul», «Libertatea», «Foaia Poporului», «Foaia Diecezană», «Voinţa Naţională», «Epoca» – şi altele.
O frumoasă carte de predici, «Spre Canaan», i se şi tipărise la Arad.
Toţi îl vorbeau de bine, fiindcă tot ce spunea el în cuvântul său, scris sau vorbit, era plin de adevăr, de putere şi de inspiraţie.
În 1920, moare protopopul de la Câmpeni, acela de care depindea şi parohia de la Vidra.
În ziua alegerii de protopop, toţi cei adunaţi au hotărât, fără ca Părintele Iosif să fi candidat, să-l aleagă ca protopop pe tânărul şi cunoscutul preot de la Vidra, împotriva unui alt preot care candidase, acela bătrân, cu avere şi cu cunoscuţi mari.
Această alegere, pe lângă faptul că arăta preţuirea de care se bucura de la început Părintele Iosif, în rândul tuturor celor care-l cunoşteau, i-a adus şi o mulţime de alte necazuri, pe lângă cele ce le avea. Candidatul căzut în faţa Părintelui Iosif, omul avut şi cu rudenii sus-puse, preotul Gomboş, începu să pornească împotriva lui cu zavistie şi cu ură, făcându-i, el şi rudeniile lui, o mulţime de neajunsuri şi neplăceri.
În aceste condiţii, starea omului lui Dumnezeu, care şi înainte era destul de grea, începu să devină tot mai apăsătoare şi mai de neîndurat. Cei care îl iubeau erau mulţi, dar slabi, pe când cei care îl urau, deşi erau puţini, erau „tari“.
Văzându-i starea grea acolo, mulţi dintre prietenii şi admiratorii săi îl sfătuiră să lase satul şi să se mute la oraş. Cu singurătatea văduviei şi cu grija copilaşului său rămas fără mamă, i-ar fi fost ceva mai uşor, poate. Dar alipirea lui sufletească de mulţimea celor între care petrecuse anii grei ai războiului şi ai încercărilor, precum şi faptul că începuse să-şi formeze o seamă de suflete hotărâte pentru o viaţă nouă îi făceau nespus de greu gândul unei despărţiri de ai săi.
Simţea însă că lucrurile se apropie de o mare schimbare şi că, în curând, va ajunge la o altă răscruce a vieţii sale. Dori să ceară şi părerea familiei lui de la Certege.
Fratele său, Dionisie, îşi aduce aminte de o consfătuire pe care au avut-o atunci, el şi Constantin, cu fratele lor, Iosif.
„Am de ales între vreo trei drumuri – le zise preotul Iosif: ori să primesc slujba de protopop la Câmpeni; ori să merg la Cluj, unde mă cheamă prietenul meu, profesorul Lupaş, găsindu-mi o slujbă atrăgătoare; ori să merg la Sibiu, unde mi se oferă un loc de duhovnic la „Teologie“. Locul de la Sibiu mi se oferă mai mult spre a mă face să las locul de protopop de la Câmpeni preotului Gomboş. El are multe «legături» la Sibiu – şi aceste «legături» vor să-l scape de mine, pentru a nu-i mai primejdui ajungerea lui la protopopiat...“
„Noi, amândoi fraţii, – îşi aminteşte Dionisie – l-am sfătuit să aleagă Sibiul. Slujba de protopop de la Câmpeni cerea multă alergare pe jos, peste dealuri, în vizitarea parohiilor, iar el era prea slăbuţ şi prea bolnăvicios pentru astfel de drumuri. Mai ales din pricina condiţiei lui fizice, l-am sfătuit să renunţe la protopopiat. El n-ar fi fost în stare să facă multă vreme astfel de eforturi. Pe lângă asta, erau şi umbletele preotului Gomboş şi ale rudelor sale, care erau foarte agitaţi. Şi nu voiam să ne luăm la luptă cu ei...“
...Astfel, Părintele Iosif a ales Sibiul.
Frânghiile se strângeau aşadar tot mai aproape, înfăşurând jertfa şi trăgând-o tot mai limpede spre locul şi altarul de care va trebui să fie legată, pe care va trebui să ardă şi să se mistuie. Cât de bine se pot vedea aceste lucruri acum, când privim la ele de la depărtarea atâtor ani şi a atâtor întâmplări, care au dus într-o strânsă legătură a lor la acest scop. Cât de limpede se vede, mult şi mai în urmă, că omul ales de Dumnezeu pentru o anumită lucrare este tras şi împins, ca de nişte puteri şi legături nevăzute, spre acest destin al său. Că şi timpul, şi împrejurările, şi oamenii şi condiţiile lucrează împreună, ca jertfa aleasă să fie dusă, fără putinţă de împotrivire, pe calea ei îngustă, spre scopul ei divin!...
Slăvit să fie Domnul!

Meditaţii:

HRISTOS VREA SUFLETE

Hristos vrea suflete în care
să ardă pentru tot ce-i sfânt,
să-nfăptuiască cu-ascultare
întregul Tatălui Cuvânt.

Să plângă-n caldă rugăciune
cu cel pierdut şi pentru el –
în tot ce-i face şi ce-i spune,
a-l mântui fiindu-i ţel.

Pe Dumnezeu avându-L Soare
şi Voia Lui având-o gând,
căldura inimii-arzătoare
s-o-mpartă tuturor, oricând.

Să-nvăluie cu bunătate
întregul semenilor chin,
din adâncimi netulburate
să-i izvorască orice-alin.

Oricât ar fi de rău poporul
la care-ar fi trimis de El,
să i se dăruiască-n dorul
de-a-l mântui, cu unic zel.

Să nu le-ademenească şesul
lenevitor şi vinovat,
ci să le-nalţe înţelesul
a tot ce-i sfânt şi-adevărat.

Precum Hristos cel Om în Slavă
şi Domn al Slavei pe pământ –
din cea mai omenească pleavă
să-I cearnă grâul cel mai sfânt.

CONŞTIINŢA DATORIEI

Conştiinţa datoriei să-ţi lumine calea ta,
orişicât de grele vremuri şi vrăjmaşi te-ar înfrunta:
nu-i o mai presus onoare, cât va fi pe lume grai,
decât trează conştiinţa datoriei să ţi-o ai.

Conştiinţa datoriei între-ai tăi şi-ntre străini
să n-o-mpiedice cunună nici de aur, nici de spini,
să n-o cumpănească banul şi nici sângele, nicicând,
veşnic preţul cel mai mare decât orişice având.

Conştiinţa datoriei pentru Cauza lui Hristos,
pentru Adevăr şi Cinste, pentru Bine şi Frumos,
pentru slava şi triumful lui Hristos, în veci, să-ţi stea
mai presus de tot ce-n lume va iubi fiinţa ta.

*

Cel care ia povara altuia asupra lui,
cel care este gata să folosească darul său spre a face bine celor mai săraci,
cel care, din sfinţenia primită de la Dumnezeu, ajută pe cei mai lipsiţi
– acela este un binefăcător pentru primitori.
Este un slujitor după pilda lui Hristos.

Epistola către Diognet




Oricât de multe şi frumoase cuvinte am folosi, dacă nu ducem o viaţă mai sfântă decât aceia pe care vrem să-i facem mai buni, nu vom câştiga nimic.

Sf. Ioan Gură de Aur

_________________
Slăvit să fie Domnul!

[Matei Vasilică]

4. SPRE ALTARUL SĂU

Era deci în toamna anului 1921...
Mitropolitul Bălan – atât din dorinţa de a-l ajuta pe preotul Gomboş (cunoscut bun al său şi om cu greutate materială şi relaţii, lucru foarte însemnat pe atunci) ca să ajungă protopop la Câmpeni, cât şi din nevoia de colaboratori tineri şi talentaţi, cum era preotul Iosif, pe care îl cunoştea bine, pentru lucrarea pe care o avea în planul său – îl chemă neîntârziat pe Părintele Iosif la Sibiu.
I s-a oferit deocamdată postul de duhovnic al studenţilor de la „Teologie“. Dar „chemarea“ lăsa să se înţeleagă ceva şi mai mult...
Grăbit, Părintele Iosif îşi strânse câte putu lua cu sine într-o căruţă a unui sătean şi ieşi, închizând cu mâna tremurândă uşa cuibuşorului său pământesc abia înfiripat, dar aşa de curând spart pentru totdeauna.
Îşi luă de mână copilaşul şi mai urcă o dată la cimitirul unde îl aşteptau apropiate cele patru morminte încă destul de proaspete.
Îngenuncheară într-o rugăciune de rămas-bun, mai mult plânsă şi gemută decât spusă. Apoi, sărutând crucile îndurerate, îşi întoarseră feţele scăldate în lacrimi înspre drumul golgotei lui, pe care trebuia să-l urce încă şaptesprezece ani...
Curând îşi luă apoi copilul în braţe şi îl sui pe lucruşoarele lor din căruţa cu coviltir moţesc. În jurul lui se adunase aproape tot satul, îmbrăţişându-l şi sărutându-i mâinile, cu lacrimi de dragoste şi de durere.
În tot lungul drumului prin sat, oamenii şi femeile ieşeau de prin case şi se ţineau după căruţa lui, plângând şi văietându-se, ca după mortul cel mai scump.
Cineva se suise în turnul bisericii şi trăgea clopotul care se tânguia, peste toate văile şi dealurile satului, cu sunete pline de sfâşiere şi de lacrimi, ca după o pierdere de neînlocuit. Căruţa mergea încet şi legănându-se.
În fiecare uşă şi fereastră era cineva care îl petrecea cu semne iubitoare şi îndurerate, cu feţe şi priviri pline de lacrimi, în hohote de plâns.
Această privelişte îl făcea să se simtă ca un condamnat care merge spre ispăşire. Inima lui se topea, plină de grele presimţiri pentru viitor şi de amare păreri de rău pentru că îi părăsea pe aceşti oameni care abia acum vedea el cât îl iubeau ei de mult.
Când stai ani de zile în mijlocul unor suflete curate şi chinuite, când trăieşti împreună cu aceşti oameni zilele unor neuitate suferinţe şi încercări, închegarea sufletească îţi devine neînchipuit de puternică şi de adâncă. Doar când trebuie să te smulgi dintre ei, poţi simţi cu adevărat cât de adânci sunt rădăcinile acestei puternice împărtăşiri în inima ta...
O, clopotul acesta care nu mai tace... Şi glasul acesta al lui care n-a mai plâns atât de sfâşietor de la începutul războiului... Şi drumul acesta al lor care nu mai sfârşeşte, căci pe tot lungul uliţei sunt numai mâini ce opresc căruţa, pentru o îmbrăţişare sau pentru o vorbă îndurerată...
Ajuns afară din sat, ochii i se mai întorc încă o dată înspre bisericuţa unde a slujit, înspre căminul unde s-a bucurat, înspre cimitirul unde îi rămân cele patru fiinţe neuitate.
Îşi şterse ochii de lacrimi şi, strângându-şi cu dragoste şi milă lângă inima lui pe „Tituţu lui ticu“, cel de cinci anişori, îşi întoarse faţa hotărât înspre „Ierusalimul“ către care suia şi înspre „Golgota“ ce îl aştepta acolo.
La Sibiu, a sosit noaptea, fără să-l aştepte nimeni. A stat în gară cu copilul şi cu bagajele, până dimineaţa, gândindu-se întâia dată cu amar că în satul de unde plecase avea măcar o căsuţă a lui şi încă alte nenumărate căsuţe care l-ar fi primit, cu dragoste şi cu bucurie, la nevoie. Dar aici nu era nici una a lui. Şi cine ştie dacă va mai găsi pe cineva care să-l primească cu înţelegere.
Un suflu rece şi tăios îi cuprinse inima, gândindu-se la toate acestea. Un glas chinuitor parcă i se furişă în inimă. Şi ceva ca un nor negru şi ameninţător îi învălui sufletul. Un duh vrăjmaş simţi apropiindu-i-se de suflet şi parcă şoptindu-i:
– Ce cauţi tu aici? N-ai putut sta acolo unde erai? Nu aveai tu acolo tot ce-ţi trebuia? De ce n-ai stat acolo unde erau ai tăi, cei vii şi cei morţi? Aici nimeni nu te iubeşte şi nimeni nu te vede cu bucurie. N-ai să poţi face nimic aici. Cine eşti tu, un om sărman, bolnav şi nevoiaş? Aici te vei îngropa şi nimeni nu va şti nici în viaţă de munca ta, nici în moarte de mormântul tău. Eşti un om mic – şi vei rămâne un om nimic...
Sufletul i se scutură ca de frig – şi voi să se liniştească închizând ochii şi îndrăznind să nădăjduiască în ajutorul lui Dumnezeu.
Dar duhul vrăjmaş îi şopti din nou:
– Tu vii aici cu gânduri mari şi crezi că ai să poţi îndrepta lumea asta cu năravurile ei? Nu te vezi ce slab eşti? Nu te ştii din ce loc de jos te tragi? Dar cui crezi, oare, că-i va păsa de tine? Şi cum crezi tu că te poţi lua la luptă cu atâtea puteri şi cu atâţia puternici mari şi tari? Ce eşti tu pe lângă ei? Tu, un necunoscut care vii din satul tău de munte, un pitic între atâţia uriaşi?
O lumină lăuntrică îl făcu să gândească la păstoraşul David, când păşea să-l înfrunte pe Goliat. Şi îşi zise, ca şi cum ar fi răspuns ispititorului viclean:
– Eu vin aici la chemarea Domnului şi Mântuitorului Hristos. Şi în Numele Lui, nu în numele meu. El va lupta pentru mine şi voi birui.
Dar vrăjmaşul nu se lăsa!
– Acum, iată ce ai ajuns! – îi şopti el mai departe. Unde te vei duce, căci iată nici un loc unde să-ţi pleci capul nu ai, în toată cetatea asta! Şi măcar dacă ai fi singur. Dar ce te faci cu copilaşul acesta? L-ai adus aici ca să-l nenoroceşti şi pe el!...
– Şi, apoi, stai, că abia de aici încolo ai să vezi... Tu nu ştii ce înseamnă invidia oamenilor pe care am să-i stârnesc împotriva ta. Vei fi tu un înzestrat de Dumnezeu cu daruri neobişnuite şi cu o voinţă puternică, dar nu-ţi aduci aminte, oare, ce poate face pizma şi gelozia celorlalţi? Ai uitat alegerea de la Câmpeni? Vei vedea ce te aşteaptă aici!
Mai bine întoarce-te înapoi!...
– O, Doamne şi Dumnezeul meu, – suspină omul lui Dumnezeu, amărât – îndepărtează de la mine acest duh potrivnic şi ispititor! Întăreşte-mi credinţa în chemarea Ta şi întăreşte-mi voinţa ascultării de această chemare, spre a nu mă lăsa doborât şi biruit. Ci să merg hotărât şi statornic pe calea aleasă de Tine spre împlinirea chemării pe care mi-ai făcut-o. Eu am ales calea Ta şi m-am predat cu totul în slujba Ta. Ajută-mă să nu-mi iau privirea de la Tine şi să nu mă întorc din drumul Tău! Nu mă lăsa biruit nici de îndoială, nici de poveri!
E adevărat că eu nu am aici pe nimeni, dar Te am pe Tine, Care m-ai făcut să părăsesc tot ce-am avut, ca să Te urmez pe Tine, aici unde mi-ai arătat că Te pot sluji cel mai cu folos.
Ajută-mă să privesc neîncetat la Tine, Preadulcele şi Preascumpul meu Mântuitor, Iisuse Doamne, şi să merg tot mai hotărât pe urmele Tale, strângându-mi sufletul tot mai aproape de Crucea şi Jertfa Ta.
Şi un refren dulce îi veni de departe, liniştindu-i gândurile, ca o rugăciune, ca o îmbărbătare: „Mai lângă Domnul meu, mai lângă El...“
Îşi strânse copilaşul care dormea, mai aproape... Şi închise ochii...
Dimineaţa, la Mitropolie, fu primit cu strângeri de mâini, cu urări de „bun-venit“, cu zâmbete binevoitoare, cu speranţe şi cu promisiuni.
Dar, momentan – în toate cele patruzeci de case şi clădiri destul de mari pe care le avea Mitropolia în Sibiu – nu se găsea nici măcar o cameră de locuit pentru el şi pentru copil... Poate se va face cumva ceva mai târziu.
– Caută şi dumneata, părinte Iosife, deocamdată, pe undeva, prin oraş, o locuinţă cu chirie, până se va face cumva un loc pe aici.
Sperăm că în curând se va rezolva totul cu bine...
A găsit, într-adevăr, „pe undeva“, prin cartierul gării, o casă şi o inimă primitoare. Şi, astfel, a avut unde să stea „până se va face cumva ceva mai târziu“ şi se va găsi şi pentru el un loc.
Îndată după sosire, i s-a dat în primire slujba de duhovnic la „Teologie“, post provizoriu şi oarecum „de acomodare“.
Noua lume în care intrase era atât de diferită de cea din care ieşise, cât cerul de pământ. Încă de la început, printre puţinele dovezi de bucurie a unora de venirea lui aici, simţi, prin duhul său, împotrivirea altora şi nepăsarea trufaşă a celor mai mulţi. Formal, i se arăta bunăvoinţă din partea conducerii Mitropoliei, iar la fostul lui profesor, acum mitropolit, simţea chiar o oarecare dragoste şi încredere. Vedea însă bine că rolul lui acolo va rămâne fără vreo prea mare importanţă. Nu se putea bizui decât pe puterea lui Dumnezeu, pe munca şi pe talentul ce şi-l ştia de la El.
Se va ruga şi va aştepta ca Domnul, Care l-a adus aici, să-i arate limpede care este voia şi scopul Lui. Şi care este locul din care va putea înţelege şi urma această voie şi acest scop al Domnului său.
În munca de duhovnic al teologilor, activitatea lui era îngrădită şi în timp şi în program. Din mijlocul sufletelor de la ţară, pregătite de suferinţă şi lipsuri spre ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, cum erau cei de la Vidra şi cum era chiar şi sufletul lui, acum el se pomeneşte venit aici, aruncat în mijlocul unor tineri plini de o viaţă firească şi, în majoritatea lor, fii de familii înstărite, netrecuţi prin necazuri şi cu un caracter atât de îndepărtat de al său. Tot mediul şi toate comportările îi erau atât de străine şi chiar potrivnice.
Se simţea fericit numai în duminicile când îi venea rândul să slujească, cu ceata lui, la Sfânta Liturghie, în Catedrala Mitropolitană. Şi, mai ales, când îi venea rândul să ţină predica de evanghelizare. Atunci îşi revărsa în cuvinte înlăcrimate tot focul Duhului Sfânt, care îi ardea inima pentru vestirea mântuirii aduse de Jertfa Crucii Domnului nostru Iisus Hristos. Îşi revărsa, astfel, toată durerea sufletului său, care se mistuia pentru starea jalnică a creştinătăţii de nume şi de forme, pe care o vedea în jurul lui.
Lumea aceasta era atât de străină şi de potrivnică voii lui Dumnezeu şi credinţei Domnului Hristos, cu care se fălea.
De la început, în jurul noului venit se stârniră puternic două sentimente: unul de dragoste şi preţuire, din partea celor puţini care simţeau în el un om trimis de Dumnezeu; şi altul de ură, al celor mulţi, care îl vedeau ca pe o primejdie pentru importanţa lor. Şi ca pe un concurent al cărui talent şi putere îi vor copleşi.
Însă „David“ cucerea mereu noi biruinţe, căci Dumnezeu era cu el.
La numai câteva săptămâni de la venirea lui, începuse să fie privit ca un om cu totul deosebit, care va avea de făcut aici o lucrare deosebită.
Slăvit să fie Domnul!

Meditaţii:

EU NU ŞTIU, DOAMNE

Eu nu ştiu, Doamne, unde încă
îmi vei mai duce paşii mei,
dar ştiu că Tu-mi vei fi oriunde
lumină sfântă pentru ei.

Eu nu ştiu, Doamne, ce ispite
vor mai veni în calea mea,
dar ştiu că-n Tine biruinţă
şi ocrotire voi avea.

Eu nu ştiu, Doamne, de câţi prieteni
mai pot fi încă părăsit,
dar ştiu că Tu vei fi cu mine
Însoţitor nedespărţit.

Eu nu ştiu, Doamne, câte lacrimi
au să-mi mai plângă ochii mei,
dar ştiu că Tu-mi vei fi-alinare
şi mângâiere pentru ei.

Eu nu ştiu, Doamne, câte jertfe
mai trebuie s-aduc, din greu,
dar ştiu că Tu-mi vei da putere
să-mi sui deplin calvarul meu.

Eu nu ştiu, Doamne, câte rane
voi mai primi de la ai mei,
dar ştiu că Tu-mi vei da răbdare
şi rugăciune pentru ei.

Eu nu-mi ştiu, Doamne, viitorul,
dar ştiu că El e-n Mâna Ta;
ajută-mi să nu uit aceasta,
ca liniştit să-Ţi pot urma!

SĂ NU TE PĂRĂSESC

Să nu Te părăsesc pe Tine,
Mântuitorul meu Slăvit,
chiar dac-ar trebui pe lume
să părăsesc tot ce-am iubit.

Să-mi pot lăsa chiar şi părinţii
şi casa-n care m-am născut,
pe Tine însă niciodată,
pe nici un drum necunoscut.

Să pot să mă despart de locuri
şi lucruri orişicât de dragi,
de Tine însă niciodată,
pe orişiunde mă atragi.

Să pot lăsa fiinţe scumpe
şi tot ce-am mai de preţ să las,
pe Tine însă niciodată,
ci să-Ţi urmez cu orice pas.

Aceasta mi-e şi rugăciunea
şi teama inimii, mereu:
să nu Te părăsesc pe Tine,
în veci, Mântuitorul meu!

*

Nimic nu-l înalţă pe cineva mai sus spre slavă, ca o conştiinţă totdeauna curată şi veghetoare.

Sf. Ioan Gură de Aur

_________________
Slăvit să fie Domnul!